Totalul afișărilor de pagină

luni, 22 august 2016

Trepte spre vietuirea în monahism
de Ieromonah Arsenie Boca



Cine vrea sã vinã dupã Mine, sã se lepede de sine, sã-si ia crucea în fiecare zi si sã-mi urmeze Mie.
(Luca 9, 23)



Lepadarea de lume are douã trepte. Întâi ne lepãdãm de lumea din afarã si de tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepãdãm si de toate asemãnãrile noastre lãuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, nãravurile si toate slãbiciunile noastre personale.

Dacã am rãmâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacã însã vrem sã urmãm lui Iisus, atunci trebuie sã desãvârsim lepãdarea de lume cu lepadarea de sine. Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e suportul plãcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rãdãcina tuturor patimilor. Iar lepãdarea de sine este uscarea acestei rãdãcini si prima conditie a urmãrii lui Hristos.

Dacã iesim din lume scãpãm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slãbesc putin si patimile noastre. Dar ca sã ne desprindem deplin din puterea lor trebuie sã tãiem odraslele si rãdãcina prin nevointa de fiecare zi a lepãdãrii de sine. Aceasta e simtitã de firea noastrã cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile noastre.

Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile.

Lepãdarea de sine nu este cu neputintã sau înfrângere. Dimpotrivã, e descãtusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mãrturie la îndemânã ne stau însãsi prilejurile. Dacã le câstigãm, adicã ne comportãm prin ele dupã Duhul lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufleteascã. Pe când dacã le pierdem, adicã ne comportãm dupã om sau dupã patimi, simtim o tulburare, o mustrare de constiintã si o împutinare sufleteascã. Lepãdarea de sine dovedeste credinta si dragostea pe care o avem cãtre Iisus. Din aceasta izvorãste o mare trãire sufleteascã. Lepãdarea de sine trebuie sã ne-o facem a doua naturã, ca sã ne însoteascã toatã calea cãlugãriei si sã caracterizeze cãlugãria.

În felul acesta seacã izvorul si rãdãcina patimilor.
Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale

Iisus a dat porunci si sfaturi si pildã cu viata Sa. În aceasta a descoperit toatã voia lui Dumnezeu cãtre oameni, ca sã se mântuiascã. Poruncile asigurã mântuirea pentru toatã lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sãrãcia de bunã voie, viata fãrã prihanã si ascultarea neconditionatã.

Pe sfaturile evanghelice se întemeiazã cãlugãria. Cinul monahal urmãreste deci trãiea crestinismului pânã la mãsurile desãvârsirii. Dar ca sã facã firea omeneascã o cale atât de lungã trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine cunoscutã calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui Iisus, cum este duhovnicul. Cãlugãria nu se învatã atât din cãrti cât din aceastã ucenicie.

Voturile sau fãgãduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând patimile care stricã firea noastrã si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai mare a patimilor de cãpetenie este aceasta, cã duc sufletul la necredinta în Dumnezeu prin faptul cã prind sufletul si trupul numai de viata aceasta desartã.

Stiind Iisus cã patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc de viata aceasta, ne-a cerut sã ne lepãdãm de tot ce avem, sã urâm familia, ba sã urâm si propria noastrã viatã în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26). 

Cãlugãria stabileste o altã înrudire între oameni: rudenia cea dupã Duh.
 Cãsãtoria si copiii îi pãrãsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea aceasta. Aceasta este voia sfântã pe propria ta viatã vãzutã dupã chipul veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel, sãrãcia de bunã voie ne izbãveste de lãcomie, de iubirea de argint si de lene. Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionatã omoarã mândria, invidia, mânia, slava desartã si întristarea.

Dintre cele trei fãgãduinte cea mai grea e ascultarea, pentru cã are de biruit mai mult patimile mintii care discutã cu Dumnezeu în loc sã asculte fãrã discutie.

Nici o patimã nu vrea sã pãrãseascã firea fãrã nevointe, adicã silinte ale constiintei întãrite de vointã. Din pricina acestei lupte între convingeri si patimi cãlugãria e dãtãtoare de har si e numãratã la Taina Pocãintei.

Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omeneascã, dar în cãlugãrie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din convingerea cã prin constiinta staretului sau a duhovnicului îti grãieste Însusi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întãrire a patimilor si o slãbire a sufletului.

Iatã întelesul cãlugãriei.

http://www.nistea.com

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu