,,POCAINTA ,, de PARINTELE RAFAIL NOICA

PARINTELE RAFAIL NOICA 

POCĂINŢA PERMANENTĂ SAU NEÎNCETATĂ

“Pocăinţa - spune Sfântul Isaac - este corabia, frica este cârmaciul ei; dragostea este limanul dumnezeiesc. Deci frica ne aşează în corabia pocăinţei şi ne trece peste marea vieţii celei rău mirositoare şi ne conduce spre limanul dumnezeiesc, care este dragostea, la care străbat toţi cei ce se ostenesc, toţi cei împovăraţi de pocăinţă. Si când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu”

In tâlcuirea inspirată a Părintelui Stăniloae, considerat, pe bună dreptate, nu doar un simplu traducător, ci şi “un întregitor al Filocaliei, un iubitor de texte filocalice, ca şi primii autori ai Filocaliei”: “Drumul pe marea vieţii acesteia, dacă vrem să fie o continuă apropiere de ţărmul raiului, de ţărmul dragostei, care e Hristos Însuşi, şi nu o rătăcire fără ancorare şi până la urmă o scufundare în bezna ei, dacă vrem să fie adică un drum spre desăvârşire şi spre viaţă, trebuie să-l facem neîntrerupt în corabia căinţei pentru nedeplina dragoste ce am arătat-o prin păcatele noastre, pentru că voinţa unei iubiri mai mari ne mână tot mai departe. 

Pocainta   ne ţine deasupra valurilor uriaşe ale răului sau egoismului ce se ridică din noi şi ne duce tot mai înainte. 

Numai aşezaţi în barca pocăinţei călcăm în fiecare clipă peste valurile păcătoase ale egoismului, care tind să se ridice din adânci dedesubturi din noi şi de sub noi.

 Numai prin ea suntem mereu deasupra noastră şi în mişcare dincolo de punctul la care ne aflăm, mai aproape de dragostea deplină, mai aproape de raiul în care se află pomul vieţii, adică Hristos, izvorul dragostei ce nutreşte spiritul nostru”.

Viaţa omului, după căderea în păcatul strămoşesc, se desfăşoară în dramatismul tensiunii dintre cădere şi înălţare, dar într-o continuă mobilitate. 

Deşi ţine de libertatea umană, păcatul nu este ceva constitutiv ei, prin creaţie, ci i s-a adăugat din exterior, ca o stare paranaturală, prin folosirea greşită a acestei voinţe libere. 

Acestea sunt, pentru literatura duhovnicească, cele două limite ale existenţei: căderea şi ridicarea.

 Numai îngerilor - arată Sfântul Ioan Scărarul - le este propriu să nu cadă.

 Oamenilor, le este propiu să cadă şi să se ridice iarăşi de câte ori s-ar întâmpla aceasta. 

Diavolii, odată căzuţi, nu se mai pot ridica. Într-un mod asemănător, Sfântul Petru Damaschinul, fin cunoscător al sufletului, al încercărilor şi curselor ce îi primejduiesc mântuirea, ne dă următorul sfat: “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăşi, ridică-te iarăşi. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăseşti, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaş. 

Stăruie pe lângă El şi El Îşi va face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să ştii tu”.

Literatura ascetică, operă a Părinţilor cu viaţă îmbunătăţită este paradoxală, surprinzând duhovniceşte foarte subtil adâncurile păcatelor în care se poate ruina fiinţa umană, precum şi culmile virtuţilor, la care se poate înălţa ea. Aflat între aceste limite, între cădere şi ridicare, creştinul are ca mijloc haric deosebit de important pocăinţa, prin care redobândeşte starea de har.

Curăţia sau nepătimirea creştină se dobândeşte prin Taina Sfântului Botez, iar apoi prin actualizarea acesteia în “botezul lacrimilor” sau pocăinţă. În trăirea şi experienţa ortodoxă, adevăratul criteriu sau condiţia supremă, esenţială, a mântuirii este pocăinţa.

Cuviosul Nichita Stithatul ne spune astfel că este de prisos pustiul, retragerea din lume, căci putem intra în Împărăţia cerurilor şi fără această retragere, dar ne este de absolută necesitate pocăinţa şi paza poruncilor lui Dumnezeu, ceea ce se poate face în tot locul stăpânirii Lui.

 

 Acelaşi lucru ni-l sugerează şi Teognost, autor duhovnicesc din Filocalia IV, când spune că nu vom fi pedepsiţi şi osândiţi în veacul viitor pentru că am păcătuit, deoarece avem o fire nestatornică şi schimbătoare, slăbită de păcatul strămoşesc şi de cele personale.

 Dar vom da, cu certitudine, socoteală că, păcătuind nu ne-am pocăit, nici nu ne-am întors de la calea cea rea spre Domnul, odată ce am primit putere şi vreme de pocăinţă.

Pocăinţa este cea mai înaltă dintre virtuţi.

 Lucrarea ei, după cum ne încredinţează Sfântul Isaac Sirul, nu încetează niciodată şi se potriveşte tuturor: păcătoşi sau drepţi, începători sau desăvârşiţi duhovniceşte; lucrarea ei nesfârşindu-se niciodată. 

Ea trebuie să însoţească toate faptele noastre bune sau rele, păcatele sau virtuţile personale.

În această perspectivă duhovnicească, Sfântul Ioan Scărarul defineşte astfel valoarea pocăinţei şi darurile pe care ea le conţine şi le dăruieşte celor care ajung la o autentică experiere a ei: “Pocăinţa este aducerea înapoi (reîmprospătare) a botezului. 
 

Pocăinţa este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă. Pocăinţa este cumpărătoare a smereniei. Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti. Pocăinţa este gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijită de sine.

Pocăinţa este fiica nădejdii şi tăgăduirea deznădejdii. 

Cel ce se pocăieşte, se osândeşte pe sine, dar scapă neînfruntat. 

Pocăinţa este împăcarea cu Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor.

Pocăinţa este răbdarea de bună voie a tuturor necazurilor. 

Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale.

 Pocăinţa este asuprirea tare a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă”.


Preot IOAN C. TEŞU ,,TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR .GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC ,,
sursa http://tineretulortodox.md/