L-au dezbracat de purpura, si L-au imbracat cu hainele Lui, si L-au dus afara ca sa-L rastigneasca 

De gatul Mantuitorului atarna o tablita pe care era scri­sa vinovatia Lui; pe umeri Ii apasa crucea, pe care trebuia s-o poarte pana la locul executiei, asa cum cerea obiceiul – si trista procesiune a pornit la drum, insotita de gloata privito­rilor adunati. Crucea nu era deosebit de mare si de masiva, fiindca la romani rastignirea era practicata atat de des, incat nu cheltuiau prea mult timp si efort pentru a face crucile – si totusi, fortele fizice ale Domnului erau deja secatuite, si n-a putut s-o poarte.

Zbuciumul noptii dinainte, chinul sufle­tesc trait de El in Gradina Ghetsimani, cele trei interogato­rii istovitoare, bataile, jignirile, ura turbata care-L inconjura, in fine, cumplita biciuire romana – toate acestea L-au adus intr-o stare de epuizare extrema, si Mantuitorul cadea sub greutatea crucii Sale. Pentru a evita intarzierea, soldatii au fost siliti, in pofida obiceiului, sa puna crucea in spatele altcuiva – in spatele unui oarecare Simon, locuitor al orasului libian Cyrene, care se intorcea de la camp si s-a intalnit chiar la iesirea din oras cu straja care-L ducea pe Hristos la moarte. 

Este posibil ca el sa fi facut parte dintre cei care Il cinsteau pe Mantuitorul si intalnindu-L sa fi dat semne de compatimire, motiv pentru care va fi si atras atentia soldatilor.

In cele din urma, au ajuns la Golgota (cuvant care in evreieste inseamna „teasta”). Asa se numea una dintre culmile mun­toase din partea de nord-vest a Ierusalimului, pe care aveau loc executiile si care de atunci avea sa devina cel mai sfant loc de pe pamant. In timp ce soldatii inaltau crucile pentru Mantu­itorul si cei doi talhari osanditi impreuna cu El, Mantuitoru­lui I s-a propus, dupa obiceiul vechi, sa bea vin amestecat cu smirna. Acea bautura nu atat imbata, cat intuneca mintea si simturile, facand mai usor de indurat chinurile. Intr-o anumi­ta masura, acesta era un gest de omenie, dar Domnul l-a respins. Primind de bunavoie patimirile si moartea, El voia sa le intampine cu mintea limpede, fara a-Şi usura cu nimic groza­via chinului de pe cruce. A fost dezbracat, si apoi…

Dumnezeiescul nostru Mantuitor si Rascumparator, Sta­panul fapturii si Domnul slavei, a fost pironit si inaltat pe cruce.

Atunci a inceput infricosatoarea, chinuitoarea agonie a suferintelor de pe cruce, cu al caror pret a fost cumparata mantuirea noastra – si poate ca adanca durere duhovniceas­ca pe care o traia Mantuitorul a fost pentru El si mai grea decat groaznicele chinuri fizice ale rastignirii. Bineinteles ca noi nu putem sti ce se petrecea in sufletul Dumnezeiescului Patimitor, nu ne putem imagina, in grosolania noastra paca­toasa, nici macar aproximativ tot adancul durerii Lui, dar ii putem arata motivele.

El S-a vazut pe cruce singur, parasit de aproape toti. A fost parasit pana si de ucenicii cei mai apropiati, care, afara de Ioan, se ascunsesera cu lasitate in fata primejdiei de a fi arestati – si nimeni, nimeni nu intelegea inca lucrarea pentru care murea El. In jur era gloata dusmanoasa; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tampe, nepasatoare, ale numerosilor gura-casca, pe care nu era intiparita decat o curiozitate nepasatoare, ori cele pline de bucurie rautacioa­sa. Acesti oameni, care stransesera in ei de atata timp rauta­te impotriva Celui ce nu voia sa recunoasca autoritatea lor si prin dreptele Sale mustrari le dadea in vileag atat de des in fata multimilor fatarnicia si falsitatea launtrica, puteau acum sa se razbune pentru toate umilintele, facandu-L sa simta puterea lor, de care El nu voise sa tina seama.

Rautatea demult clocita nu s-a imblanzit nici macar in fata dureroasei privelisti a patimirilor de pe cruce, aratandu-se prin observatii muscatoare, zeflemitoare, care dau in vileag cumplita, dezgustatoarea josnicie a sufletului lor, care era in stare sa-si bata joc de un muribund.

Pe altii i-a mantuit, spuneau ei in bataie de joc, dar pe Sine nu poate sa Se mantuiasca! Sa Se coboare de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (31-32).

Chiar si trecatorii, care-L urmasera candva in numar mare pentru a-I asculta invatatura, Il vorbeau de rau (29). Şi pentru oamenii acestia murea El! Cat bine le facuse, pe cati ii tamaduise, ii imbarbatase, ii mangaiase, pe cati ii chemase la o viata noua, de cata dragoste fara margini fata de ei daduse dovada – si pentru toate acestea ei L-au rastignit! Chiar si acum sufera si moare ca sa le dobandeasca iertarea si mantuirea, iar ei il batjocoresc! S-au lepadat de Mantuitorul lor… Cat de mult a suferit, fara indoiala, marea iubire a lui Iisus de pe urma aces­tei lipse de intelegere, de pe urma constiintei faptului ca acei oameni, fratii Lui, conationalii Lui, pier savarsind o farade­lege cumplita, nemaivazuta, si ca in uriasa lor nerecunostin­ta nici macar nu-si dau seama de acest lucru. Cat de greu ii era sa vada triumful raului in sufletul acelor fii pierduti ai lui Israel!

Suferinta cea mai grea, a carei adancime ingrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii pacatului luat de bunavoie asupra Sa. Daca pen­tru noi, oameni pacatosi, cu suflet grosolan si cu constiinta adormita, pacatul este adeseori o povara chinuitoare, abia suportabila, care adeseori duce la deznadejde, ce trebuie sa fi trait Domnul, cu constiinta Lui fina, cu sufletul Lui de o curatie dumnezeiasca, ce nu cunostea pacatul, fiindca El pacat n-a facut (v. I Pt. 2, 22)! Fiindca a lua asupra Sa paca­tul oamenilor n-a insemnat nicidecum a plati pur si sim­plu, intr-un mod pur exterior, dreptei judecati a lui Dumne­zeu, cu sangele si cu patimirile Sale, pentru pacatele straine, asa cum noi platim uneori datoriile prietenilor. Nu: asta a insemnat incomparabil mai mult – a insemnat sa primeas­ca pacatul in constiinta Sa, sa-l traiasca ca pe propriul Sau pacat, sa simta toata greutatea raspunderii pentru el, sa con­stientizeze cumplita vinovatie pentru el inaintea lui Dumnezeu de parca Insusi l-ar fi facut. Şi ce pacat! Sa nu uitam ca Iisus Hristos a fost, dupa cum spune Mergatorul-inainte Ioan,

Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii (In 1, 29).

Pacatele intregii lumi, ale intregii omeniri, de la incepu­tul ei, ale tuturor nenumaratelor generatii de oameni care s-au perindat pe pamant atatea veacuri; tot raul, in toate for­mele lui infioratoare, dezgustatoare, toate faradelegile, pana la cele mai josnice si scarbavnice facute de om vreodata, toa­ta murdaria vietii nu numai din trecut, ci si din prezent si din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos si toate

pacatele noastre le-a purtat in trupul Sau, pe lemn, pen­tru ca noi, murind fata de pacate, sa vietuim dreptatii (I Pt. 2,24).

Odata cu pacatul, Mantuitorul a fost nevoit sa ia asupra Sa si urmarile lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet.

Suferintele Domnului au fost atat de mari, incat toata natura s-a tulburat. Soarele nu a putut rabda aceasta prive­liste si s-a ascuns; intunericul a acoperit pamantul. Acesta s-a cutremurat de spaima, si in cutremurul care a urmat mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prava­lit din locurile lor. Catapeteasma Templului, care despartea Sfanta de Sfanta sfintelor, s-a despicat.

Unii vor pune, poate, intrebarea:

„Dar pentru ce aces­te patimiri? De ce simbol al crestinismului a devenit toc­mai crucea – acest instrument al torturii? La ce bun aceasta intristare de care este patrunsa toata religia crestina?”

Pentru multi, sensul crucii si patimirilor este absolut de neinteles. Apostolul Pavel scria inca de pe atunci:

Cuvantul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu… Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei sminteala, pentru neamuri nebunie (I Cor. 1, 18, 22-23).

Nu este nimic de mirare in asta: pentru intelepciunea omeneasca neluminata de Duhul Sfant este firesc ca lucrurile sa stea asa. Pentru ea, taina Cru­cii ramane intotdeauna taina, fiindca

intelepciunea lumii acesteia este nebunie inaintea lui Dumnezeu, iar fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inte­leapta decat intelepciunea lor (I Cor. 1, 20, 25).

Au pierit in negura veacurilor pana si numele vechilor intelepti, pe cand Crucea a devenit un simbol plin de lumina, in jurul careia graviteaza destinul omului. Crucea este sufletul crestinismu­lui; fara cruce nu exista nici crestinismul insusi. De ce?

Sfanta Biserica raspunde la aceasta intrebare prin invata­tura despre rascumparare, care alcatuieste un punct cardinal al religiei crestine. In virtutea insemnatatii acestei invataturi, trebuie neaparat sa ne oprim asupra ei mai amanuntit.

Omul a iesit din mainile Facatorului o faptura minunata, inzestrata cu toate calitatile mintii, inimii si vointei – dar, ca [o] conditie a libertatii, in firea lui exista posibilitatea pacatului, in lupta cu care omul trebuia sa-si dezvolte din proprie initiativa puterile morale, calauzit de iubirea de Dumnezeu si de ascultarea de voia Lui. In acest scop a fost data prima porun­ca, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoasterii binelui si raului – insa cand duhul rau a inceput sa-l ispiteas­ca pe om, i-a infatisat „stralucitele” perspective ale acestei cunoasteri, si… omul a sucombat tentatiei. In loc sa respinga ispita in numele iubirii de Dumnezeu, in numele ascultarii, el a vrut sa se faca singur de o seama cu Dumnezeu! Trufia si orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Incalcand porunca lui Dumnezeu, omul a opus de buna­voie lui Dumnezeu, fara constrangere exterioara, propriul eu, propriul egoism. A facut din sine insusi, nu din Dum­nezeu, centrul vietii sale, si-a facut lege din voia proprie, si-a facut dumnezeu din sine insusi, si astfel a devenit fata de Dumnezeu un adevarat vrajmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a inceput sa slujeasca eului propriu si a devenit rob al lumii, de la care a inceput sa caute fericirea. Urmarea acestei instrainari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­tii – nu numai a vietii omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vietii intregii naturi. Din pricina precumpanirii egois­mului omenesc a fost pierduta nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci si unirea dintre oameni.

preluare fragment

 http://www.cuvantul-ortodox.ro/2014/04/11/moartea-iisus-hristos-de-ce-cruce-rastignire-patimi/