Viața după moarte -VĂMILE (subtitrat în română)

După căderea lui Adam, continuă episcopul Ignatie, când raiul a fost închis pentru om şi un heruvim cu sabie de foc a fost pus să-l păzească (Facerea 3, 24), mai-marele îngerilor căzuţi, satana, dimpreună cu hoardele de duhuri stăpânite de el, ”s-a sălăşluit în locul dintre pământ şi rai, şi din ceasul acela şi până la jertfa mântuitoare şi moartea de viaţă dătătoare a lui Hristos, acela nu a îngăduit nici măcar unui singur suflet, după ieşirea lui din trup, să treacă pe calea aceea. Porţile raiului au fost închise oamenilor. Atât cei drepţi cât şi cei păcătoşi coborau în iad (după moarte). Porţile veşniciei şi calea de netrecut erau deschise (numai) pentru Domnul nostru Iisus Hristos”. După răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos, „toţi cei care L-au prigonit pe faţă pe Mântuitorul au primit moştenirea lui satan: după ieşirea din trup, sufletele lor coboară drept în iad. Iar creştinii care sunt aplecaţi spre păcat sunt la fel de nevrednici ca să fie ridicaţi de la viaţa pământească la slăvita veşnicie. Dreptatea cere ca aceste aplecări spre păcat, aceste vinderi ale Mântuitorului să fie cântărite. Sunt de trebuinţă dreapta socoteală şi dreapta judecată pentru cunoaşterea măsurii aplecării spre păcat a sufletului creştinului, pentru a hotărî ce covârşeşte în el - viaţa veşnică ori moartea veşnică. Dreapta judecată a lui Dumnezeu aşteaptă sufletul fiecărui creştin după ieşirea lui din trup, după cum a spus Sf. Apostol Pavel: Şi precum este rânduit oamenilor, o dată să moară, iar după aceea să fie judecata (Evrei 9, 27).

Pentru cercetarea sufletelor care străbat văzduhul, puterile întunericului au statornicit locuri anume de judecată şi păzitori într-o aleasă rânduială. În sălaşurile de sub rai, de la pământ până la cer, stau pururea de pază legiuni de duhuri căzute. Fiecare sălaş având cunoscători ai vreunui oarecare chip al păcatului, caută cu multă grijă păcatul acela în sufletul care ajunge în acel loc. Străjile dracilor văzduhului şi sălaşurile de judecată sunt numite în scrierile patristice vămi, iar duhurile care slujesc în acelea sunt numiţi vameşi”

 Cum să înţelegem vămile

Înainte de a continua prezentarea învăţăturii episcopului Ignatie, să luăm aminte la atenţionările a doi cugetători ortodocşi, unul modern iar altul din vechime, pentru cei care pornesc la cercetarea adevărului lumii celeilalte.

În sec. al XIX-lea, Mitropolitul Macarie al Moscovei, în cuvântul său despre starea sufletelor după moarte, scrie: „Trebuie să luăm aminte că, aşa cum în general în înfăţişarea lucrurilor lumii spirituale, pentru noi cei care suntem îmbrăcaţi în trup, sunt de neocolit unele caracteristici care sunt mai mult sau mai puţin antropomorfice şi legate de simţuri - tot aşa, în chip deosebit, aceste însuşiri sunt aplicabile şi în învăţătura despre vămile prin care trece sufletul omului după ieşirea din trup. Şi de aceea omul trebuie să-şi aducă aminte cu hotărâre ce l-a învăţat îngerul pe Sf. Macarie al Alexandriei, când acesta începuse să-i povestească despre vămi: ’Socoteşte lucrurile pământeşti de aici ca pe cea mai împuţinată arătare a lucrurilor celor cereşti.’ Nu trebuie să înţelegem vămile în vreun chip material, ori să le cunoaştem prin simţuri, ci - pe cât ne stă nouă în putinţă - în sens duhovnicesc .
Unele exemple cu astfel de amănunte care nu trebuie socotite în chip „material şi prin simţuri”, sunt date de către Sf. Grigorie Dialogul în cartea a patra a Dialogurilor sale care, înfăţişează mai ales problema vieţii după moarte.

Astfel, istorisind vedenia de după moarte a unui oarecare Reparatus, care a văzut un preot păcătos ce ardea în vârful unui rug uriaş, Sf. Grigorie spune: „Rugul de lemn pe care l-a văzut Reparatus nu înseamnă că lemnul arde în iad. Asta s-a întâmplat, mai degrabă, ca să-i arate aceluia chipul viu al flăcărilor iadului, astfel încât, povestind oamenilor, să capete frică de focul cel veşnic prin asemănarea cu focul cel material cunoscut de ei”
Şi iarăşi, după ce Sf. Grigorie povesteşte cum un om a fost trimis înapoi după moarte din pricina unei „greşeli” - altcineva cu acelaşi nume fiind de fapt cel care fusese chemat din viaţă (asemenea cazuri sunt cunoscute şi în experienţele de „după moarte” de astăzi) - adaugă Sf. Grigorie, „Oricând se întâmplă aceasta, dreapta socotinţă va arăta că nu a fost o greşeală, ci o atenţionare. În marea Sa milostivire, Bunul Dumnezeu îngăduie
unor suflete să se întoarcă în trupurile lor îndată după moarte, astfel încât priveliştea iadului să-i înveţe în cele din urmă să se înfricoşeze de pedepsele veşnice. Numai cuvintele singure nu i-ar putea face să creadă în ele”
Şi când cineva a văzut sălaşuri de aur în rai, în vedenii care au avut loc după moarte, Sf. Grigorie spune: „De bună seamă, nici un om cu bun simţ nu va socoti această vorbire în mod literal …. Întrucât răsplata slavei veşnice se câştigă prin milostenii, se pare că este cu putinţă zidirea unui sălaş veşnic din aur”

Să ne întoarcem acum la prezentarea învăţăturii ortodoxe despre vămile văzduhului, făcută de episcopul Ignatie.

 Mărturia Patristică despre vămi

„Învăţătura despre vămi este învăţătura Bisericii. Nu-i nici o îndoială (subliniere în original) că Sf. Apostol Pavel vorbeşte despre ele atunci când zice despre creştini, că ei trebuie să ia parte la războiul cu duhurile răutăţii de sub ceruri (Efeseni 6, 12). Găsim această învăţătură în întreaga predanie a Bisericii din primele veacuri şi în rugăciunile bisericeşti” (Episcopul Ignatie, op. cit., vol. III, pag. 138).

Episcopul Ignatie citează mulţi Sfinţi Părinţi care ne învaţă despre vămi. Vom pomeni numai câţiva dintre ei.

În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare scrie cum, odată, la apropierea ceasului al nouălea, după ce Sf. Antonie a început să se roage înainte de a mânca, a fost numaidecât răpit de Duhul, şi ridicat de îngeri la cer. Dracii
văzduhului s-au împotrivit urcuşului lui: îngerii, opunându-se, au cerut să le facă cunoscute pricinile împotrivirii lor, căci Sf. Antonie nu avea nici un păcat. Dracii s-au străduit să facă cunoscute păcatele săvârşite de el chiar de la naştere; dar îngerii au închis gurile defăimătorilor, spunându-le că nu trebuie să numere păcatele de la naştere, care fuseseră deja şterse prin harul lui Hristos; ci să spună ei - dacă cunosc vreunul - păcatele pe care le-a săvârşit el după ce a intrat în monahism şi şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu. În osândirile pe care le-au făcut, dracii au rostit multe minciuni neruşinate; dar fiindcă defăimătorilor le-a lipsit temeiul, cale liberă s-a deschis înaintea lui Antonie. Îndată ce şi-a venit în sine, a văzut că se afla în acelaşi loc unde stătuse pentru rugăciune. Uitând de mâncare, a petrecut întreaga noapte în lacrimi şi suspine, cugetând la mulţimea de vrăjmaşi ai omului, la războiul împotriva unei oşti ca aceea, la greutatea drumului prin văzduh, către rai, şi la cuvintele Apostolului care zice: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12; Efeseni 2, 2).
Făcându-ne cunoscute cele se întâmplă în ceasul morţii, Sf. Ioan Gură de Aur ne învaţă: „În ceasul acela vom avea nevoie de multe rugăciuni, de multe ajutoare, de multe fapte bune, de mare mijlocire de la îngeri, în călătoria prin sălaşurile văzduhului.
Sf. Macarie cel Mare scrie: „Când auziţi că există mulţimi de balauri, şi guri de lei, şi puteri întunecate sub ceruri, şi focuri care ard şi pocnesc în mădulare, voi nu credeţi nimic din toate astea, fiindcă nu ştiţi că dacă nu primiţi arvuna Duhului Sfânt (II Cor. 1, 22), acelea îţi cuprind sufletul când iese din trup, pentru că nu rabdă să-l vadă că se ridică la cer.”

Sf. Isaia Pustnicul, un Părinte al Filocaliei din sec. al VI-lea, ne învaţă că noi creştinii trebuie „zilnic să avem moartea înaintea ochilor şi să purtăm de grijă cum vom săvârşi ieşirea din trup şi cum vom trece de duhurile cele rele, care ne vor întâmpina în văzduh” (Omilia 5, 22). „Când sufletul iese din trup, îngerii îl însoţesc; însă puterile întunericului ies în întâmpinarea lui, dorind să-l oprească şi să-l cerceteze, ca să vadă dacă ar putea găsi în acel suflet ceva asemenea lor” (Omilia 17).

Sf. Isihie, preot din Ierusalimului (sec. al V-lea), ne învaţă:
„Ceasul morţii ne va afla, acesta va veni, şi va fi cu neputinţă să scăpăm de moarte. O, numai dacă stăpânul lumii şi al văzduhului care trebuie să ne întâmpine la ceasul acela, ne-ar putea socoti nedreptăţile noastre mici şi neînsemnate, şi de nu ne-ar putea osândi cu dreptate!” (Omilie despre cumpătare în Filocalia).

Sf. Grigorie Dialogul († 604), în omiliile sale la Evanghelie, scrie: „Omul trebuie să cugete adânc la cât de înfricoşător va fi pentru noi ceasul morţii, ce chinuire cumplită va răbda sufletul la vremea aceea, ce aducere aminte a tuturor păcatelor, ce uitare  a fericirii trecute, ce frică şi ce teamă de Judecată. În ceasul acela, duhurile cele rele vor cerceta faptele sufletului care pleacă. În ceasul acela, duhurile vor înfăţişa priveliştile păcatelor spre care l-au împins aceia (diavolii) pentru a-l trage pe el la împreună chinuire cu ei. Dar de ce vorbim numai de sufletul păcătos, când duhurile vin în aceeaşi măsură şi la muribunzii cei aleşi, şi caută în ei păcate asemenea cu ale lor, dacă au izbutit să-i ispitească?
Sf. Efrem Sirul († 373 ) înfăţişează ceasul morţii şi judecata în chipul acesta: „Când vin duhurile cele înfricoşătoare, când puterile cele dumnezeieşti poruncesc sufletului să iasă din trup, când acelea ne îndepărtează cu sila şi ne duc la locul de judecată cu neputinţă de ocolit - văzându-i în ceasul acela, sărmanul om  se cutremură cu totul ca din pricina unui cutremur ... puterile cereşti, luând sufletul, porneşte urcuşul prin văzduh, unde stau căpeteniile, puterile şi stăpâniile lumii. Aceştia sunt osânditorii noştri, vameşii înspăimântători, registratorii, perceptorii; toţi aceştia întâlnesc sufletul în calea lor, iau zapisul la socoteală, îl cercetează, numără păcatele şi datoriile acestui om - păcatele tinereţii şi ale vărstei celei adunate cu anii, cele de voie şi cele fără de voie, săvârşite cu fapta, cuvântul sau cu gândul. Mare este teama aici, mare este cutremurul sărmanului suflet, de nepovestit este ruşinea pe care o rabdă în ceasul acela de la mulţimea fără de număr de vrăjmaşi care îl împresoară cu mii şi mii, ocărându-l, ca să-i oprească urcuşul către cer, ca să nu se sălăşluiască în lumina celor vii, şi ca să nu intre în împărăţia vieţii. Dar sfinţii îngeri, luând sufletul, îl duc mai departe.”
Sfintele sfujbe ale Bisericii Ortodoxe au de asemenea multe pomeniri ale vămilor. Astfel, în Octoih, lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (sec. al VIII-lea), citim: „O, Preasfântă Fecioară, la ceasul morţii mele, slobozeşte-mă din mâinile dracilor şi de judecată şi de osândire şi de cercarea cea înfricoşătoare, şi de vămile cele chinuitoare, şi de căpetenia cea cumplită şi de osânda veşnică, o, Maică a lui Dumnezeu” (Glas 4, vineri, cântarea a 8-a, canonul utreniei). Iarăşi: „Când se va despărţi sufletul meu cu sila din mădularele trupului, dumnezeiască mireasă stai lângă mine .... ca să pot trece neoprit de stăpânitorii întunericului, care stau în văzduh.”  Episcopul Ignatie citează alte 17 astfel de exemple din cărţile de cult, care, de bună seamă, nu reprezintă o listă întreagă.

Cea mai desăvârşită înfăţişare a învăţăturii despre vămile văzduhului, a Părinţilor Bisericii din primele veacuri, este prezentată în omilia despre ieşirea sufletului din trup a Sf. Chiril al Alexandriei († 444) care se află întotdeauna în ediţiile Psaltirii slavone alcătuită din catisme (adică, Psaltirea rânduită pentru folosirea în Sfintele Slujbe). 

Printre multe alte lucruri care se află în această omilie, Sf. Chiril spune: „Ce frică şi cutremur te aşteaptă, o, suflete, în ziua morţii! Vei vedea draci înfricoşători, fioroşi, nemilostivi şi urâcioşi, ca întunecoşii etiopieni, stând înaintea ta. Chiar numai priveliştea lor este mai rea decât orice chinuire. Văzându-i, sufletul se tulbură, se nelinişteşte, caută să se ascundă, se grăbeşte către îngerii lui Dumnezeu. Sfinţii îngeri iau sufletul; trecând împreună cu ei prin văzduh, sufletul se ridică, şi ajunge la vămile care păzesc drumul de la pământ la cer, care opresc sufletul, împiedicându-i suişul la cer. Fiecare vamă cercetează păcatele de care răspunde; fiecare păcat, fiecare patimă îşi are vameşii şi socotitorii săi.”
Mulţi alţi Sfinţi Părinţi, de dinainte şi de după Sf. Chiril, vorbesc sau pomenesc despre vămi. 

 Vămile în Vieţile sfinţilor

În Vieţile sfinţilor ortodocşi se află multe relatări - unele dintre ele foarte vii - despre felul în care trece sufletul prin vămi, după moarte. Cea mai amănunţită înfăţişare se află în Viaţa Sf. Vasile cel Nou (26 martie), care istoriseşte trecerea prin vămi a Sfintei Teodora, aşa cum o povesteşte într-o vedenie chiar ea, unui ucenic al Sfântului, pe nume Grigorie. În această relatare sunt pomenite douăzeci de vămi, fiecare dintre ele cercetând câte un păcat oarecare. Episcopul Ignatie se referă la această povestire din destul (vol. III, pag. 151-158). Această istorisire se mai află într-o traducere engleză (Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 69-87), şi nu cuprinde nimic semnificativ, care să nu se mai afle şi în alte izvoare ortodoxe despre vămi, drept pentru care vom trece peste aceasta.
În relatarea soldatului Taxiot, de pildă (Vieţile sfinţilor, 28 martie), se povesteşte că el s-a întors la viaţă după şase ore petrecute în mormânt şi a povestit despre următoarea experienţă trăită:
am început să urcăm încet spre înălţimi, ca într-un zbor, şi am ajuns la vămile care păzesc urcuşul şi opresc sufletul fiecărui om. Fiecare vamă cerceta un păcat: o vamă cerceta minciuna, alta pizmuirea, alta mândria; fiecare păcat îşi are vameşii săi în văzduh. Şi am văzut că îngerii ţineau toate faptele mele bune într-un cufăr mic; scoţându-le afară, le cântăreau cu faptele mele cele rele. Aşa am trecut de toate vămile. Iar când ne apropiam de porţile raiului, am ajuns la vama păcatului trupesc. Cei care păzesc calea acolo, m-au oprit şi mi-au arătat toate păcatele trupeşti, săvârşite din copilăria mea până acum. Îngerii care mă duceau, au zis: ’Toate păcatele pe care le-ai săvârşit în cetate au fost iertate de Dumnezeu, pentru că te-ai pocăit pentru ele.’ La aceasta, potrivnicii mei au răspuns: ’Dar când ai plecat din cetate, în sat, ai săvârşit adulter cu femeia unui ţăran.’ Îngerii, auzind aceasta şi neaflând nici o faptă bună care ar fi putut ierta păcatul meu, m-au lăsat şi au plecat de la mine. Atunci, duhurile cele rele m-au apucat, şi suflând peste măsură asupra mea, m-au aruncat jos.(Sfârşitul acestei Vieţi, îl puteţi citi în limba engleză, în Tainele veşnice de dincolo de mormânt, pag. 169- 171. Vezi şi Vietile sfinţilor, luna martie, Editura Episcopiei Romanului si Huşilor, 1995, pag. 402 – 404.).

Episcopul Ignatie mai dă şi alte experienţe ale vămilor din Vieţile altor sfinţi: Sf. Mare Mucenic Eustratie (sec. al IV-lea, 13 decembrie), Sf. Nifon de Constantia (Cipru), care a văzut multe suflete urcând-se prin vămi (sec. al IV-lea, 23 decembrie), Sf. Simeon cel Nebun pentru Hristos al Emesei (sec. al VI-lea, 21 iulie), Sf. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (sec. al VII-lea, Prolog, 19 decembrie), Sf. Simeon al Muntelui Minunat (sec. al VII-lea, Prolog, 13 martie), şi Sf. Macarie cel Mare (19 ianuarie).

Sfântul Columba, de pildă, întemeietorul mânăstirii de pe insula Iona din Scoţia († 597), a văzut de multe ori în viaţa sa războiul diavolilor din văzduh, pentru sufletele de curând plecate. Sf. Adamnan († 704) povesteşte despre acestea în Viaţa Sf. Columba; iată o întâmplare: Sf. Columba şi-a chemat într-o zi călugării şi le-a spus:
„Să-i ajutăm acum prin rugăciune pe călugării Stareţului Comgell, care se îneacă în lacul Calf, în ceasul acesta; căci iată, chiar acum ei se luptă în văzduh cu puterile vrăjmaşe care încearcă să înşface şi să ducă departe sufletul unui străin care se îneacă împreună cu ei.” Apoi, după rugăciune, a spus: „Mulţumiţi-I lui Hristos, pentru că acum sfinţii îngeri au întâmpinat aceste suflete curate şi l-au slobozit pe acel străin ,,

,,SUFLETUL DUPĂ MOARTE ,,
Ieromonah Serafim Rose (1934-1982)
https://www.emag.ro/drumul-sufletului-dupa-moarte-cleopa-ilie-sup973-00000-126/pd/E421W0BBM/