Totalul afișărilor de pagină

vineri, 18 noiembrie 2016

Parintele Calistrat --- SFINTENIA ... MINUNILE .... CE SUNT ?


SFINTENIA NI SE DA PRIN HAR




  Mântuirea nu este posibilă fără har.



Sfinţenia este reală, vie, naturală, accesibilă.

 Putinţa sfinţeniei este un dat al condiţiei umane. 

Sfinţenia nu este o exagerare, ci dimpotrivă, este starea de echilibru şi armonie care aduce o viaţă plină de bucurie. 

Sfinţii sunt oameni adevăraţi şi nimic din ce e omenesc nu le lipseşte, doar că în ei binele a învins răul.

 Adesea trăim lângă sfinţi şi nu-i recunoaştem.

Pentru a ajunge la o viaţă desăvârşită, omului i s-a dăruit har dumnezeiesc - energie necreată - şi de aceea mântuirea nu este posibilă fără har.

 Oamenii în care ajunge să împărăţească harul sunt sfinţi, căci harul aşează omul în ordinea divină prin sfinţenie.

 Toţi oamenii - ne spune ştiinţa - emană lumină şi energie, dar sfinţii răspândesc lumină necreată, dumnezeiască.
 Mulţi împăraţi, ostaşi, gânditori, creatori şi mari organizatori au fost sfinţi şi deschid calea sfinţeniei pentru toţi oamenii, indiferent de profesiune, naţiune, sex ori vârstă.

(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, p. 467)






  Calea spre desăvârşita sfinţenie trec prin anumite grade şi stadii.

 Calea care duce la sfinţenie şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. 

Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă pe treptele sfinţeniei.

 Aceasta este şi condiţia adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului, sau a unei vieţi seci, departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu. 

Dobândirea harului nu este ceva în parte, ci întregimea înfierii, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. 

Credincioşii pot, dacă vor, să participe la desăvârşirea după putere, pe care Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare.

 Starea a treia se numeşte şi desăvârşire, sau nepătimire, sau cunoaştere dumnezeiască, sau dragostea de Dumnezeu. 
Se numeşte încă şi  odihnă, în care – precum Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de lucrurile sale – şi omul se odihneşte de lucrările pocăinţei.

(Iosif Monahul, Bătrânul Iosif Sihastrul Nevoinţe – Experienţe – Învăţături, Schitul Lacu, 2001, p. 100)




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu