SLAVA DESARTA - Patima Chenodoxiei (15)

PRIMEJDII PENTRU VIAȚA DUHOVNICEASCĂ

Deoarece viața duhovnicească este un război cu vrăjmași foarte puternici și foarte vicleni, cu diavolul în afara noastră și cu patimile în lăuntrul nostru, niciodată nu trebuie să ne slăbim puterile duhovnicești, să nu lăsăm niciodată privegherea, să nu ne amăgim pe noi înșine că am izbândit în luptă și l-am biruit pe vrăjmașul. „Privegheați și vă rugați!” ne previne Mântuitorul. /Mt. 26:41, Mar. 13:33, Mar. 14:38/ Întreaga viață pământească este o luptă, în care omul poate uneori să dobândească oarecari biruințe, iar alteori să fie rănit și înfrânt. Tocmai de aceea, luptătorii înțelepți împotriva păcatului nu și-au îngăduit să se arate biruitori înainte de vreme pentru izbânzile lor.



slava deșartă

Cea dintâi și cea mai mare primejdie pentru viața duhovnicească se ascunde în slava deșartă. Aici avem de luptat cu un vrăjmaș peste măsură de iscusit. Atacurile lui sânt foarte chinuitoare și viclene. Acolo unde îi este cu putință, îi biruie pe oameni cu ajutorul propriilor lor patimi și păcate. Iar acolo unde întâlnește împotrivire și luptă împotriva patimilor și păcatelor, însuflă gânduri deșarte de felul acestora: „Iată, am biruit și slăbiciunea asta a mea, și pe cealaltă! Cât de mult m’am ridicat duhovnicește!” Cel ce se iubește pe sine într’acest chip, din pricina reușitelor mărunte, lesne poate să se piardă. Slava deșartă risipește comorile duhovnicești adunate. Ea nimicește lucrările bune câștigate. Îl întoarce înapoi, de năprasnă, pe omul care s’a ridicat cu mari osteneli la o oarecare înălțime duhovnicească. De aceea, cel ce voiește să ducă o viață duhovnicească dreaptă e dator, mai înainte de toate, să stăruie a alunga din inima sa simțământul slavei deșarte. În acest scop, de fiecare dată când săvârșește un bine, el trebuie să-și spună: „Nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă slavă!” /Ps. 113:9/

negrija și trândăvia

A doua primejdie mare pentru viața duhovnicească o reprezintă delăsarea și lenea noastră. Ele pot fi stări firești, izvorâte din firea noastră care lesne se istovește, dar foarte adesea sânt pricinuite și de înrâurirea diavolească asupra noastră. După ce te-ai ostenit o vreme asupră-ți, săvârșind voia lui Dumnezeu cu silire de sine către nevoință, pentru curățirea sufletului nostru de păcate, de tine se poate apropia în chip nevăzut ispititorul și începe, cu viclenie, să adune în cugetul tău astfel de gânduri: „Îndeajuns te-ai chinuit! Îngăduie-ți acum puțină odihnă!” Acest cuget este atât de ademenitor, spune Sfântul Theofan Zăvorâtul, încât nici nu te vei gândi că trebuie să i te împotrivești. Și, pe lângă aceasta, este atât de ticălos, că de i te vei încredința numai pentru puțină vreme, toate din lăuntrul tău se vor tulbura. Delăsarea este asemenea unei spărturi mici într’un stăvilar. De îndată ce s’a ivit doar o astfel de spărtură mică, stăvilarul nu va mai rezista; apa îl va lua negreșit. Ceva asemănător lucrează în noi și delăsarea: va lua totul, încât va trebui să o iei de la capăt, să începi să te reclădești pe sineți. (Sfântul Theofan Zăvorâtul)


Adeseori ne îngăduim a ne delăsa, dar deosebit de pierzătoare este negrijania noastră după Postul Mare, care se nimerește odată cu venirea primăverii. În timpul Sfintelor Păresimi, ascultând cântările pline de pocăință și umilință (Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?..., Ușile pocăinței deschide-mi, Dătătorule de viață.. și altele) poate că ne-am ostenit să fim treji, cu trezvie, veghetori. Dar după Înviere, dacă ne îngăduim să mâncăm fără măsură, dacă vom petrece în desfătări ale simțurilor către care ne îndeamnă natura ce se trezește primăvara, putem pierde dintr’odată tot ce am agonisit în Postul Mare. Primăvara aprinde cu osebire simțurile.

 Simțământul plăcut dătător de viață încă nu este greșit; bucuria vieții, care cuprinde toate cele vii și le supune puterilor fremătătoare ale firii, poate fi folosită de sufletul credincios spre a mulțumi lui Dumnezeu pentru că a lăsat pe pământ, alături de necazuri, și atât de multe bucurii. Dar dacă această bucurie se preschimbă în visări la fărădelegi și în desfătări ale simțurilor neîngăduite de Dumnezeu, atunci omul, pe nesimțite, pornește pe calea patimilor și rupe legătura cu viața duhovnicească.

 De aceea, nu trebuie niciodată să ne lăsăm pradă delăsării și trândăviei duhovnicești, nici să nesocotim pravila noastră duhovnicească. Sarcina noastră este a ne aminti că în întreaga noastră viață duhovnicească sântem înconjurați de aprigi vrăjmași nevăzuți, cu care trebuie să ne luptăm până la moarte, ca niște ostași ai lui Hristos, ce poartă război pentru dreptatea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletelor noastre nepieritoare. Pe câmpul nostru de luptă, pe linia de foc a frontului, nu este potrivit să stai în lenevire și delăsare, în trândăvie. De vrei să-l biruiești pe vrăjmașul care neîncetat veghează și pândește, trebuie ca și tu să veghezi la venirea lui, și atunci Hristos îți va ajuta să-l zdrobești.mulțumirea patimilor

A treia primejdie pentru viața duhovnicească este mulțumirea patimilor.

 În scrierile duhovnicești, patimi sânt socotite nu numai aplecările trupești, ci și mânia, lăcomia pântecelui, iubirea de argint, mândria, lenea și altele. Lupta cu patimile este de neocolit în viața duhovnicească. Ea este cea mai chinuitoare și mai înverșunată luptă, deoarece patimile nu dau înapoi niciodată, până ce omul, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu le biruiește. Omul nu a fost zidit cu înclinații păcătoase, dar, în urma căderii în păcat, darurile cele bune sădite în sufletul lui s’au prefăcut în patimi. Nevoia de a mânca s’a prefăcut în lăcomie a pântecelui, nevoia de a bea în beție, simțământul firesc de dezgust față de rău în cruda osândire a semenilor, înclinația către înmulțirea neamului omenesc în adulter și desfrânare, iar darul de a ne mânia împotriva diavolilor, cei ce seamănă rău în sufletele noastre, s’a prefăcut în mânie împotriva semenilor noștri. Fiind ceva neînsemnat și după fire străin sufletului omenesc, patimile pot fi îndepărtate prin împreună-lucrarea Ziditorului, Care ne-a făcut de la început buni. /Facere 1:31/ Episcopul Theofan Zăvorâtul vorbește foarte lămuritor: „Patimile sânt întru noi, dar nu sânt neatârnate în noi. Mintea, de pildă, este o parte însemnată a sufletului și nu poate fi îndepărtată fără a nimici sufletul, dar patimile nu sânt așa. Ele au pătruns în ființa noastră și pot fi alungate dintr’însa fără ca aceasta să împiedice omul a mai fi om. Dimpotrivă, atunci când sânt gonite, lasă omul să fie om cu adevărat, pe când prin prezența lor ele îl stricau și făceau din el o ființă în multe privințe mai rea decât dobitoacele.” Toate patimile își au obârșia în „facerea voii proprii, iubirea de câștig, iubirea de sine, adică din pofta trupului și pofta ochilor, și trufia vieții.” /I In. 2:16/ Pe acestea se și sprijină ele (patimile). Pentru ca cineva să poată începe a duce o viață duhovnicească în Hristos, trebuie să se lepede de sine, /Mc. 8:34/ adică de patimile cele păcătoase din sufletul său. Dacă omul se biruie pe sine și se însuflețește prin hotărârea de a fi bineplăcut numai lui Dumnezeu, patimile încep să și piardă reazemul în acest om. Și o dată ce și-au pierdut sprijinul, ele nu mai au puterea dinainte, când omul se târa după ele ca un dobitoc supus. /I Cor. 12:2/ Să-ți plinești patimile înseamnă să rupi legătura cu viața duhovnicească sau, măcar, să te abați cu voie proprie de la calea ei mântuitoare și să-ți cauți singur pierzania. Cel ce își împlinește patimile îl poftește pe diavol în sufletul său. Vrăjmașul vine în preajma omului și trăiește din lucrările lui cele rele, așa cum câinele, când adulmecă o măcelărie, se tot învârtește în preajma ei, așteptând să îi arunce cineva vreun os sau vreo bucată de carne. Dacă, însă, măcelăria este golită și preschimbată, bunăoară, într’o florărie, câinele va veni, după obicei, încă de câteva ori, dar când va vedea că nu mai este carne acolo pentru el, ci miroase frumos a flori, va pleca dezamăgit cu coada între picioare și nu se va mai întoarce altă dată.

Viața DUHOVNICEASCĂ a CREȘTINULUI ORTODOX
tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București 7518 / 2010