Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei

IUBIREA DE SINE


Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine „primul pui al diavolului”.

Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei.

Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: „Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine sa ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.

Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.

Iubirea trupească de sine şi plină de trufie, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilintele cu care o arde.

Noi nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grijă a lui Dumnezeu,care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2, 19).

De aceea toti Părintii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce prin darul lui Dumnezeu se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi străini şi călători (Evrei 11, 13) aici pe pământ.

De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinta noastră cea din Ceruri” (2 Corinteni 5, 2).

„Puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască.

Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui „Dumnezeu” (dumnezeul care l-a înşelat pe el) (Numerii 25, 7-13).

Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne şi îi culege pe toti cei ce mai umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vietii, după atâta şi atâta propovăduire a Bisericii: căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgetile laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.

Precum în viata pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinteau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărătia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiintei, în împărătia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic.

Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vietii (1 Ioan 2, 16), înşelate de iubirea de sine care le-a povătuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărătie a răului.

În această împărătie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea. Într-o aşa împărătie au să sufere toti cei ce n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile şi i-a surprins moartea încă neînteleptiti la minte şi necurătiti la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr multime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10).

Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinta pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.


IUDA – IUDELE


Structura lui era o dezarmonie, un haos. De aceea satana întru ale sale a intrat.

Iuda nu mai este un anonim, de acum Iuda este o mare putere: a devenit o minte satanică.

„Marele Iuda”. Iată oamenilor mici, o cale de a ajunge „mari”.

De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor. Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care aceeaşi treabă o vor face-o: vânzând, reclamând, trădând, dând la moarte: părinti, frati, surori, bărbati, preoti, sfinti…

Iuda multiplicat, vinde pe Iisus mereu.

Fiii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici.

Şi cu preturi derizorii fiindcă se îmbie multi.


ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU


Împărăția lui Dumnezeu are două vârste.

Prima vârstă a Împărăției lui Dumnezeu e deodată cu venirea lui Iisus între oameni. El e Fiul şi energia spirituală a Împărăției. El, născut în fiecare suflet prin Duhul Sfânt, în suflete devenite fecioare, se multiplică – aşa zicând – dar neîmpărțindu-se, locuind deodată între o mulțime de frați, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul dinafară aceştia sufăr toate umilințele şi necazurile veacului acestuia – şi mai ales dacă le sufăr mulțumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.

Împărăția, în vârsta ei primă e nevăzută; e mai mult dedusă din „răbdarea sfinților”. Ea nu are decât o evidență interioară pentru cel ce o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfa vieții – ultimul cuvânt. În acest interval al Împărăției nevăzute creştinul se bucură întru necazuri, arde într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.

În rezumat, Împărăția lui Dumnezeu e oriunde se află un om centrat lăuntric de Iisus. Nu e o împărăție de vedenii – cum cer oamenii.

Aci se pune accentul pe virtute, nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. „Cea mai minunată viziune e un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său” (Halkiu, Sancti Pahomii, Vitae Graecae, Bruxeles, 1932, Vita prima 48). A fi luminat de cunoştința de Dumnezeu, curat şi smerit cu inima, e singurul argument valabil al Împărăției. Întrun aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, e destul să existe; existența lui grăieşte mai tare decât cele ce ar spune. A doua vârstă a Împărăției lui Dumnezeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri, fiindcă e deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire. 

Până atunci Împărăția lui Dumnezeu e contestată; – vinovăția o purtăm şi noi „creştinii netrebnici” (2 Corinteni 13, 5) –, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. 

Nu numai afirmată: ci de istov desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare de eon, în Cer nou şi pământ nou (Matei 19, 28). Creştinismul e văzut ca a doua creație a omului. 

Când va veni Împărăția lui Dumnezeu, întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi – dar „ca prin foc” – şi va deveni spirituală, înghițită de slavă şi statornicită pentru nesfârşitul veşniciei.

Şi când te gândeşti că în fiecare om – luat la întâmplare – e ascunsă Împărăția lui Dumnezeu, în grăunte nevăzut: desăvârşirea, nici unul din „necazurile de față”, (fie ele mii de ispite, fie şi cercarea cu moartea), nu pot să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obârşia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

 O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.

Împărăția cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea şi sa făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. Împărăția cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieții. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.

 Împărăția lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie (Sfânta Fecioară Maria) şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Pentru veşnicia noastră în împărăția lui Iisus nici prețul vieții şi nici un alt preț nu este prea mare. Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare. 

 Sunt multe chipuri de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus. Dacă nu puteți înțelege Împărăția lui Dumnezeu, cel puțin primiți-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

Iisus nu ne lasă numai cu presimțirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiința eului”, conştiința de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărății şi a aşteptării ei stăruitoare.


ÎNDUMNEZEIREA .


Firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viața veacului acestuia.


ÎNFRÂNAREA


Este o corespondență între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie.

Presupuneți o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună.

Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puțin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influențează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configurația vigorii anatomice şi sentimentul virilității sale.

Intelectualitatea biruie asupra sensibilității; puterile minții se dovedesc creatoare. Cu alții e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate.

Cu cât notele diferențiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei. Poate de aici îşi are obârşia faptul că, mai ales bărbații, nici lui Dumnezeu nu vor să se supună, iar când se aprind la mânie, nu găsesc cuvânt mai expresiv ca înjurătura de Dumnezeu şi de toate cele sfinte.

Caracterul agresiv al masculului se observă ca o notă comună şi în firea animală. Omul gândeşte cu toate organele sale.

Foliculina, hormonul feminin, are o acțiune cu totul diferită. Astfel, pe lângă configurația anatomică, proprie destinului de mamă, îi păstrează totuşi însuşirile copilăriei: voce subțire, înfățişare de copil, prietena copiilor; mai mult sensibilă decât intelectuală, mai mult primitoare decât creatoare. Presimte prin instinct, nu prin judecăți. Mintea ei e inima. E înclinată mai bucuros spre suferință şi supunere, decât spre asuprire şi dominație şi, după Scriptură, veşnic atrasă (preocupată) spre bărbat (Facere 3, 16).

Deci, dacă am socoti numai capătul fiziologic al deosebirii bărbat-femeie, găsim o mare disonanță. Tot rostul fiziologic al bărbatului – ca de altfel al întregului regn animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire – aşa ca evreii de odinioară şi ca turcii de dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu (3 Regi 11, 3-4).

Tot rostul şi configurația femeii e maternitatea. Chiar şi mântuirea ei e condiționată de naşterea de fii – dacă stăruie cu deplină înțelepciune în credință, în iubire şi în sfințenie (1 Timotei 2, 15).

Între instinctul poligamic şi instinctul maternității e un adevărat conflict biologic şi pricină de tragedii. Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul. Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine şi minte, ca să trăiască într-o rânduială după fire – rânduială morală şi spirituală, dispuse ierarhic – iar nu să-şi facă de cap, trăind împotriva firii, împotriva moralei, împotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori au să plătescă cu capul, sau ei, sau urmaşii lor.

Organismul întreg şi îndeosebi sistemul nervos se dezvoltă bine datorită şi hormonilor genezici – însă numai sub o cenzură de înfrânare.

De aceea, până la căsătoria legală, toți tinerii trebuie să fie curați, cu fecioria păzită, şi băieți şi fete.

Minunea e şi cu putință şi cu trebuință. Bărbaii cu un sistem nervos rezistent sunt capabili de înfrânare.

Pe când slabii, nervoşii, dezechilibrații devin şi mai anormali în urma înfrânării poftelor lor genezice. Persoanele tari se fac mai tari prin această formă de asceză.


O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20O%20sinteza%20a%20gandirii%20parintelui%20Arsenie%20Boca%20in%20800%20de%20capete.pdf