Totalul afișărilor de pagină

marți, 17 mai 2016

Sfantul Nicodim Aghioritul ,,RAZBOIUL NEVAZUT " 

Voi mergeti astazi la bataie asupra vrajmasului ; sa nu slabeasca inima voastra, nu va temeti, nu va ingroziti, nici sa nu dati inapoi, ca Domnul Dumnezeul vostru merge inaintea voastra ca impreuna cu voi sa bata pe vrajmasi si sa va mantuiasca ".


  Perfectiunea crestina ; obtinerea ei ; cele patru lucruri necesare in acest razboi. Cea mai mare si mai perfecta realizare spre care poate aspira omul este a se apropia de Dumnezeu si a se uni cu El.

 Deci, daca tu, iubite cititor in Hristos, voiesti sa citesti aceste taine, intai trebue sa stii in ce consta viata spirituala a desavarsirii crestine.
Davarsirea crestinului este recomandata ca o porunca in Noul Testament, fiindca Domnul zice : " Fiti desavarsiti ".... ( Mat. V, 48; ) iar Sf. Pavel : " Fiti oameni deplini " ( I Cor. XIV, 20 ), iar in alta parte : Staruiti a implini exact si cu toata convingerea tot ceea ce Dumnezeu voeste ( Colos. IV, 12 ). Aceasta a fost proclamat ca o porunca si in Vechiul Testament, fiindca Dumnezeu zice Evreilor in Deuteronom : " Tu vei fi intreg cu Dumnezeu " ( XVIII, 13 ); iar David da aceste sfaturi fiului sau Solomon : " Si acum, fiul meu, Domnul sa fie cu tine, ca tu sa prosperi..." ( I Cron. XXII, 12 ).

 Deci este evident ca Dumnezeu cere tuturor crestinilor lucrarea si pregatirea perfectiunii, adica Dumnezeu cere ca noi sa devenim desavarsiti in toate faptele bune. Fiindca sunt multi care zic, ca viata de desavarsire consta in postiri, privegheri, metanii, dormiri pe pamant si alte asprimi de acestea ale corpului. Altii cred ca-i in progres si-n multe mosteniri. Si multi altii  socot, ca perfectiunea este in rugaciunile mintale,( + ) in sihastrie, retragere 
( anahoresis ), tacere si viata de indrumare, de formare, adica, a trai dupa o lege a cumpatarii si masurii. ( + )
 Dar numai aceste virtuti nu sunt desavarsirea crestina pe care o cautam noi, ci uneori ele-s numai mijloace si instrumente folosite de om, harul Duhului Sfant, iar uneori sunt roada Sfantului Duh. Ele sunt instrumente puternice de dobandirea harului Sfantului Duh. Nu-i nici cea mai mica indoiala, fiindca vedem pe multi oameni virtuosi ca le intrebuinteaza ca sa castige forte si putere impotriva pacatelor si vanitatii, ca sa fie fortificati in contra ispitelor, sa infranga pe dusmanul cel rau, adeca, poftele obisnuite : carnea, lumea si cel pierzator. Ei uzeaza de aceste arme spre a se inarma cu ajutoare duhovnicesti necesare tuturor slujitorilor lui Dumnezeu si-n deosebi novicilor, incepatorilor, celor simpli incat sa fie capabili a primi Darurile Sfantului Duh : " Duhul adevaratei cunoasteri, spiritul sfatului si puterii, duhul intelepciunii si al intelegerii, duhul temerii de Dumnezeu ", cum le numeste profetul Isaia ( XI, 2 ). Dar este tot atat de sigur, ca aceleasi acte sunt si o roada a Domnului si produc " Bucurie, Dragoste, Credinta, Cumpatare ", cum spune Sfantul Pavel. 
Fiindca oamenii duhovnicesti pedepsesc corpul cu astfel de asprimi pentruca el se rasvrateste impotriva Facatorului sau ( + ) si sa-l tina totdeauna umilit si supus slujirii lui Dumnezeu. Ei sunt in tacere si solitudine ca totdeauna sa scape de cea mai mica blasfemie a lui Dumnezeu, se roaga si iau parte la slujbele Domnului si la faptele de cucernicie ca sa dobandeasca cetatenia Cerurilor, mediteaza viata si patimile Domnului, nu pentru alt motiv, ci ca sa cunoasca mai bine slabiciunile si pacatele lor si Bunatatea lui Dumnezeu, urmeaza lui Iisus Hristos prin lepadarea de altii, de ai lor si de ei insisi ca in dragostea lui Dumnezeu sa poata fi mai aprinsi si mai puternici in ura de ei insisi. Chiar si aceste virtuti enumerate pot produce in unii rautati mai mari, decat pacatele vadite, nu din cauza lor insile ( fiindca sunt cele mai sfinte in sine ), ci din cauza celor care cauta sa urmeze propriilor indemnuri si dorinti. Ei vazand cum au plecat pe calea adevarata nu lupta numai cu bucurie in aceste lupte ale corpului, ci merg dupa planul lor desert, chiar dupa placerile Paradisului. Deaceea acesti oameni cred ca au fost ridicati pina in cetele Ingerilor si ca au vazut pe Dumnezeu in mijlocul lor. Uneori fiind cufundati intr-un fel de meditatii si reflectii ciudate, cred c-au parasit complect lumea si au fost ridicati la al treilea cer. Dar in ce mari erori sunt si cat de departe sunt de adevarata perfectiune oricine poate intelege din viata si caracterul lor. Doresc a fi apreciati in orice imprejurare, ei sunt idioritmici in toate dorintele lor, sunt orbi in toate afacerile lor, dar examineaza cu grija toate cuvantele si faptele celorlalti, iar daca cineva se apropie putin de dansii cu o cinstire desarta pe care socotesc c-o au sunt foarte multumiti. Ori daca cineva le reproseaza aceste devotiuni si marturii ce le practica, ( oprite de Dumnezeu ) deodata se supara si devin cu totul alti oameni. Si daca Dumnezeu, dorind a-i aduce la cunostinta si recunoasterea de ei insisi si la adevarata cale a desavarsirii, le trimite necazuri si suferinte, ori ingaduie a veni peste dansii persecutii, atunci isi arata tainitele inimii lor complect corupte de mandrie. ( + )Noteaza ca, dupa teologi, orice pacat este numit ofensa lui Dumnezeu numai fiindca ocaraste si se opune lui Dumnezeu. Pacatele ofenseaza si se opun existentii lui Dumnezeu : aici e raul; pacatul loveste in bunatatea lui Dumnezeu, in puterea si intelepciunea Lui. Si numai pentru acesta este numit imperfectiune si nedesavarsire, fiindca ofenseaza si huleste desavarsirea lui Dumnezeu; si in aceasta consta pacatui si nelegiuirea fiindca calca si distruge poruncile lui Dumnezeu si dupa cum orice cuvant spus impotriva lui Dumnezeu este numit hula fiindca loveste in Dumnezeu, tot asa orice pacat este numit lovirea lui Dumnezeu nu numai fiindca in sine este opus binelui, dar si fiindca acesta venind de la creatura da a intelege ca facatorul este hulit deoarece El insus este rau in Sine. Fiindca in orice imprejurare grea ce vine nu doresc a fi supusi vointei lui Dumnezeu. Evita orice greutate si nu urmeaza exemplul Fiului lui Dumnezeu care a fost umilit si a suferit. Domnul nostru Iisus Hristos sa smerit mai mult decat toate creaturile si a suferit persecutii pentru prietenii Sai iubiti. Prigonitorii au devenit astfel un instrument al Bunatatii divine si colaboratori la mantuirea celor prigoniti. De aici se vede clar ca acesti oameni sunt in mare pericol. Fiindca avand in interiorui lor cugetul intunecat se privesc prin acest cuget si cred ca au atins perfectiunea. In acest fel, plini de mandrie osandesc pe altii. Deaceea nu-i posibil ca vreun om sa-i converteasca pe atari oameni, decat numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Fiindca oamenii pacatosi la aratare sunt mai usor de intors la calea cea buna decat cei ce pacatuesc in ascuns, acoperiti cu masca virtutilor aparente. Deci acum ai vazut foarte clar ca viata si desavarsirea duhovniceasca nu consta in aceste virtuti de care am vorbit, sa stii ca ea nu consta in orice alte lucruri,  ci in acestea : cunoasterea bunatatii si maririi lui Dumnezeu, a nimicniciei si inclinarii noastre la orice rau ; in iubirea de Dumnezeu si ura de noi insine, in supunerea nu numai lui Dumnezeu, dar si tuturor creaturilor pentru dragostea de Dumnezeu, in respingerea oricarei vointi a noastre, in perfecta ascultare de vointa divina si in legatura cu acestea ca noi sa dorim si sa facem toate aceste lucruri numai pentru marirea lui Dumnezeu,  pentru placerea Lui, fiindca si El voeste astfel si pentru ca-i bine ca noi sa-L iubim si sa-l slujim. 
Vezi, iubitule, cat de buna este ordinea si metoda folosite de aceasta carte. Pentruca fiecare conditie e specificata potrivit axiomei filozofice si tinteste la indrumarea cugetului fiindca inceputurile sunt cauzele actiunii si sfortarilor in orice. De aceea aceasta carte inainte de orice, pune inainte tema ca inceputul, desavarsirea sa poata fi realizate. Aceasta avand-o in vedere toti cei ce trebue sa lupte sa nu treaca de la un lucru la altul, ci in spre aceasta ca la un semn sa poata dirija toate faptele lor. Acelas lucru il spune Avva Isac ( Log. 23, p. 1361 unde zice : " E mai bine de tine sa te liberezi de legatura pacatului, decat sa pui in libertate robi din robie "; si multe alte lucruri de acord cu cele gandite citeste si Cuvantul sau al 56-lea ( Logos p. 334 )
 Aceasta este legea dragostei scrisa de voia lui Dumnezeu Insusi in inimile dreptcredinciosilor Lui slujitori. E lepadarea de noi insine pe care o cere Dumnezeu de la noi. Este jugul dulce si sarcina usoara a lui Iisus. Este supunerea fata de vointa dumnezeiasca la care ne indeamna Rascumparatorul si invatatorul nostru cu propriul Lui exemplu si cu glasul Lui.
 De aceea si Sfantul Apostol se bucura, ca noi sa facem, in genere, toate faptele noastre numai spre slava lui Dumnezeu, zicand : " Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate sa le faceti spre slava lui Dumnezeu " ( Cor. ) Deci, tu frate, daca doresti s-ajungi la inaltimea acestei perfectiuni, trebue sa practici o continua supraveghere  asupra-ti ca sa fii pretutindeni cuceritor si sa-ti poti infrana toate poftele mari si mici, fiindca este nevoe a fi pregatit cu toata ravna sufletului tau pentru aceasta lupta, ( fiindca coroana nu-i data cuiva daca nu se arata luptator ). Acest razboiu pe cat e mai greu decat oricare altul, 
( pentru ca luptam impotriva noastra insine si totodata luptam impotriva celor ai nostri ), pe atat victoria ce-o castigam intr-insul va fi mai mareata decat oricare alta si mai placuta lui Dumnezeu. 
Daca esti atent si cu grija a distruge toate poftele dezordonate, toate placerile si dorintele tale, vei fi mai bineplacut lui Dumnezeu si-L vei sluji mai bine decat torturandu-ti corpul si postind mai mult decat vechii eremiti ; mai bine chiar decat a converti mii de suflete, ele insile fiind framantate de patimi.
 Si intr'adevar trebue sa fim supusi vointii lui Dumnezeu totdeauna si sa o perfectionam intr'a noastra. Asa ne invata si Cuvantui lui Iisus : " Fie voia Ta precum in cer si pe pamant ", si exemplul Lui. Chiar de la inceputul vietii Sale, indata ce a intrat in lume, a cautat a face voia lui Dumnezeu. Tot astfel in evanghelia Sf. Ioan, Domnul spune : " am coborit din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Celui ce m-a trimis " ( Ioan VI, 38 ), iar la sfarsitul vietii Sale se ruga : " Parinte, de voesti, sa treaca paharul acesta de la Mine !... Dar nu voia Mea, ci a Ta sa se faca ", 
( Luca XXII. 42 ). Pentru ca desi Dumnezeu iubeste mai mult intoarcerea Sufletelor decat omorarea unei mici pofte, totusi, tu frate, aceasta nu insemneaza ca tu sa doresti ori sa faci ceva mult mai esential decat ceea ce Dumnezeu cere si doreste mai mult dela tine. Pentru El este mult mai bineplacut ca sa lupti si sa-ti mortifici  pasiunile, decat sa-I slujesti intr-un fel ori altul, chiar de-i mare si important neglijandu-ti patimile si poftele. Acum, deci, stii in ce consta desavarsirca crestina si cum s-o castigi. E necesar ca sa duci un vesnic si foarte veghetor razboi impotriva ta. Trebue sa fii inarmat cu patru lucruri foarte necesare ca sa fii victorios in acest razboiu nevazut si sa primesti coroana. Ele sunt : 1) Sa nu te increzi niciodata in tine insuti .2) Sa te increzi totdeauna in puterea si ajutorul lui Dumnezeu ; 3) Sa lupti totdeauna. Si acum vreau sa-si vorbesc despre ajutorui lui Dumnezeu; 4) Sa te rogi. 
Cap II.
 Ceea ce nu trebuie.
 Sa nu ne bizuim pe noi insine. Iubite frate, este asa de necesar a nu te increde in tine insuti, in acest razboiu, ca fara aceasta, fii sigur nu numai ca nu vei izbuti a castiga victoria dorita, dar nici nu poti rezista catva timp. Aceasta sa se intipareasca in mintea ta. Fiindca dela Adam avem o mare conceptie ( parere ) despre noi insine.  Profetul Ieremia numeste apostat de la Dumnezeu pe cel ce e increzator si nadajduieste in sine insusi, zicand : " Astfel zice Domnul : blestemat sa fie omul care se increde in om " ( Ierem. XVII, 5 ).
 Sf. Vasile cel Mare, interpretand aceste cuvinte spune ca prin : " cel ce se increde in om " , proorocul reveleaza ca noi sa nu nadajduim intr-altul. Iar prin cuvintele : " care face din placere bratele lui ", vrea sa spuna ca noi sa nu ne incredem in noi insine. Ambele lucruri sunt numite apostazie de la Dumnezeu, Aceasta expresie fiind interpretata si intralt fel, duce la concluzia ca cel ce se increde in sine e un om apostat. Fiindca zice ca cel ce nadajduieste intr-un om este apostat de la Dumnezeu. Vezi cat de minunata-i aceasta carte din calea ce o urmeaza ea : ea face razboiul dragostei egoiste care-i prima cauza, sursa si inceputul tuturor patimilor si vitiilor. Totdeauna credem ca suntem ceva mai mult si credem ca ar fi o mare gresala sa ne socotim ca nu suntem nimic. Suntem ceva. 
Socotinta ca suntem ceva se numeste prezumtie. E o patima nascuta din iubirea de sine si devine izvorul, inceputul si cauza celorlalte pasiuni, dar atat de subtila si tainica e aceasta mandrie, incat cei ce o au n-o simt. E un rau tot atat de mare pe cat e de subtil si tainic. Aceste patimi inchid prima usa a mintii prin care Harul lui Dumnezeu voeste a intra, nu-l lasa sa intre si Harul se retrage. Caci cum poate veni Harul sa lumineze pe cineva care se socoteste a fi ceva mare; ca-i intelept si ca n-are nevoie de alt ajutor, Domnul sa vindece aceste boale si patimi luciferice. Cei ce-si aroga acest drept sunt nenorociti, cum spune Profetul : Vai de cei ce se socotesc intelepti in ochii lor proprii " ( Isaia V, 2 ), si Apostolul : " Nu va socotiti intelepti " ( Rom. XII, 16 ) si Solomon : " Nu socotiti ca sunteti ceva " ( Proverbe III,7 ) E o prezumptie. E un defect greu de recunoscut, si care nu-i placut in ochii Lui Dumnezeu Caruia Ii place o patrunzatoare cunostinta de aceasta, cele mai sigure incredintari. Adica sa recunostem ca orice har si virtuti vin numai de la El. El este " vistierul tuturor bunatatilor " si de la noi nu poate veni nimic placut, nici vreun lucru care sa-I placa, chiar daca acest adevar foarte necesar este lucrul dumnezeestilor Lui maini pe care doreste sa-l dea iubitilor lui prieteni, uneori cu inspiratie si iluminare, alteori cu lupte grele, amaraciuni, uneori cu ispita violenta de invins, alteori cu alte mijloace pe care nu le intelegem. Pentru acest motiv, draga frate, iti voi indica acele cai, prin care, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa dobandesti aceasta renuntare la tine si ca sa nu ai mandrie si incredere in tine. 7 1. Primul lucru e ca trebuie sa recunosti nimicnicia ta .De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur zice ca " Oricine se considera pe sine a nu fi nimic, acela se cunoaste pe sine mai bine decat toti. Acel om se cunoaste pe sine care se considera a nu fi nimic " . Sf. Maxim Marturisitorul da o definitie a virtutii ca : " unirea neputintei omenesti in cunoastere cu puterea dumnezeiasca " ( Filocalia, p. 403 ); iar Petru Damaschinul spune : " Nimic nu-i nmi bine decat recunoasterea propriei tale neputinti si nestiinti " 
( Filocalia, p. 611 ). si sa-ti dai seama perfect ca numai prin tine insuti nu poti face ceva bun, prin care sa devii cetatean al Imparatiei cerurilor. 2. Al doilea este ca tu trebuie sa ceri adesea acest ajutor de la Dumnezeu cu caldura si rugaciuni smerite. Daca dorsti sa-l obtii, intai e necesar sa-l pretuiesti si sa nu te increzi, nu numai in cunoasterea de tine insuti, ci in orice putere a ta. Dumnezeu te va incorona numai atunci cand va vedea ca esti convins ca numai prin puterile tale nu poti dobandi coroana. 3. Al treilea drum e ca sa te obisnuiesti a fi totdeauna ingrozit. A fi ingrozit de dusmanii nenumarati impotriva carora tu, prin tine insuti nu le poti opune nici o mica rezistenta. Sa fii inspaimintat de indelunga lor indemanare de lupta, de strategiile lor, de transformarile lor in ingeri, de nenumaratele piedici pe care le pun in taina in adevarata cale a virtutii. 4. A patra cale este atunci, cand cazi in vreo slabiciune. Atunci sa te intorci cu mai multa putere la Dumnezeu. El te lasa liber ca sa-ti cunosti mai bine neputinta,( + ) ( + ) Nu numai cand cineva cade la vreo patima, ci si cand cade in diferite greutati, imprejurari, amaraciuni, necazuri, stramtorari si mai ales in lungi suferinte trupesti, boale, trebuie sa recunoasca in acestea smerenia de sine si incapacitatea si sa fie plecat. 
Si ce si mai spun ? Oricine doreste sa ajunga la cunoasterea nimicniciei sale in mod practic, sa-si observe gandurile, cuvintele si faptele nu mult timp, ci numai o singura zi, si va vedea ca cele mai multe din gandurile, cuvintele si faptele lui sunt neintelepte si rele. Din acestea va vedea ca se poate intelege pe sine. Cat de slab este el insusi; iar din aceasta cunoastere si dreapta intelegere de sine se va smeri. Pe viitor nu se va mai increde intr-insul. Cand vom gandi ca fiinta noastra nu-i nimic, atunci ajungem la recunoasterea nimicniciei noastre. incat sa inveti nu numai a nu te increde tu insuti in tine ca fiind foarte nevrednic dar si sa doresti a fi socotit de altii ca slab. Fiindca, fara aceasta dorinta nu poate veni aceasta neincredere virtuoasa in tine insuti. De aceea, din acest punct de vedere se vede cat e de necesar celui ce doreste a fi impreunat cu Lumina Cereasca ca sa se cunoasca pe sine. Aceasta cunoastere de sine nu-l mai lasa sa cada in unele defecte, fiindca niciodata nu se mai bizuie in puterile lui. 
Dumnezeu nu intrebuinteaza mijloace de constrangere, de smerenie decat cand omul incepe a se increde in sine. Atunci il aduce la cunoasterea de sine. Uneori Dumnezeu ingaduie ca omul sa cada in erori, mai mari sau mai mici, in proportie cu aprecierea ce o are despre sine, mai mare ori mai mica. Dar unde nu-i nici o socotinta de sine, cum a fost in sufletul Sfintei Fecioare Maria, acolo nu-i nici un pericol de cadere. Deci, de se intimpla sa cazi, alearga indata cu gandul la umila cunoastere de tine insuti si cu rugaciuni fierbinti cere de la Dumnezeu sa-ti trimita adevarata Lumina ca sa-ti cunosti nimicnicia ta si sa te increzi in Dumnezeu. 8 Cap III. Nadejdea si increderea in Dumnezeu. 
Desi e atat de necesar pentru acest razboiu sa nu ne incredem in noi insine, cum am spus, totusi, daca disperam, adica daca n-avem nici cea mai mica incredere in noi insine, e sigur ca ori vom dezerta din lupta, ori vom fi invinsi de vrajmasi. Deaceea, in legatura cu complecta renuntare la noi insine, e necesar sa avem si o perfecta nadejde si incredere in Dumnezeu, sperand sa primim numai de la El orice lucru bun, orice ajutor si orice izbanda. Fiindca, dupa cum de la noi, cari nu suntem nimic, nu asteptam nimic, din care cauza nu ne incredem deloc in noi, tot astfel ne vom bucura fara frica fata de Dumnezeu pentru orice victorie, indata ce am inarmat inima noastra cu o nadejde vie intr-insul, ca sa primim ajutorul Lui, dupa cuvantul psalmistului : " Nu intoarce fata Ta dela mine si nu lepada cu manie pe sluga Ta, Tu esti ajutorul meu, nu ma lasa si nu ma parasi, Dumnezeul mantuirii mele " ( Ps. XXVII-9 ( XXVIII, 9 ) ). Dar aceasta nadejde si acest ajutor pot fi dobandite in chip hotarat. Patru sunt motivele : 1. Fiidca le cerem de la un Dumnezeu, Care fiind atotputernic, ne poate da orice doreste El si deci ne poate ajuta oricand. 2. Pentruca le cerem de la un Dumuezeu cu intelepciunea si stiinta nemasurata, Care cunoaste toate, fie si cele ale celei mai inalte desavarsiri si prin urmare stie ceeace este necesar mantuirii noastre. 3. Fiindca cerem acest ajutor dela un Dumnezeu nemasurat de bun, cu o dragoste negraita, totdeauna gata a ne ajuta din ceas in ceas si din moment in moment, pentru victoria duhovniceasca si deplina asupra noastra indata ce alergam in bratele Lui cu nadejde tare si neclintita. Si cum e posibil ca, Bunul nostru Pastor, Cel ce treizeci si trei de ani a alergat cautind oaia pierduta, cu o asa de mare perseverenta, Cel ce a batut drumurile cu atata oboseala, Cel ce si-a varsat tot Sangele Sau si si-a dat viata, cum e posibil, zic acum, ca oaia insasi sa-l urmeze si sa strige cu mare dorinta dupa El s-o mantuiasca, iar El sa nu-si intoarca ochii la ea ? Cum sa n-o i-a si sa n-o puna pe dumnezeestii Sai umeri, facand un ospat cu toti ingerii din Ceruri ? Dar daca Dumnezeu neincetat cauta si asteapta cu mare grija si dragoste, sa gaseasca, ca pe drahma din Evanghelie, pe cel orb si pacatos, s-ar putea ca El sa uite pe cel ce-i ca o oaie pierduta ? Si cel ce crede totdeauna ca Dumnezeu cunoaste inima omului dorind sa intre intr-insa si sa cineze .
 Cuvintele Apocalipsei sunt : " Iata, stau la usa si bat : de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi pranzi cu dansul si el cu Mine " 
( Apoc. III, 20 ) cum spune Sfanta Apocalipsa, dandu-i harurile Lui, acela totdeauna isi pune nadejdea in Domnul. E cu putinta oare ca omul sa-si deschida inima catre Dansul, sa-L cheme intr-insul, iar El sa nu vrea sa intre ? 4. A patra cale de a agonisi aceasta nadejde in Dumnezeu si-n ajutorul Lui, e sa ne ducem cu gandul la istorisirile sfintelor Scripturi, unde sunt multe fapte expuse, ca oricine nadajdueste in Dumnezeu nu ramane niciodata rusinat si neajutat. Deaceea si regele Abgar ridicand o statuie Domnului nostru la portile orasului Edesa, a scris deasupra aceste cuvinte : Hristoase Dumnezeule, cel ce nadajdueste in Tine niciodata nu piere " ( In Sinaxarul din 16 August ). 9 Inarmeaza-te, frate, cu aceste patru arme, incepe lucrul si lupta sa biruesti. Fii sigur ca atunci vei dobandi nu numai toata nadejdea in Dumnezeu, ci si neincrederea in tine. Nu voi inceta a-ti aminti despre neincrederea in tine, fiindca iti este foarte folositor sa stii aceasta, ca bizuirea in sine este un dusman foarte inversunat al oamenilor. Ea e ceva foarte subtil in noi. Uneori traieste in modul cel mai tainic in inimile noastre, chiar atunci cand ni se pare ca nu ne incredem in noi si ca nadajduim in Dumnezeu. 
Deci, ca sa poti fugi cat mai departe de aceasta slava desarta si sa poti lucra neincrezandu-te in tine si cu nadejdea in Dunwezeu, trebuie ca consideratia de incapacitatea ta sa treaca inainte de consideratia atotputerniciei lui Dumnezeu, iar aceste doua consideratii sa premearga oricaror fapte ale tale.
 Cap IV. Neincrederea de sine si speranta in Dumnezeu.
 Cum poate cineva sti ca lucreaza cu neincrederea de sine ori cu perfecta speranta in Dumnezeu ? Deseori unii cred ca n-au nici-o incredere, intr-insii si ca toata nadejdea lor este numai in Dumnezeu. Totusi, in realitate nu-i asa. Ei sunt siguri de biruintele lor. Dar daca se intimpla esecuri in treburile lor, se intristeaza de declin, exaspereaza. Dar nu se opresc aici ci socot ca in viitor vor fi in stare sa faca ceva mai bun. Acesta-i un indiciu sigur ca inainte de declinul lor au fost increzatori intr-insii iar nu in Dumnezeu. Iar daca supararea si necazul lor este mare e evident ca s-au increzut intr-insii si foarte putin in Dumnezeu. Fiindca cel ce nu are incredere in sine si nadajdueste in Dumnezeu, cand se intimpla de nu izbuteste in ceva, nu-i tare surprins nici intristat asa de mult. El intelege ca acest insucces vine peste dansul din cauza incapacitatii lui si a putinei nadejdi ce are in Dumnezeu. Mai ales nu se mai increde in sine si sporeste nadejdea in Dumnezeu. Nu mai asculta de pasiunile care sunt cauza caderii lui. Sunt oameni care par virtiuosi si duhovnicesti, dar cand cad in vreo nenorocire nu sunt in stare sa-si redobandeasca pacea. Daca, dorind sa scape de marile nenorociri venite asupra lor din cauza iubirii de ei insisi, alearga la Parintii duhovnicesti, au gasit leacul. De la dansii ei primesc mare putere sa lupte si sa sfarame stancile pacatului. Ei primesc forta impotriva lor insile cu prea sfanta taina a Marturisirii si a Pocaintii .
Cap. V. Frica si virtutea. 
Multi gresesc socotind timiditatea virtute. Ei nu pricep ca aceasta vine dintr-o aroganta tainica si din prezumtie fondate pe nadejdea si increderea ce o au intr-insii si in puterile lor. Fiindca, ei socotindu-se a fi ceva se incred mult in calitatile lor. Dar in esecuri, vazind ca nu sunt nimic, ca n-au nici o putere, sunt tulburati si mirati, ca la ceva nou, cad in mare groaza si frica, fiindca vad pravalirea temeliei pe care isi ridicasera increderea si nadejdea. Dar nu se intimpla asa cu cel smerit. Acesta totdeauna si-a pus increderea si nadejdea numai in Dumnezeu, fara sa aiba vreo nadejde in sine. Deaceea, cand cade in vreo greutate, simte frica si amaraciune, totusi nu-i tulburat ori mirat. Fiindca intelege ca toate aceste cauze vin asupra lui din cauza propriei lui neputinti si slabiciuni. Aici vede foarte bine lipsa credintei. 
10 Cap. VI. Mijioace de dobandire  a increderii si certitudinii in Dumnezeu.
 Daca toate puterile, prin care vrajmasii nostri ne biruesc, se nasc din neincrederea in sufletele noastre si-n ajutorul lui Dumnezeu, apoi iubite frate trebue sa cunosti anumite mestesuguri de dobandirea acestei puteri in contra vrajmasului - ajutorul lui Dumnezeu. Afla atunci ca nici talentele naturale ori dobandite, nici toate darurile primite voluntar ori involuntar, nici cunosterea Sfintelor Scripturi, nici lungimea timpului si multimea anilor cat am slujit lui Dumnezeu si care ne-a adus o obisnuinta in aceasta slujire, nu ne desavarsesc a implini vointa Lui dumnezeiasca, daca nu ne vom sili a placea lui Dumnezeu in orice lucru bun ce-l avem de facut, daca in orice pericol de care fugim, in orice fapta savarsita conform vointei Lui, zic daca nu exista in inimile noastre un ajutor special al lui Dumnezeu, daca nu ne imputerniceste spre desavarsirea oricarui lucru bun, cum a zis Domnui : " Fara de Mine nu puteti face nimic " ( Ioan XV, 5 ). De aceea trebue in toata viata noastra, in toate zilele, ceasurile si minutele s-avem aceasta convingere decisiva ca niciodata si nicaeri nu trebue sa ne incredem, sa nadajduim in noi insine. Dar despre nadejdea in Dumnezeu, pe langa cele ce ti-am spus in capitolul al treilea, sa stii ca nu-i alta cale la Dumnezeu, atunci cand ti se cere sa birui pe inamici, putini ori multi, batrani ori curagiosi, tineri ori fricosi, decat cea a complectei increderi in Dumnezeu. Deci, un suflet, fie el ars de pacat, doborit de toate putreziciunile lumii, pangarit cum nici nu se poate inchipui, cautand in toate felurile si prin toate mijloacele a se libera de pacat, nu poate dobandi nici o putere cat de mica impotriva raului nici sa se smulga din ghiarele raului, daca nu si-a pus nadejdea in Dumnezeu. Biruinta lui consta in ferma incredere in ajutorul lui Dumnezeu. Uneori se intampla sa nu vada imediat izbanda, desi este ajutat de Dumnezeu, totusi cand nu se asteapta vrajmsii sunt nimiciti.
 Cap. VII. Cum sa ne ordonam gandirea ca s-o ferim de ignoranta.
 Daca ramanem numai cu suspiciunea de noi si nadejdea in Dumnezeu, asa de necesare in acest razboi, nu numai ca nu vom invinge, dar vom si cadea in multe rele. Deci, pe langa acestea mai e nevoie si de formarea si de instructiunea noastra, cum am spus la inceput. Acesta-i al treilea lucru. Ea se adreseaza mintii si vointei. Trebue sa ferim mintea de nestiinta. Ignoranta este un mare dusman al mintii. O intuneca, si o opreste de la orice cunoastere a adevarului, obiectul ei de preferinta. De aceea trebue s-o educam in asa fel, incat sa fie in stare a discerne bine binele necesar noua pentru curatirea sufletului nostru de patimi si sa-l impodobim cu virtuti. Doua sunt caile de curatirea si luminarea mintala. Prima si cea mai importanta este calea rugaciunii. Cu rugaciunea ajungem la Sfantul Duh si-L induplecam sa se indure a revarsa peste noi si in sufletele noastre dumnezeiasca Lui Lumina. Iar El va face aceasta daca cerem cu nadejde de la Dumnezeu, numai de la El, daca facem voia Lui cea sfanta si daca supunem tot ce avem parerii, experientii si sfatului Parintilor nostri spirituali. A doua cale este cea a unui continuu exercitiu de atenta reflectie si contemplatie a acelor lucruri incat saa ajungem a recunoaste clar ce-i bun si ce-i rau ; nu dupa simturi si dupa conceptia lumii, ci dupa dreapta judecata si adevarul Duhului Sfant. Adica, adevarul Scripturilor inspirate de Dumnezeu, al Sf. Duh ,Cel ce ia  insuflat pe Sfintii Parinti si Dascalii ai Bisericii noastre. Fiindca atunci cand aceasta reflectie si contemplatie este dreapta, sanatoasa, ne da putinta sa vedem limpede ceea ce este lucru de nimic, desert, fals, toate aceste lucruri pe care lumea oarba si corupta le iubeste si alearga dupa ele pe toate caile. Adica, placerile si bunurile lumii nu sunt altceva decat vanitatea si moartea sufletului, insultele ce ni le aduce lumea ne produc adevarata marire ; necazurile ne fac bucurie; iar faptul ca iertam dusmanilor nostri si le facem bine este o marinimie de suflet si dovada cea mai mare de asemanarea cu Dumnezeu. Este mai de pret ca cineva sa se supuna lumii decat sa fie stapanul intregii lumi. Este lucru mai marinimos si mai nobil ca cineva sa asculte de buna voie decat sa supuna si sa comande marilor Imparati. Cunostinta smerita de noi insine trebuie cautata mai mult decat cea mai inalta dintre toate stiintele. A birui, a taia poftele si vointa noastra, oricat de puternice ar parea, este lucru mai de pret decat a cuceri multe redute si intarituri ale cine stie caror armate puternice si decat a face ca mortii sa invie. 
Cap. VIII. Dreapta si falsa judecata.
 Dece nu putem face dreapta distinctie intre lucrari si prin ce mijloace sa le recunoastem ? Nu rationam bine in aceste lucruri si in multe altele fiindca nu cautam sa le patrundem mai adanc, ci le uram ori le iubim numai privindu-le din afara. De aceea iubirea ori  dispretuirea  lor prejudiciaza si intuneca mintea noastra. Din aceasta cauza ea nu poate discerne adevarul in natura lui intima.
 De aceea si Sf. Grigorie Teologul spune ca prin dragoste ori ura adevarul risca si ramane necunoscut. Deci, tu frate, daca voiesti sa nu intre in mintea ta aceasta eroare, ia seama bine si oricand vezi cu ochii ori meditezi cu gandul ceva, controleaza-ti vointa atat cat poti, n-o lasa sa lucreze, sa iubeasca ori sa urasca acel lucru, ci mediteaza-l numai cu mintea. Si intai de toate, sa recunosti ca daca acest lucru este neplacut si contrar pornirilor tale naturale, ura te amageste sa-l detesti, dar daca iti face placere esti impins de iubire sa-l doresti. Atunci cand mintea nu-i intunecata de patimi, ci-i libera si curata poate vedea adevarul si patrunde pana in adincimile lucrului, vede unde este raul, ascuns in placerile josnice ori unde este binele acoperit de rau. Dar cand se intimpla ca vointa sa fie prejudiciata sa iubeasca ori sa urasca ceva, nici mintea nu mai poate zice altfel; ea nu-l mai poate cunoaste decat asa cum porunceste vointa. Aceasta dispozitie ori, mai bine zis, aceasta pasiune se ridica in mijlocul functiunilor psihologice ca un zid intunecos. Iutimea intuneca mintea care vede lucrul altfel decat este in realitate si asa trece la aprecierea vointei. Cu cat vointa merge dupa gustul ei urand ori iubind un lucru oarecare, cu atat mintea e mai intunecata. Iar intunecata complect primeste orice ca placut si frumos. Deci, daca nu-i pazita legea, foarte necesara pentru aceasta fortare, adica, sa-ti restrangi vointa de la ura si dragostea grabita, aceste doua puteri ale sufletului, adica gandirea si vointa, totdeauna lucreaza rau, ca intr-un cerc, de la intunerec la un intunerec mai mare, dela o eroare mica la alta mare. De aceea, iubitule, supraveghiaza-te, cu toata luarea aminte, de iubirea ori ura emotiva in orice imprejurare pe care n-ai prevazut-o in prealabil bine; intai cu lumina gandirii si a dreptei judecati, apoi cu lumina dumnezeiestilor Scripturi, cu lumina harului si a rugaciunii, si cu judecata parintilor tai duhovnicesti. Atunci nu gresesti, nu socotesti adevaratul lucru bun de rau, ci adevaratul rau de bun.
 12 Cap. IX. Pazirea mintii de curiozitate.
 Cap. X. Cum sa formam vointa ca in toate actiunile noastre interne si externe, in ultimul ei scop sa doreasca numai a placea lui Dumnezeu.
 Pe langa formarea mintii, trebuie sa conducem si vointa noastra. S-o indrumam in asa fel incat sa nu putem inclina spre poftele ei. Ea sa devina una cu vointa lui Dumnezeu ! 
Trebuie, iubite frate, sa nu crezi ca toate ale tale sunt suficiente, ci sa voiesti sa cauti acele lucruri care sunt placute lui Durnnezeu. Dar in legatura cu aceasta, sa-ti orientezi astfel vointa, ca si cand ar fi miscata de Dumnezeu, ca sa-I placi Lui. Acesta-i scopul final. Pentru acest scop final avem a duce o lupta mai mare, cu natura noastra, decat cu oricare alt lucru. 
Natura noastra inclina in dorintele ei asa de mult incat in toate domenille, uneori chiar si in domeniul nostru spiritual, ea cere raspunsul si placerea ei. Si atunci se simte hranita de aceste pofte ca de o adevarata hrana. Din aceasta cauza cand lucrurile spirituale ne sunt oferite atunci cand le dorim si le cautam, dar nu ca fiind introduse de vointa lui Dumnezeu, ori numai in vederea faptului ca noi sa placem lui Dumnezeu, ci pentru acea placere si bucurie care se naste din dorirea acelor lucruri pe care Dumnezeu le doreste. Aceasta greseala e mult mai condamnabila decat dorinta in sine. De aceea nu-i deajuns a dori acele lucruri placute lui Dumnezeu, ci si a le dori pentru aceleasi motive pentru care plac lui Dumnezeu . De aceea si Apostolul ne indeamna sa cercetam ceea ce-i conform vointei lui Dumnezeu nu numai "bunul" ci si acceptabilul si oportunul in orice imprejurare: "Nu va potriviti veacului acestuia, ci va prefaceti prin innoirea mintii voastre, ca sa cunoasteti ce este voia lui Dumnezeu cea placuta si desavarsita" (Rom. XII, 2). Cand nu urmam vointei lui Dumnezeu, intampinam multe deceptii din cauza iubirii de noi insine. Trebuie sa urmam voii Lui, numai pentru Marirea Lui, nu din interesul nostru. Numai pentru acest motiv sa-L dorim, sa-L ascultam, cum am spus mai sus. Deci, iubite frate, ca sa te poti pazi de aceste curse, care nimicesc orice cale a desavarsirii si sa poti progresa a dori si a face orice act numai pentru Vointa, Slava si buna placerea lui Dumnezeu, ca sa-I poti sluji numai Lui (Cel ce in toate actiunile si gandurile noastre doreste a fi El Insusi inceputul si sfarsitul ) - foloseste aceasta metoda. Cand vrei sa-ncepi vreo actiune care-i placuta lui Dumnezeu ori care, in genere, este buna, nu apleca indata vointa ta s-o doreasca. Intai ridica-ti mintea la Dumnezeu si vezi daca El doreste aceasta si daca prin aceasta tu ii vei placea numai Lui. Daca iti dai seama ca propria-ti inclinatie este miscata de vointa divina, atunci trebuie sa doresti acest act si sa-l intreprinzi, fiindca Dumnezeu il doreste. Este numai pentru placerea si Marirea Lui. Tot astfel, cand vrei sa refuzi ceeace nu-i place nici lui Dumnezeu, adica, raul, nu-l refuza indata. Ridica intai privirea mintii la Vointa Lui cea dumnezeiasca. Numai dupa aceea sa refuzi. Asa vei fi placut lui Dumnezeu daca refuzi ceva.
 Coruptiunea naturii este foarte subtila si de aceea putini o cunosc. Putini pricep amagirea ei. Totdeauna ea cauta in mod tainic ale ei. Deseori pare ca scopul ei este ca noi sa placem numai lui Dumnezeu. Totusi in realitate nu-i asa. 
 Singurul mijloc prin care putem scapa de aceasta amagire este curatenia inimii. Puritatea inimii consta in nimicirea omului vechiu si ridicarea celui nou. Pe aceasta linie si la acest scop se misca si tinteste tot razboiul nevazut. De vrei sa te-nvat mestesugul acestei lupte, asculta : La-nceputul oricarei actiuni trebuie sa lupti, cat poti, impotriva oricarei vointe private, si sa nu doresti, nici sa refuzi ceva, pana ce n-ai inteles ca tu esti purtat numai de vointa lui Dumnezeu. Dar daca in toate celelalte actiuni ale tale si fara-ndoiala in lucrarea interioara a sufletului, nu poti sti daca esti miscat de Dumnezeu, de bunavoirea Lui, totusi multumeste-I ca cel putin virtual ai totdeauna de partea ta o buna intentie a place lui Dumnezeu in orice fapta. 
 Perceperea actuala a miscarii lui Dumnezeu se produce fie prin iluminarea intelectuala, descoperirea inimii curate, fie prin inspiratia interioara a lui Dumnezeu, prin vedenie; ori prin alte puteri ale harului dumnezeesc, lucratoare in inima curata: bucuria inefabila, lacrimile inimii, iubirea dumnezeasca si alte mijloace de imbunatatire duhovniceasca, care nu vin din vointa noastra ci de la Dumnezeu. Prin intelegerea acestora suntem asigurati ca ceea ce vrem sa facem este dupa Vointa Lui dumnezeasca. Dar intai de a intreba trebuie sa facem dese si curate rugaciuni. In faptele care cer oarecare timp, nu numai la inceput, e bine sa actionezi nu numai dupa vointa Atotputernicului ci si catre scopul la care te vei gandi necontenit, fiindca daca nu-ti amintesti mereu cazi in pericolul a fi in legatura iubirii naturale de tine. Atunci inclini mai mult spre tine decat spre Dumnezeu ! De aceea nu te lasa furat de timp, ci hotaraste de la inceput.
 De aceea Sf. Grigore Sinaitul scrie: "Aveti in vedere totdeauna si scopul" (Filocalia XII, p. 916). Prin urmare, oricine nu da atentie acestui lucru, incepe adesea a face o fapta cu un scop care-i bine placut lui Dumnezeu ; dar mai tirziu, incet, incet, pe nesimtite merge numai dupa buna placere a voii sale. Atunci uita dumnezeiasca Vointa. Este atat de dominat de placerea acelei fapte, incat daca Dumnezeu Insusi cere acest lucru ori il cearta, cu vreo boala, ispitire ori cu alte mijloace, el se tulbura, e tulburat  si uneori blameaza pe unul ori pe altul, ca lau sfatuit, ba uneori murmura, si impotriva lui Dumnezeu. 
Acesta-i un indiciu sigur ca gandul si fapta lui nu sunt ale lui Dumnezeu ci ele au iesit dintr-o radacina periculoasa si corupta - iubirea de sine. Fiindca cel purtat numai de vointa si buna placere a lui Dumnezeu nu doreste a face altceva mai mult decat altul, chiar daca-i ceva inalt si mare iar altceva jos si foarte mic. El le doreste deopotriva potrivit cu ceea ce-i placut lui Dumnezeu, fiindca numai El cunoaste timpul, felurile lucrarilor si alte imprejurari.

preluare din ,, Razboiul nevazut ,,  N. Aghioritul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu