Totalul afișărilor de pagină

joi, 6 octombrie 2016

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 20-Smerenia





Smerenia


Dacă atunci când săvârşim păcate, dar suntem smeriţi, glasul nostru ajunge mai repede la cer, decât dacă suntem plini de virtuţi, dar mândri, gândiţi-vă unde ajunge virtutea însoţită de smerenie. Dacă cei care îşi spovedesc păcatele află mila lui Dumnezeu, oare câte cununi primesc pe capul lor cei care sunt pe deplin conştienţi de valoarea faptelor lor bune, dar, cu toate acestea, rămân smeriţi…

Ai săvârşit fapte bune fără număr? Ai dobândit multe virtuţi? Toate acestea sunt zadarnice dacă nu eşti un om smerit. Orice izbândă este fără valoare dacă nu este însoţită de smerenie.

Unul dintre motivele pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om din trup şi suflet, adică dintr-un element material şi unul duhovnicesc, este acesta: atunci când este stăpânit de mândrie, omul să se smerească prin neputinţa şi lipsa de valoare a trupului său, iar atunci când îi vin în minte gânduri de înjosire a firii sale omeneşti, să prindă curaj, gândindu-se la valoarea sufletului său nemuritor. De aceea, este bine să cugetăm la originea noastră, să ne amintim din ce suntem făcuţi şi de ce.

Dumnezeu a pus în noi multe puteri, dar şi multe neputinţe. Prin puterile care ni s-au dat se slăveşte înţelepciunea Creatorului, iar prin neputinţe se pune stăvilar mândriei noastre. Ne-a dat, spre exemplu, limbă ca să vorbim şi să-L slăvim pe Dumnezeul Universului, să grăim despre frumuseţile zidirii, să discutăm despre cele cereşti şi cele pământeşti, despre cele veşnice şi cele vremelnice. Şi toate acestea le înfăptuieşte o bucăţică de carne, care nu măsoară nici două degete. Dar ca să nu creadă că este ceva important şi să se mândrească, cu voia lui Dumnezeu, uneori limba se răneşte sau se umflă. În felul acesta, află că deşi poate vorbi despre lucruri veşnice, ea însăşi este stricăcioasă; că Dumnezeu, despre Care vorbeşte, este atotputernic, iar ea este slabă.

Asemenea, Creatorul nostru ne-a dăruit ochiul, acest glob mic, cu care putem să privim întreaga zidire. Dar ca să nu se mândrească pentru faptul că vede atâtea frumuseţi, de multe ori, ochiul este vătămat de diferite boli, care scad sau duc la pierderea vederii. În felul acesta, ochiul află ce este cu adevărat şi că se cade să-L slăvească pe Ziditor prin zidirea cea văzută.

Gândeşte-te puţin, dacă omul, cu toate că poartă cu sine atâtea neputinţe, adesea uită de starea jalnică în care se află şi se răscoală cu neruşinare împotriva Binefăcătorului său, până unde ar ajunge trufia sa dacă ar fi cu totul izbăvit de aceste neputinţe…

Ia, aşadar, aminte, tu, care eşti cu nasul pe sus şi nu catadicseşti nici să-ţi priveşti aproapele, că acela este ca şi tine şi merită la fel de multă cinstire ca cea de care ai parte tu însuţi. Acela este sărac, iar tu bogat? El este neşcolit, iar tu învăţat? El este neînsemnat, iar tu persoană importantă? Dar ce valoare crezi că au toate aceste lucruri vremelnice şi zadarnice? Oare semenul tău nu este şi el chipul lui Dumnezeu? Atunci de ce îl dispreţuieşti? Nu înţelegi că dispreţuindu-l pe el, Îl dispreţuieşti pe Însuşi Dumnezeu? De ce nu îl slujeşti? De ce nu te îngrijeşti de el? De ce nu îl cinsteşti? Ştiu de ce: pentru că îl socoteşti mai prejos decât tine. Şi te întreb: cu cât mai prejos erau apostolii faţă de Hristos? Apostolii erau oameni, pe când Hristos era Dumnezeu. Şi totuşi, Domnul a primit să le spele picioarele. Nu ar trebui să faci şi tu măcar atât pentru semenii tăi? Dar tu nici nu vrei să auzi de aşa ceva.

Dacă nu urmezi exemplul de smerenie al lui Hristos, nu vei avea loc lângă El în viaţa viitoare. Prin urmare, interesul tău veşnic îţi cere să nu te mândreşti cu bunătăţile şi cu bogăţiile pe care le ai. Dar şi interesul tău de pe acest pământ îţi cere să faci la fel. Pentru că nici un om nu atrage mai mult invidia decât cel bogat. Iar atunci când cel bogat este şi trufaş, este invidiat şi urât de două ori mai mult. Dimpotrivă, dacă omul bogat este smerit, invidia celorlalţi nu este chiar atât de mare. Iar dacă mai este şi milostiv, atunci câştigă chiar dragostea semenilor săi. În felul acesta, avuţia sa este mai la adăpost. Smerenia este foarte importantă, pentru că ea nu ne aduce numai bunătăţile cereşti, ci ne foloseşte din plin şi în această viaţă.

Aşadar, să nu ne mândrim nici cu bogăţia noastră, nici cu alte daruri pe care le avem de la Dumnezeu. Să încercăm, în schimb, să ne gândim la slăbiciunea firii noastre şi la păcatele pe care le săvârşim şi să aflăm astfel cine suntem cu adevărat. Cunoaşterea de sine va aduce în sufletele noastre gândul smerit.

Cel care a ajuns să înţeleagă că nu valorează nimic, acela a ajuns la deplina cunoştinţă a propriei persoane.

Nimic nu este mai bine-plăcut lui Dumnezeu decât gândul smerit. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Mat. 11, 29), a spus Domnul. Şi cu adevărat, dacă nu era smerit, fiind Fiu al Preaînaltului Dumnezeu, ar mai fi ales să-i fie mamă o fiică neînsemnată din popor? Dacă nu era smerit, El, Care este Ziditorul lumii văzute şi a celei nevăzute, ar mai fi venit din cer pe pământ? Dacă nu era smerit, El, Care este Dătătorul de viaţă al întregii zidiri, ar mai fi primit să se nască într-o iesle sărăcăcioasă? Dacă nu era smerit, El, Care este nevinovat şi fără de păcat, ar fi primit să fie biciuit şi batjocorit şi ar mai fi murit pe cruce, pentru mântuirea oamenilor păcătoşi şi vinovaţi? Hristos a fost atât de smerit, încât S-a jertfit pentru păcatele pe care le-am făcut noi. Este atât de smerit, încât ne roagă pe noi, care suntem făpturile create de El, să ne pocăim, ca să nu ne pierdem sufletele.

Eşti smerit? Atunci nu te minuna cu un lucru ca acesta! Gândeşte-te cât de jos a coborât Domnul, şi vei vedea nu numai că nu ai de ce te minuna, dar şi că lăudându-te cu smerenia ta, te faci de râs. Chiar de ai fi cel mai smerit dintre oameni, tot nu ai făcut nimic pe lângă ceea ce a făcut Hristos. Şi care este câştigul tău dacă smerenia te duce la mândrie? Iar cine spune că este mai bine să câştigi o virtute şi să te mândreşti, decât să cazi în păcat şi să te smereşti, acela nu ştie paguba pe care o pricinuieşte sufletului nostru trufia şi câştigul pe care ni-l aduce smerenia. Pentru că omul care dobândeşte ceva, iar apoi se mândreşte cu ce a dobândit, după cum ne dovedesc întâmplările vieţii, îşi va pierde curând sufletul. Dimpotrivă, cel care săvârşeşte un păcat, iar apoi se pocăieşte, va căpăta înţelepciune şi degrabă se va ridica din păcatul său – bineînţeles, dacă vrea să se îndrepteze.

Îmi veţi spune că mulţi oameni mergeau cu hotărâre pe drumul cel drept, dar au fost ispitiţi, din care pricină au căzut în greşeală. Vă voi răspunde: în afară de atotcunoscătorul Dumnezeu, Căruia nimic nu Îi este ascuns, poate şti cineva dacă unul sau altul păşeşte pe drumul cel drept? Ştiţi doar că de multe ori oamenii pe care îi socotim buni şi drepţi se dovedesc a fi necinstiţi şi răi.

Dar să-i lăsăm pe aceştia şi să vorbim despre ceilalţi, care se nevoiesc pentru sufletele lor. Dacă au dobândit toate virtuţile, iar de una – care este cea mai importantă, şi anume smerenia – nu s-au îngrijit, sunt părăsiţi de Dumnezeu, ca să-şi dea seama că nu au dobândit nimic prin puterea lor, ci prin harul şi ajutorul Său. Pe de altă parte, Dumnezeu nu se îndepărtează niciodată de cei care sunt smeriţi şi Îl urmează cu credinţă.

Vă voi aminti câteva pericope din Sfânta Scriptură.

Atunci când Abimelec, regele din Gherara, şi ciobanii filisteni l-au alungat pe nedrept pe Isaac de la fântâna pe care cu multă trudă o săpase, el nu s-a pierdut cu firea şi nu s-a înfuriat; nu a gândit şi nu a făcut nimic împotriva acelor oameni care l-au nedreptăţit, nici împotriva lui Dumnezeu, Care nu îl apărase. A rămas smerit şi a plecat în altă parte. De aceea, Dumnezeu i-a dat mult ajutor şi multă cinstire. În aceeaşi noapte, i S-a arătat şi i-a spus: Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău! Nu te teme, că Eu sunt cu tine şi te voi binecuvânta (Facerea 26, 24). Când dreptul Isaac a auzit aceste cuvinte, s-a bucurat în inima sa şi a prins curaj. Iar făgăduinţa lui Dumnezeu nu a întârziat să se împlinească. Iată câtă putere are smerenia! Cei care mai înainte îl izgoniseră, au venit acum să îl întâlnească, să-şi ceară iertare şi să mărturisească faptul că are putere de la Dumnezeu. Am văzut bine că Domnul este cu tine (Fac. 26, 28). Cine poate fi mai puternic decât acela care Îl are pe Dumnezeu alături de el?

Acum, să vedem cum a ajuns Iacov, fiul lui Isaac, în pământ străin, alungat fiind de fratele său, căci mare folos vom avea din aceasta. Iacov ieşind din Beer-Şeba, s-a dus în Haran. Ajungând însă la un loc, a rămas să doarmă acolo, căci asfinţise soarele. Şi luând una din pietrele locului aceluia şi punându-şi-o căpătâi, s-a culcat în locul acela (Fac. 28, 10-11). Vezi câtă aplecare spre înţelepciune avea acest om? Vezi câtă simplitate la un tânăr ce se trăgea dintr-o familie bogată? Sub cap a pus o piatră şi s-a întins pe pământ. Şi s-a învrednicit să-L vadă pe Domul, Care i-a spus: Eu sunt Domnul, Dumnezeul lui Avraam, tatăl tău, şi Dumnezeul lui Isaac. Nu te teme!… Eu sunt cu tine şi te voi păzi în orice cale vei merge; te voi întoarce în pământul acesta şi nu te voi lăsa până nu voi împlini toate câte ţi-am spus (Fac. 28, 13-15).

Aşadar, dacă vrei să înfăptuieşti lucruri mari, să nu le socoteşti mari şi nici să nu ceri răsplată pentru ele. Mereu să mărturiseşti că toate s-au făcut prin harul lui Dumnezeu. În felul acesta, adică prin faptele tale, prin recunoştinţa de care dai dovadă, dar şi prin smerenie şi cumpătare, Îl faci pe Domnul datornicul tău şi, în acelaşi timp, câştigi dragostea şi bunăvoinţa oamenilor, pentru că nimeni nu este mai iubit între oameni decât cel smerit.

Însă smerenia ta trebuie să fie sinceră şi bogată, nu mincinoasă şi părelnică. Trebuie să fie statornică şi să se manifeste faţă de toţi oamenii, fie că sunt prieteni sau duşmani, oameni mari sau neînsemnaţi. Asemenea, smerenia nu trebuie să fie numai în purtarea ta, ci mai ales în inimă.

Poţi învăţa ce înseamnă smerenia adevărată, însoţită de dreapta socotinţă, din următoarea pericopă evanghelică. Venind ei în Capernaum, s-au apropiat de Petru cei ce strâng darea (pentru Templu) şi i-au zis: „Învăţătorul vostru nu plăteşte darea?” (Mat. 17, 24).

Vedeţi, dar, că n-au îndrăznit să-I vorbească lui Hristos, ci i-au vorbit lui Petru, iar acestuia nu i s-au adresat cu vorbe grele, ci cu reţinere. Nu L-au batjocorit pe Hristos, ci au întrebat cu sfiiciune Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? Chiar dacă nu credeau că este Fiul lui Dumnezeu, Îl respectau măcar pentru minunile pe care le săvârşea.

Ce a răspuns atunci Petru? „Ba da” Dar intrând în casă, Iisus i-a luat înainte, zicând: „Ce ţi se pare, Simone? Regii pământului de la cine iau dări sau bir? De la fiii lor sau de la străini?”. Iar Petru a răspuns: De la străini. Atunci, Domnul a zis: Aşadar, fiii sunt scutiţi (Mat. 17, 25-26). Ce a vrut să spună prin aceasta? Că dacă fiii unui rege, adică ai unei ţări, nu plătesc bir, cu atât mai mult El, Care este Fiul Regelui ceresc şi Rege El Însuşi, nu ar trebui să plătească bir. Cu toate acestea, a spus: Ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine (Mat. 17, 27).

Vezi, dar, că nu refuză să plătească bir, nici nu-i spune pur şi simplu lui Petru să plătească. Plăteşte după ce arată mai întâi că nu este obligat să facă acest lucru. De ce plăteşte? Ca să nu-i smintească pe oamenii veniţi după bir şi pe ucenicii Săi. Aşadar, nu plăteşte bir pentru că ar fi fost silit să o facă, ci din cauza slăbiciunii firii celorlalţi.

Şi din ce pricină nu le spune să plătească birul din punga lor? Ca să arate şi de această dată că este Domnul şi Dumnezeul Universului şi că este stăpân şi peste mare. Aşadar, a spus, înainte să se întâmple, că din mare va ieşi un peşte care va avea un ban în gură. Şi cu adevărat, din porunca şi cu voia Sa, a fost prins peştele care avea în gură banul de argint. Oferind această monedă, marea a arătat supunere faţă de Ziditorul ei. Dar şi Domnul S-a purtat cu smerenie, căci a plătit birul care I s-a cerut. Dumnezeu S-a smerit dinaintea oamenilor, Ziditorul dinaintea zidirii, Binefăcătorul dinaintea celor cărora le face bine.

Aşadar, să nu ne mândrim sub nici un motiv. Să avem mereu gând smerit, orice izbânzi şi virtuţi am avea. Dacă ne smerim ca vameşul din Evanghelie, drepţi vom fi. Suntem drepţi? Atunci să credem cu smerenie că suntem păcătoşi şi ne facem de două ori mai drepţi. Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6).

Sfantul Ioan Gură de Aur

http://www.ioanguradeaur.ro


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu