Parintele Teofil Paraian ,,Despre rugaciune,,

Adevărata viaţă duhovnicească începe odată cu primirea de către om a înfierii lui Dumnezeu, după har. 

RUGĂCIUNEA MINŢII DIN INIMĂ CURATĂ

Mai sus, s-a menţionat că după o deplină lăsare în voia lui Dumnezeu, prima fază a adevăratei rugăciuni duhovniceşti este numită a minţii din inimă de sine mişcătoare.

 Despre ea s-a vorbit deja. Chiar dacă mai puţin, dar destul de suficient. 

După aceasta vine o fază mai desăvârşită, a rugăciunii curate sau neîmprăştiate.

 Această rugăciune a minţii din inimă se săvârşeşte cu mintea şi cu inima care s-au curăţit în întregime de întuneric şi de patimi. Inima, fiind despătimită, se roagă curat, şi dintr-o astfel de inimă nu mai ies cugete. 

De curăţie este nedespărţită neîmprăştierea, adică când mintea nu mai emană cugete şi dorinţe păcătoase. 

O astfel de rugăciune este cu adevărat contemplativă, şi acum omul trăieşte cu adevărat o viaţă duhovnicească curată şi contemplativă. Astfel trăind, omul se roagă în adevăr prin Duhul Sfânt. 

Virtuţile, care ţin de întreaga înţelepciune sunt crescute de Domnul din ce în ce mai mult, pe trepte tot mai înalte.

 Dumnezeu face bine omului în măsura în care mintea lui poate primi acest bine, iar sufletul poate să simtă harul trimis. Dumnezeu Se dă întreg pe Sine omului, iar omul, topindu-se de bunăvoinţă şi de dragostea Lui către el, strigă către Domnul: „Potoleşte, Părinte Sfinte, valurile harului tău, deoarece mă topesc ca ceara”. 

În cazul unei vieţi contemplative, prin rugăciunea curată omului îi devine accesibilă mai înainte vederea următoarelor faze ale desăvârşirii, care pot fi căpătate pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, după intrarea în rugăciunea văzătoare.

 Mintea, în cazul unei vieţuiri contemplative, se ridică de la desăvârşire la desăvârşire, toate virtuţile cresc în plinătatea lor, luminându-se din bunătăţile dumnezeieşti şi hrănindu-se cu hrana duhovnicească a Duhului dumnezeiesc, de la trapeza Tatălui Ceresc. 

Astfel, omul se sălăşluieşte cu mintea în lăcaşurile cerului, trecând prin diferite trepte ale adevăratei vederi, vizitând unul după altul locaşurile din ce în ce mai luminoase ale Tatălui Ceresc. 

Omul în stare de contemplaţie este stravofor [adică purtător de cruce- n.n.], după pilda lui Hristos, şi împlinind întru toate voia Tatălui său Ceresc. 

Este imposibil să-ţi duci crucea neavând necazuri, deoarece la fel a fost şi cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu după fire, Care întreaga viaţă pământească şi-a petrecut-o în necazuri. 

Aceste necazuri cuprind în viaţa contemplativă întreg omul duhovnicesc însă ele nu sunt ca cele pe care le are omul lucrător. Aceste necazuri sunt duhovniceşti.

 Orice apropiere de cele înalte este însoţită de greutăţi, şi cel ce contemplă este supus necazurilor, indiferent de faptul că s-a eliberat de patimi. Iar necazurile sunt atât de mari, încât poate să le îndure doar acel care este condus de dragostea firească faţă de Tatăl Ceresc.

 Pe un asemenea om nou, din nemărginita dragoste faţă de el, Tatăl Ceresc îl ridică tot mai sus şi îi descoperă cunoştinţe tainice despre om şi despre Sine Însuşi, cunoştinţe care sunt de necuprins. 

În viaţa contemplativă, somnul fuge de la om, trupul uită de mâncare şi mintea e umplută de plinătatea descoperirilor. Toate acestea pot fi accesibile doar, desigur, celor ce sunt tari duhovniceşte. Dragostea faţă de . 

Dumnezeu şi faţă de aproapele vine într-o măsură imposibil de a fi oprită, iar mintea arde cuprinsă fiind de văpaia dragostei.

RUGĂCIUNEA VĂZĂTOARE

Tot ce a fost scris aici, despre mintea cea cu adevărat duhovnicească, începând cu deplina lăsare în voia lui Dumnezeu şi terminând cu rugăciunea văzătoare, poate fi corect înţeles doar atunci când însuşi omul va ajunge în starea duhovnicească de întreagă înţelepciune a minţii şi a sufletului.

 Altfel, toate tentativele de a înţelege cu ajutorul lecturării esenţa fenomenelor duhovniceşti, vor duce la falsa cunoaştere, deoarece mintea care cugetă trupeşte nu are posibilitatea să perceapă ceea ce este arătat de la Duhul lui Dumnezeu, pentru că ceea ce este cu adevărat duhovnicesc este o taină.

 De aceea puţine se pot spune despre rugăciunea văzătoare, deoarece păşim pe acel tărâm unde trebuie „să tacă tot trupul omenesc”. Iar acel care este ridicat de Domnul în aceste lăcaşuri, devine el însuşi un văzător tainic.

Contemplarea premerge adevăratei vederi a raţiunii. Rugăciunea curată contemplativă anticipează, prin sine, cea mai înaltă treaptă a tuturor virtuţilor, şi anume rugăciunea văzătoare. Această virtute mai este numită şi fecioria duhului. În rugăciunea văzătoare, mintea îl vede nemijlocit pe Dumnezeu, cunoaşte tainele iconomiei Sale, începând cu sfatul dumnezeiesc privind creaţia omului şi terminând cu a doua venire a lui Hristos şi Înfricoşata Judecată, şi se îndreaptă spre înţelegerea marilor taine dumnezeieşti.

 Cele mai vrednice minţi contemplative sunt sălăşluite de către Tatăl în cele mai înalte lăcaşuri cereşti, în lăcaşurile fecioriei duhovniceşti, deoarece e nevoie ca măcar în unii să lucreze cu toată plinătatea toate puterile fiinţei omeneşti. 

În unii ca aceştia întreaga înţelepciune duhovnicească trece în feciorie duhovnicească, iar viaţa contemplativă şi rugăciunea curată trec în rugăciunea văzătoare.

 Acestea le rânduieşte Însuşi Domnul Atotţiitorul, hrănindu-1 cu cereştile taine. Pe un asemenea om ceresc, care trăieşte duhovniceşte însă cu trupul rătăceşte pe pământ, Dumnezeu îl introduce în rugăciunea văzătoare, în vederea celor mai ascunse taine dumnezeieşti, şi aceasta poate fi o maximă luminare a minţii şi a sufletului. 

În fecioria duhului are loc atât dobândirea tuturor desăvârşirilor posibile şi o posibilă apropiere faţă de Dumnezeu, cât şi urcarea în cetatea apocaliptică „Ierusalimului celui nou care se pogoară din Cer de la Dumnezeul Meu” (Apoc. 3,12). Sunt rari cei pe care Domnul îi ridică în această stare de adevărată feciorie a duhului. 

De aici, omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu inima sa, în care răsună cuvântul cântat de Biserică cu putere: „Luminează-se întru unimea Treimii cu sfinţenie de taină”. În sufletul curăţit în măsura în care aceasta este posibil, după spusele Sfântului Macarie cel Mare, „Însuşi Duhul petrece”, şi acesta este mult iubit de Dumnezeu.

Şi se bucură Domnul, cu bucuria Duhului, de un asemenea suflet, care este mireasa Lui. Sfinţii Părinţi aseamănă astfel de suflete cu soarele, deoarece ele vieţuiesc având raţiune dumnezeiască, primind lumină de la Lumina cea pururea fiitoare. 

Adevărata viaţă duhovnicească începe odată cu primirea de către om a înfierii lui Dumnezeu, după har. 

Şi deoarece omul a devenit fiu şi moştenitor duhovnicesc, el este, asemenea lui Hristos, moştenitor al Tatălui Ceresc, Care îi dăruieşte fiului Său după dar mintea lui Hristos, ca astfel cel înfiat să trăiască în slava lui Dumnezeu.


,,CALEA RUGĂCIUNII LĂUNTRICE ''
Arhiepiscopul Antonie de Golânsk şi Mihailovsc
Manualul isihiei
Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului