Lucrarea nemijlocită a harului dumnezeiesc

Lucrarea nemijlocită a harului dumnezeiesc asupra duhului omenesc

Dumnezeiescul har care e pretutindeni şi umple toate inspiră direct duhul omului, întipărind anumite cugete şi simţiri asupra acestuia, care îl întorc de la toate lucrurile mărginite către o altă lume tainică, mai bună, deşi nevăzută. Semnele proprii unor astfel de treziri sunt nemulţumirea de sine şi de toate ale sale, precum şi întristarea pentru ceva anume. Omul nu mai e mulţumit de nimic din jurul său; nici de averile sau de împlinirile lui, chiar de ar fi neînchipuit de bogat; umblă încoace şi încolo ca şi cum ar avea inima sfâşiată.
Pentru că nu află mângâiere în cele văzute, se întoarce către cele nevăzute, pe care le primeşte gata să le şi dobândească pentru sine în chip neprefăcut şi să se încredinţeze lor.
Mulţi dintre cei care şi-au pus întrebarea: „Cu ce sfârşesc toate acestea şi unde duc ele?” au lăsat totul şi şi-au schimbat nu numai simţămintele şi purtarea, ci însuşi modul de viaţă. Au fost împrejurări în care o astfel de nemulţumire s-a vădit îndeosebi în partea raţională a sufletului, precum la Iustin Martirul, care a căutat cu precădere lumina cunoaşterii Fiinţei Dumnezeieşti. Uneori, nemulţumirea se arată în partea poftitoare, ca la Fericitul Augustin, care a căutat mai ales pace pentru inima sa tulburată. Alteori, şi poate că cel mai adesea, nemulţumirea se vădeşte în partea mânioasă, în conştiinţă, precum la tâlharii Moise şi David din Ermopolis. Au fost numeroase cazuri în care sălaşul lăuntric al duhului a fost pe neaşteptate iluminat şi s-a sădit atunci o chemare care a întors duhul către o altă cale. „Tu… nu ştii de unde vine, nici încotro se duce” spunea Mântuitorul despre aceasta (Ioan 3, 8).

Adesea sufletul este trezit de o amintire din trecut. Maria, nepoata lui Avramie Sihastrul, a fost convertită astfel5; tot aşa un ucenic al Sfântului Apostol Ioan, care se pierdea în desfrâu6, şi tot aşa Sfântul Teofil, îngrijitorul bisericii. De undeva intră înăuntru ceva şi glasul conştiinţei rosteşte limpede: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut”, ceea ce copleşeşte cu totul pe cel ce uitase. Toate convertirile de după căderile tinereţii se pot pune pe seama acestui glas.

Nu e nici o îndoială că până şi aceste schimbări sunt pregătite cu multe ocolişuri de iconomia divină, prin diferite întâmplări care îl fac pe om să primească lucrarea harului. Tocmai de aceea şi aici spontaneitatea convertirii e oarecum relativă. Pe de altă parte, mai este nevoie să ştim şi că orice trezire prin har se arată prin chemări asemănătoare acesteia şi prin deşteptarea duhului din somnul în care zace. Chiar de ar veni printr-un mijloc văzut, harul rămâne însă nevăzut, cuprinde nemijlocit sufletul şi îl scoate din legăturile care îl chinuie la lumina cea dumnezeiască, pe tărâmul vieţii celei dumnezeieşti.
Lucrarea indirectă a harului dumnezeiesc asupra duhului omenesc

Toate mijloacele care sunt cuprinse aici sunt îndreptate către ruperea legăturilor care înlănţuie duhul. Slobozeşte duhul, iar el, de bunăvoia sa va începe să grăbească spre acel ceva de la care el însuşi provine, adică spre Dumnezeu. 

După cum am văzut, legăturile care înrobesc duhul se întrepătrund, fiind alcătuite din: 1) mila de sine; 2) lumea; 3) diavolul. Lucrarea de nimicire pe care o săvârşeşte harul atunci când trezeşte duhul se îndreaptă tocmai împotriva acestora.

1) Mila de sine. Legăturile care înlănţuie cel mai strâns duhul, sunt acelea ale atotcuprinzătoarei milei de sine, care domină toate aspectele vieţii noastre fizico-mentale. Aceste legături sunt puntea de legătură şi pentru altele, dintre cele ce vin de la lume şi de la diavol. Iată de ce are atâta însemnătate să le nimicim, deşi acest lucru e atât de anevoios lucru. Din pricina faptului că necredinciosul trăieşte numai la nivel trupesc şi raţional legăturile de acest fel se întind asupra întregii sale vieţi fizico-mentale, formând o mrejă bine ţesută şi strâns înfăşurată.

Pentru a înţelege felul în care sunt nimicite aceste legături, trebuie să înţelegem că acel ceva de care se alipeşte viaţa omului, care o hrăneşte şi în care se vădeşte cu precădere pe sine, este şi temelia pe care ea se aşează. Câtă vreme această temelie e trainică şi viaţa omului se statorniceşte în ea şi nu se teme de nimicire ba chiar nici nu se aşteaptă la aşa ceva. De pildă, atunci când cineva se predă pe sine artei, deşertăciunii lumeşti sau chiar şi studiului şi trăieşte în aşa ceva, devine dependent de lucrul acela şi se aşează în el cu toată tăria, gândurile şi speranţele sale. Pentru că toată mila de sine a vieţii decurge din aceasta şi înlănţuie duhul, temeiul acestei mile de sine devine în mod firesc temeiul tare şi de neclintit al legăturilor care cuprind duhul, asemeni unui cârlig de care se agaţă toate aceste legături. Prin urmare, pentru a le nimici şi a slobozi duhul din legăturile milei de sine, dumnezeiescul har care trezeşte nimiceşte de obicei toate acele temeiuri pe care se sprijină egoismul atât de îngăduitor cu sine. După ce a zdruncinat acestea, harul slăbeşte legăturile şi dă duhului chinuit şi împovărat prilej pentru a-şi înălţa fruntea.
Mila de sine are multe temeiuri. Este într-adevăr o parte a firii noastre; o găsim adică şi în trup şi în suflet, în viaţa cea din afară, ca şi în întreg modul nostru general de viaţă. Această milă faţă de trup ia diferite chipuri. De pildă aprinderea spre desfrânare, luxul, pofta trupească, iubirea de petreceri, iubirea de plăceri, grija şi silinţa pentru lucrurile de zi cu zi, iubirea de onoruri, iubirea de putere, de reuşite în afaceri, iubirea de înavuţire. Mai e şi dorinţa de a atrage prin înfăţişare, de a avea cunoştinţe sus-puse şi de a apărea foarte rafinat în viaţa socială. Există şi acea înclinaţie spre arte, spre studiu, spre aventuri. Toate acestea, sub multe chipuri, alcătuiesc temelie trainică egoismului nostru care, fără a se îndoi de tăria şi trăinicia ei, se sprijină liniştit de ea, şi fiind bine-hrănit, creşte de la zi la zi, manifestându-se în moduri diferite în funcţie de persoană.

Îndreptându-şi puterea spre nimicirea acestui sprijin pe care egoismul păcătosului s-a aşezat şi se odihneşte, harul dumnezeiesc mântuitor săvârşeşte următoarele lucruri pentru a trezi pe păcătos din somnul său: cel robit de plăcerea cărnii va cădea bolnav şi, slăbindu-i trupul, va slobozi duhul şi îi va da tărie să-şi vină în fire şi să devină cumpătat.

Cel preocupat de puterea şi de farmecul său va fi lipsit de acest farmec şi ţinut într-o stare de nespusă istovire.

Cel ce îşi află scăpare în propria sa putere şi tărie va fi supus robiei şi umilinţei.

Cel ce se bizuie grozav pe avuţiile sale, se vor lua de la el.

Cel ce se făleşte cu multa sa ştiinţă de carte va fi făcut de ruşine.

Cel ce se bizuie pe solide legături şi relaţii personale, i se vor tăia.

Cel ce se bizuie pe statornicia orânduirii stabilite în jurul său, o va vedea nimicită prin moartea celor pe care îi cunoaşte sau prin pierderea celor mai de seamă avuţii materiale.

Există vreo altă cale de a trezi pe cei ţinuţi în legăturile nepăsării de fericirea cea din afară altfel decât prin necazuri şi durere? 

Oare nu e viaţa noastră plină de necazuri tocmai pentru ca să sprijine voia lui Dumnezeu de a ne ţine trezi?

Fiecare nimicire a acestor temelii ale nepăsătoarei mile de sine reprezintă un punct de cotitură în viaţă şi deoarece vine întotdeauna pe neaşteptate, lucrează într-un mod copleşitor şi mântuitor, în această privinţă, simţământul că viaţa omului se află în mare primejdie lucrează cu cea mai mare putere.

 Această simţire slăbeşte toate legăturile şi taie egoismul din rădăcină; omul nu mai ştie încotro să fugă. Iarăşi, simţirea unei desăvârşite părăsiri ţine de aceeaşi împrejurare deosebită şi e de acelaşi fel. Amândouă aceste simţăminte lasă omul singur cu el însuşi. De la sine, cea mai ticăloasă dintre făpturi, omul se întoarce neîntârziat către Dumnezeu.

2) Celelalte legături ale duhului îl cuprind din lume şi zac mai la suprafaţă decât cele dintâi. 

Lumea, cu învăţăturile, ideile şi rânduielile ei, în general cu întregul său ansamblu prefăcut în lege de neclintit, apasă cu o mână grea şi despotică asupra fiecăruia dintre vlăstarele ei. Ca urmare, nimeni nu cutează nici măcar să se gândească la o răzvrătire împotriva ei sau la o lepădare de puterea ei. Toţi o cinstesc şi se supun cu atâta sfială legilor ei. O încălcare a acestora e socotită drept o mârşăvie. Lumea nu e o persoană, dar duhul ei stă cumva foarte apăsător asupra pământului, ne influenţează şi ne ţine ca legaţi. E limpede că puterea lumii e psihologică şi imaginară, nu fizică sau reală. Prin urmare, nu e nevoie decât să risipim această putere închipuită a lumii şi prilejul de a ne putea înfrâna de la desfătările ei va fi mult mai aproape de noi. Aşa lucrează în noi mântuitoarea iconomie dumnezeiască.
Tocmai cu acest rost, ea păstrează neîncetat două alte lumi sfinte, dumnezeieşti, în lăuntrul lumii şi al nostru înşine. Prin ele, dumnezeiasca iconomie arată iar şi iar deşertăciunea vieţii lumeşti, aducând-o mereu în faţa noastră şi ajutându-ne să o vedem şi mai limpede. Cele două lumi dumnezeieşti sunt natura văzută şi dumnezeiasca Biserică. Experienţa arată cât de adesea mintea, întunecată de cele lumeşti, se trezeşte prin contemplarea dumnezeieştii zidiri sau prin intrarea în Biserică. De pildă, un om care stă la fereastră şi priveşte un arbore în iarnă îşi vine în fire. Un altul, după o convorbire care l-a răscolit şi după ce simţise dulceaţa păcii pe care o simte sufletul într-o biserică, părăseşte vechile sale căi şi se închină slujirii lui Dumnezeu.

Natura văzută şi templul lui Dumnezeu nu numai că adesea au redat simţirea şi cumpătarea unor creştini nepăsători şi păcătoşi, ci au convertit chiar şi păgâni la adevărata închinare a lui Dumnezeu şi credinţă în El.  Contemplarea frumuseţilor zidirii văzute a lui Dumnezeu a întors-o de la cele trupeşti pe Sfânta Mare Muceniţă Varvara.

Puterea şi înrâurirea lor vin din faptul că îi dăruiesc duhului – care este împovărat, istovit, obosit şi chinuit de deşertăciunea lumii – cel mai bun şi mai binecuvântat fel de viaţă, într-un chip plin de însufleţire şi claritate. Umplându-l pe neaşteptate cu bucuria unei astfel de vieţi, ele îl încredinţează că, predându-se el însuşi în stăpânirea acestei lumi, nu face decât să se necăjească şi să se chinuie singur, că fericirea deplină poate fi aflată în lumea de dincolo şi că dacă prietenia cu lumea aceasta acum este atât de chinuitoare, la ce să se aştepte după aceea?

Chemarea către lumea dumnezeiască şi despărţirea de lumea deşertăciunii se naşte tocmai din această trăire sufletească. Uneori, ea se petrece sub chipul unei rupturi violente, alteori se desăvârşeşte treptat.

Al doilea mod de slobozire din lanţurile lumii se poate face înfăţişându-i păcătosului un fel de viaţă – prin harul lui Dumnezeu Cel Care proniază toate – cu totul potrivnic celui cu care el este deprins. Toate convertirile săvârşite prin mijlocirea martiriului, şi pentru care există nenumărate pilde, descoperă tocmai acest lucru. Uneori mucenicia unui singur om a convertit oraşe şi sate întregi. Lucrarea unei puteri duhovniceşti dintr-o altă lume deosebită de a noastră este vădită aici. Câteodată înfrângerea părea neîndoielnică, dar nu era; cel ce săvârşea lupta muceniciei rămânea de nebiruit, plin de bucurie duhovnicească, nepăsător la nimic din cele ce se petreceau în jurul său. Înţelegerea bruscă a acestei înfăţişări de viaţă potrivnice şochează mintea şi risipeşte prin ea farmecul căilor vieţii de aici. 

 Pildă spre aceasta stă convertirea tâlharului de către împăratul Mauricius care, în loc să îl pedepsească, l-a tratat cu multă bunătate ca şi cum ar fi fost vrednic de aşa ceva. Alt exemplu este convertirea femeii desfrânate care a fost rugată de o altă femeie să se roage şi să îi redea viaţa singurului ei fiu care murise. O altă desfrânată s-a pocăit după ce a văzut nişte călugări smeriţi lucrând rugăciunea şi cugetarea cea dumnezeiască, în vreme ce ea se dedase la lux şi la desfrâu chiar în aceeaşi casă.

Toate convertirile prin pilda vieţii ţin de acest mod. Puterea cu care lucrează ele stă în faptul că păcătosul întâlneşte oameni mulţumiţi şi împăcaţi, care nu au nici desfătările, nici plăcerile avute din belşug de alţii, ce nu-şi găsesc nici mulţumirea, nici pacea. De aici vine destrămarea amăgirii lor şi schimbarea vieţii.

Al treilea mod de retragere din lume se face prin ruşinarea ei în faţa fiilor săi. Iulian s-a înălţat pe sine mai presus de toţi; s-a ridicat cu îngrozire împotriva creştinilor şi a ameninţat să îi zdrobească cu toată puterea sa. Dar apoi s-a prăbuşit pe neaşteptate. Aceasta nu numai că i-a întărit pe cei credincioşi, dar şi mulţi necredincioşi au venit la adevăratul Dumnezeu. Un sat întreg s-a ridicat asupra Sfântului Macarie din cauza unei mărturii mincinoase; l-au bătut, l-au chinuit, l-au pedepsit – şi lumea a biruit. Dar apoi s-a descoperit adevărul, i-a ruşinat pe toţi şi i-a întors la evlavie şi frică de Dumnezeu. 

Tot aici fac parte şi toate împrejurările care i-au făcut pe oameni să-şi vină în fire prin prăbuşirea şi moartea neaşteptată a celor mari şi puternici ai lumii. Ruşinarea lumii o micşorează în ochii prietenilor ei, vădindu-i neputinţa. Pe de o parte, îi îndepărtează de ea; pe de alta, le dă curajul de a-i face faţă.

În al patrulea rând, adesea se întâmplă ca până la urmă lumea însăşi să îndepărteze şi să alunge pe om de la ea în aparenţă de bunăvoia ei, întrucât nu îi mulţumeşte aşteptările sau îl dezamăgeşte. 

Noi căutăm fericirea; dar în lume nu găsim decât mărire, onoruri, putere, bogăţie, plăcere – nici una nu satisface pe cel ce caută. 

Omul cu discernământ vede curând amăgirea şi îşi vine în fire. Vedem cum mulţi dintre sfinţii lui Dumnezeu dându-şi seama de deşertăciunea şi tulburarea lumii s-au retras din ea şi I s-au afierosit cu multă hotărâre Lui. Fiul risipitor din parabolă şi-a zis: „Eu pier aici de foame” (Luca 5, l7).

3) Al treilea rând de legături ale duhului vine din partea Satanei şi a demonilor săi. Sunt nevăzute şi se suprapun în cea mai mare parte cu legăturile milei de sine şi ale lumii, pe care Satana le întăreşte cu înrâurirea sa şi prin care ţine mintea în întuneric, însă mai e un lucru, care vine direct de la Satana, o laşitate subţire şi o teamă care pot tulbura sufletul păcătosului oricând, dar mai ales atunci când se gândeşte la cele bune. E ca atunci când stăpânul îşi ameninţă sluga, care a făcut vreun lucru potrivnic voii sau planurilor sale. Tot de la Satana vin tot felul de linguşeli duhovniceşti.

 De pildă, unii au o nădejde prea mare, neîntemeiată, în mila dumnezeiască; această nădejde nu e cumpătată, ci devine din ce în ce mai afundată în iubirea de păcat. La celălalt capăt sunt oamenii care deznădăjduiesc prin îndoială şi necredinţă. Astfel de oameni se încred în ei înşişi şi au atâta trufie personală încât înăbuşă orice simţământ de căinţă.

Într-adevăr, multe vin în chip nemijlocit de la Satana, deşi e anevoios să le arătăm. Dar tot păcatul îşi are izvorul în el, căci el e stăpânitorul lumii păcătoase. Unul dintre vicleşugurile sale este să se ascundă. Adică dă păcătoşilor siguranţa că nu e prin preajmă şi ca urmare lucrează cu îndărătnicie şi sălbăticie înăuntrul sufletului păcătos. Născoceşte şi strecoară îndemnuri la răzvrătire contra firii, făcându-i pe păcătoşi să cârtească împotriva lui Dumnezeu Care nu îngăduie cele ce în ochii lumii sunt fireşti şi care hotărăşte că puterea lor singură nu este de ajuns pentru a le face faţă.

Dumnezeiescul har, care îl face pe om să îşi vină în fire, deseori îi smulge pe păcătoşi din gura iadului batjocoririi sataniceşti. L-a făcut pe Satana de ocară şi l-a supus pe el batjocoririi, descoperindu-i neputinţa şi nebunia şi vădindu-i viclenia. 

Aşa a fost ruşinat în persoana lui Simion Magul, a Sfântului Ciprian din Antiohia şi a multor altora. Toate aceste întâmplări au fost însoţite de convertirea şi iluminarea multora dintre cei orbi. În zilele petrecute de Domnul pe pământ, demonii, izvorul necredinţei şi al îndoielii, au devenit prooroci ai credinţei. Şi sfinţii mucenici, prin puterea Atotputernicului Dumnezeu adesea i-au silit atât pe tatăl cât şi pe fiii minciunii să rostească adevărul prin statui.
Această descoperire a uneltirilor celui viclean îi dă păcătosului simţământul că se află în mâini vrăjmaşe, răuvoitoare, că e înşelat şi momit să se vatăme singur, că este dus în chip amăgitor pe o cale întunecată spre pierzare şi că demonii ţin să se bucure de aceasta. Acest lucru naşte negreşit un simţământ de teamă pentru bunăstarea proprie, prudenţă, bănuială, silă şi dezgust faţă de cel viclean şi de născocirile lui, patimile şi năravurile rele, ca şi de toată viaţa de mai înainte.

 De aici, nu mai e decât un pas până la Izvorul adevărului, binelui şi fericirii: adică, Dumnezeu.
3. Cuvântul lui Dumnezeu ia locul tuturor căilor de mai înainte.
 Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, sub diferite chipuri, se adaugă tuturor celorlalte căi deja abordate, limpezindu-le şi descoperindu-le rostul lor ultim. Fără acest Cuvânt, acele mijloace lasă totuşi pe om într-un fel de stare de nesiguranţă şi deci nu împlinesc tot ceea ce ar trebui. Apostolul Pavel a fost iluminat de o apariţie cerească. Dar Domnul nu a săvârşit totul în el pe loc, ci a spus: „Du-te la Anania, iar el îţi va spune ce să faci”. Iustin Martirul, Sfânta Mare Muceniţă Varvara şi împăratul loasaf au întrezărit minciuna, dar pentru a cunoaşte adevărul, aveau nevoie de călăuze şi tălmăcitori pe măsură. Tocmai de aceea Domnul Proniatorul aşează ca poruncă aceasta: „Dumnezeu… vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17, 30). „Credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). Acest cuvânt al Apostolilor este vestit acum în toate marginile pământului prin urmaşii lor.

Lucrul cel mai de seamă este să se vestească adevărul căii dumnezeieşti  a mântuirii, să se vorbească despre oameni şi locuri binecunoscute spre care cel trezit ar trebui să se îndrepte pentru tălmăcire, astfel ca să nu irosească acea trezire sau să rătăcească de la calea ei, risipind timp şi putere fără rost.

 În Biserică ar trebui să se audă neîncetat învăţătura de credinţă – şi într-adevăr se aude. Adevăraţii credincioşi se vor întări şi mai mult prin ea, în vreme ce cei căzuţi şi cei treziţi vor afla o călăuză nemijlocită şi adevărată. Cât de crucială este datoria preoţilor de a vesti căile mântuitoare ale lui Dumnezeu în orice vreme, fără acea bizuire pe o presupusă cunoaştere de obşte!
Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îmbunătăţeşte toate căile arătate mai sus, dar le poate şi înlocui. El trezeşte pe păcătos mult mai deplin şi mai limpede. Prin înrudirea sa cu duhul, care tot de la Dumnezeu vine, intră în lăuntrul acestuia, până la despărţirea sufletului de duh. însufleţeşte pe acesta din urmă, şi sădeşte în el seminţele din care să rodească faptele vieţii duhovniceşti (de aceea se mai numeşte Cuvântul şi sămânţă).

 Puterea sa de a trezi este cu atât mai însemnată cu cât lucrează deodată asupra întregii persoane, asupra întregii fiinţe: trup, suflet şi duh. Sunetul sau partea sonoră a Cuvântului atrage atenţia auzului şi un gând intră şi se aşează în suflet. Puterea sau energia nevăzută e doar pe jumătate. Plinătatea cunoaşterii e întotdeauna biruitoare, căci atunci nu mai e nici un loc în care să se ascundă inima vicleană.

În virtutea potrivirii sale atotcuprinzătoare cu lucrarea de trezire a păcătoşilor, Cuvântul lui Dumnezeu străbate toată lumea şi ajunge la urechile noastre în diferite chipuri. Se aude neîncetat în biserici la fiecare slujbă dumnezeiască, şi în afara bisericilor, la orice ceremonie religioasă. 

Se aude în predicile Părinţilor şi în orice carte ziditoare şi luminătoare de suflet. Se aude în toate convorbirile folositoare, ca şi în zicerile populare pline de înţelepciune. Se află în şcoli, în picturi şi în oricare lucru văzut ce înfăţişează adevărurile duhovniceşti. Judecând după toate acestea, suntem înconjuraţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi cuprinşi de el din toate părţile. De pretutindeni ajunge la noi glasul trâmbiţei pentru nimicirea cetăţilor păcatului, asemeni zidurilor Ierihonului.

Cuvântul lui Dumnezeu şi-a arătat deja şi încă îşi arată puterea biruitoare asupra inimii omeneşti. Nu e nevoie decât să se poarte de grijă ca acele căi prin care se răspândeşte Cuvântul lui Dumnezeu să se păstreze neîncetat, astfel ca nici adevărata propovăduire să nu înceteze, închinarea dumnezeiască să se săvârşească după tipic şi în chip ziditor, iconografia să fie înălţătoare şi evlavioasă, iar cântarea simplă, cumpătată şi umilicioasă. Împlinirea tuturor acestora cade în seama celor ce slujesc la altare. Tocmai de aceea ei sunt cea mai puternică şi trebuincioasă armă în mâinile Proniei Dumnezeieşti pentru convertirea păcătoşilor. Trebuie ca ei să înţeleagă aceasta şi să grăiască cu putere nu doar în biserici, ci şi prin case, folosind orice prilej atât pentru a înfăţişa lumea lui Dumnezeu, cât şi pentru a vădi amăgirea sufletului nostru prin nălucirile minţii şi ale trupului.

sursa https://cartiortodoxe.com