Pr. Savatie Baștovoi: Dragostea nu trebuie căutată, dragostea trebuie of...

- Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor va fi împărăţia cerurilor! Vă rog să ne explicaţi mai pe înţelesul nostru.

- Iată, fericirea aceasta atît de frumoasă am trecut-o cu vederea. Inţelesul cuvintelor „săraci cu duhul" este de două feluri, ne spun Sfinţii Părinţi. 

Primul sens este foarte direct: fericiţi cei săraci cu duhul, adică nu cei care sînt săraci pur şi simplu, de nevoie, prin întîmplările vieţii, pentru că sînt o mulţime de săraci care nu sînt deloc fericiţi. Fericiţi sînt săracii care sînt săraci cu duhul, adică iubesc sărăcia în duhul lor, se mulţumesc cu ce au.

Al doilea sens, mai metaforic, se referă la cei care în duh nu agonisesc averi, prostii, ambiţii, dorinţe deşarte, toate deşertăciunile, adică sînt săraci cu duhul. 

Duhul lor este liber, nu invidiază, nu poftesc averea aproapelui. Aceştia sînt săracii cu duhul, nu pur şi simplu săracii. 

Pentru că de multe ori săracii din întîmplările vieţii nu sînt deloc fericiţi, pot fi şi invidioşi, pot fi şi hoţi, pot fi şi certăreţi, pot fi şi beţivi, pot fi toate lucrurile din lume. 

Nu este o fericire în sine a fi pur şi simplu sărac. Fericit este săracul cu duhul, cel care în duhul său iubeşte sărăcia, cel care în duhul său nu agoniseşte dorinţe deşarte, pofte pierzătoare, ambiţii, invidii. Acesta este sensul.

Iar celelalte tîlcuiri care se fac nici nu ştiu pe ce temei s-au făcut: că sărăcia cu duhul ar fi o sărăcie a minţii. Niciodată în terminologia biblică duhul nu a însemnat minte.

Duhul este duh. Noi gîndim cu inima. 

Gîndurile noastre, spune Mîntuitorul, ies din inimă. De ce gîndiţi cele rele în inimile voastre? Deci locul în care se petrece gîndirea este inima. 

Duhul niciodată, nicăieri, nu a însemnat minte. Duhul este liber, suflă unde voieşte, aşa că cei care au lansat ideea că sărac cu duhul înseamnă fără minte au emis o aberaţie. 

Sensul adevărat este o alăturare logică în şirul celorlalte fericiri: milostenie, sete de dreptate etc. - un şir în care prostia nu îşi are locul logic. 

Nu, sărac cu duhul vine în logica omului blînd, a omului milostiv, a omului prigonit, a omului curat cu inima, a omului sărac cu duhul, adică sărac de bunăvoie, sărac prin alegere şi care a cunoscut în duhul său foloasele şi eliberarea pe care le aduce sărăcia de bunăvoie, dar şi sărăcia spirituală, golirea omului de orice ambiţie şi deşertăciune pierzătoare. Asta înseamnă sărac cu duhul, şi această tîlcuire cred că o găsiţi la Sfîntul Vasile cel Mare.


IEROMONAH SAVATIE BAŞTOVOl
Fragment din cartea "PREŢUL IUBIRII", Editura Cathisma

Dragostea trebuie oferită fara sa astepti ceva in schimb !

Orice om este în căutarea dragostei. Acesta este sensul și motorul vieții noastre. Problema care trebuie lămurită este unde căutăm noi dragostea. Cel mai mare necaz îl suferim tocmai din această căutare. 

Dragostea nu trebuie căutată, dragostea trebuie oferită! Dacă este vreun loc undea ea ar trebui să fie căuată mai întâi de toate, atunci este chiar sufletul nostru. Astfel, atunci când Hristos ne vorbește despre poruncile iubirii, nu ne îndeamnă să căutăm pe cineva care să ne iubească, ci ne spune: "Iubește pe aproapele tău." Cum să-l iubești? Ca pe tine însuți, - a menționat părintele Savatie în debutul conferinței.

În continuare, părintele a vorbit despre dragostea pe care o caută lumea în contrast cu iubirea la care ne îndeamnă Hristos. În acest sens, a precizat: "Lumea este în opziție cu gândul lui Dumnezeu. "Ieșiți din lume", ne îndeamnă Hristos. Și aici nu ne referim la niște oameni concreți. 
Ci la lume ca și concept biblic, lumea în mijlocul căruia îi trimite Hristos pe apostoli. Lumea în mijlocul căreia au propovăduit toți prorocii și care au fost uciși de lume de fiecare dată. 
Această lume schimbă înțelesul fundamental al poruncii lui Hristos: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Lumea însă nu iubește, lumea cere iubire, pretinde iubire de la toți. Lumea este nefericită pentru că nu știe să iubească. 
 Și această neînțelegere a iubirii aduce toată nefericirea vieții noastre. Hristos ne spune foarte simplu, ceea ce vrei să ți se facă ție, fă și tu altora. Acest soi de iubire atât de simplu ține și a ținut lumea până acum. Iubirea pe care o pretindem de la ceilalți niciodată nu ne va putea face fericiți. "

Venind cu exemple din propria experiență, dar și modelele oamenilor vrednici din istoria creștinismului, părintele a oferit tinerilor o lecție de valoare despre iubire, iertare blândețe și nejudecată. 
Căci către Dumnezeu și aproapele datori suntem cu dragoste și iertare, nu cu judecată.

preluare text http://altarulcredintei.md/

Parintele Arsenie Papacioc ,,Mantuirea este o lupta,,

-Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?

- Mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! 
 Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
 
 De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: "Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?", ne-ar răspunde: "Timp, puţin timp petrecut bine!" Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.

-Cum să putem birui mai uşor războiul desfrânării şi al gândurilor trupeşti?

- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, "că ar fi necesar şi prea firesc". .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. 

Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.

Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. 
Citeam ceea ce vă spun acum: "Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos". Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) "Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!" Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

-Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?

- Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescuiesc în balta aceasta!

 Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! 
Îi ia darul întreg, ca să se poticnească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.

Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. 

E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: "Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat". Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic!
 Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: "E smerit mândruleţul!"
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă.
 Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: "Eu sunt...", şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! 
Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

- Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?

- Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. 

Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă.
Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!

Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspunderii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate.

 Sfântul Grigorie Teologul spune: "De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos" şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! 

 Patericul va fi de mare folos la capitolul "Folosul tăcerii" (pag. 242). 
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată". "Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia" (pag. 108).

Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.

Cugetă mereu: "La cine mă voi duce? Sunt vierme..." Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

- Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?

- Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. 
Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: "Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie".

Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. 

Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti - vai! - pieirea ta în foc.

 Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.

Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! 

Şi "dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta". 

Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !... Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

- Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?

Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!

CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI I
Parintele Arsenie Papacioc

sursa https://www.sfaturiortodoxe.ro