Lupta cu patimile si castigarea virtutilor
Gandul la moarte ajuta pe oricine sa-si puna in randuiala viata si sa traiasca potrivit voii lui Dumnezeu. Stiind ca Dumnezeu hotaraste sfarsitul fiecaruia si ca dupa despartirea sufletului de trup urmeaza judecata dreapta si fiecare va primi dupa faptele sale, este absolut necesar ca sa avem in minte permanent inevitabilul sfarsit al vietii pentru a lucra neincetat la mantuirea noastra.
Asa ii sfatuia si Ava Isaia pe monahi: „In fiecare zi sa aveti inaintea ochilor moartea si sa va ganditi cum veti iesi din trup si cum veti trece peste puterile intunericului care va vor intampina in vazduh, si cum veti raspunde lui Dumnezeu. Priviti neimpiedicat de mai inainte la infricosata zi a judecatii si a rasplatirii tuturor faptelor si gandurilor voastre.”
Pentru a putea lupta cu patimile si cu poftele este necesar sa cunoastem constitutia firii umane si starea ei dupa pacatul stramosesc. Cat timp era in legatura cu Dumnezeu, omul se afla in normalitatea lui, in starea lui fireasca, insa, cand s-a despartit prin neascultare de Dumnezeu, el a cazut in ceea ce este contrar firii. Spre deosebire de invatatura catolica, potrivit careia omul se afla in starea naturala cand e fara Dumnezeu, iar cand primeste gratia creata e ridicat mai presus de fire, ortodoxia Avei Isaia considera pe om in starea lui naturala cand e unit cu harul lui Dumnezeu sau cand traieste in armonie cu Dumnezeu. De aceea, pentru a nu trai contrar firii si a nu necinsti harul lui Dumnezeu, avem datoria de a elimina toate ispitele ce vin de la trup si a actiona dupa cum ne indeamna mintea, partea din om cea mai apropiata de dorirea lui Dumnezeu. „Deci, cel ce voieste sa revina la cele ale firii, sa taie toate voile lui cele dupa trup, pana statorniceste pe om in cele conforme firii. Dorirea cea dupa fire este dorirea mintii, iar ea nu este fara dorirea lui Dumnezeu."
Una din virtutile care strica toate uneltirile vrajmasului este smerita cugetare. Aceasta se manifesta in relatia cu ceilalti, cand trebuie sa fim pregatiti la orice cuvant auzit sau la orice lucru sa spunem iarta-ma!, si in judecarea propriilor noastre fapte, cand nu trebuie sa ne mandrim pentru o fapta buna si nici sa ne socotim singuri inaltimea spirituala la care ne aflam dupa faptele bune savarsite.
Ispita de a judeca pe altii poate fi inlaturata prin chemarea puterii lui Hristos prin rugaciune. Aceasta este numita „lumina a sufletului” pentru a ne deschide calea spre modelul suprem, Iisus Hristos si ne ajuta sa ne apropiem si sa beneficiem de puterea ce izvoraste din El. Trebuie evitata vorbirea de rau a aproapelui, deoarece acest fapt este considerat o ofensa adusa lui Dumnezeu, caci Dumnezeu pe toti ii iubeste si vrea sa-i castige prin iertare uniti in El. Pentru aceasta ne este de folos sfatul Cuviosului Isaia: „De te va sili vreun frate sa graiesti impotriva aproapelui tau, sa nu te lasi convins de el si sa pacatuiesti impotriva lui Dumnezeu.”( Cuvantul IV, 7) La respectarea acestui indemn ne ajuta gandul smerit ca si noi suntem supusi pacatului, sau ca multe din cele pe care le criticam ne apartin si noua.
Lupta cu patimile si cu duhurile rele care le provoaca trebuie sa fie continua si dusa fara mandrie, caci odata slabind patima, demonul din spatele ei va reveni cu si mai mare putere. Cetatea de aparare impotriva lor este rugaciunea si gandul la Dumnezeu si numai statorniciti in aceasta cetate vom putea sta impotriva vrajmasului: „Cetatea sta, deci, cand se arunca cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu cu toata inima. Si aceasta te va scapa pe tine de toate razboaiele vrajmasului.”
Virtutea smeritei cugetari este principala calitate care ne tine departe de boala judecarii semenilor. Din ea izvorasc nazuinta dupa ajutorul lui Dumnezeu, nadejdea, blandetea, constiinta, parasirea voii proprii si silirea in toate cele bune. In afara de aceste foloase, Ava Isaia atrage atentia ca sufletul poate cadea usor in cealalta extrema daca dam dovada de o inima invartosata. De aici porneste mandria, sfada, gandul de a ne socoti mai presus de fratii nostri, dispretuirea constiintei si necugetarea mai inzai la noi cand ne supara vreun frate.
Cuviosul Isaia indeamna pe frati sa fie inaintea lui Dumnezeu „in starea de rugaciune totala”, ca sa se reverse asupra lor ajutorul divin, adica simplitatea si nevinovatia si sa departeze Domnul cele contrare acestora, care sunt: viclenia, intelepciunea draceasca, curiozitatea, iubirea de sine si inima rautacioasa. Starea de rugaciune totala, care aduce atatea foloase sufletului se castiga atunci cand omul se teme de Dumnezeu si-L considerp singurul Stapan si auzul omului se supune constiintei lui, dupa voia lui Dumnezeu. Nu se aduce nicio atingere demnitatii umane daca Il avem stapan pe Dumnezeu. Cel ce crede ca e stapan pe sine, nelasandu-se stapanit de Dumnezeu, cade cu siguranta prada vrajmasului pentru ca e, de fapt, sub stapanirea mandriei, care e o patima sustinuta in el de demonul vrajmas. Numai in Dumnezeu omul este el insusi caci nu se inchide in sine, ci ramane in legatura cu Cel ce l-a facut si in armonie cu intreaga creatie.
O viata fericita necesita cautarea cu toata ravna a trairii lui Dumnezeu. Mai intai trebuie sa cercetam Scriptura fara a uita de Dumnezeu, ci sa avem in primul rand pe Dumnezeu in constiinta noastra. Cine cerceteaza Scriptura cu uitarea lui Dumnezeu e stapanit de mandria de a cunoaste din Scriptura mai mult decat altul si nu de dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu din trairea directa. Se uita faptul ca Dumnezeu este Cel ce ne da puterea sa implinim cuvintele Scripturii, iar cel ce-L cauta pe Dumnezeu arata ca-L iubeste iar iubirea lui Dumnezeu il tine curat pe cel ce o are. Asa ne invata Ava Isaia, zicand: „Cel ce cauta sa-L cinsteasca pe El, iubeste curatia in frica lui Dumnezeu. Cel ce pazeste cuvintele lui Dumnezeu, a cunoscut pe Dumnezeu si le implineste ca unul ce se foloseste.”
O viata fara mandrie si departe de slava desarta reuseste sa-l mentina pe om pe adevaratul drum al mantuirii. Dupa spusele Cuviosului Isaia, „Iubirea slavei de la oameni naste minciuna”, aceasta inseamna ca slava din partea oamenilor afecteaza si propria persoana si pe cei din jur pentru ca ii determina pe acestia sa minta, dar si noi mintim, neramanand in smerenia corespunzatoare adevarului.
Alta patima care otraveste sufletul este rautatea inimii fata de aproapele. Ea este esemanata cu veninul scorpiei care se raspandeste in tot corpul si provoaca moartea. De aceea este folositor sfatul sfantului: „Sa nu ai viclenie fata de om ca sa nu faci ostenelile tale desarte. Curateste-ti inima fata de toti, ca sa vezi pacea lui Dumnezeu in tine.”( Cuvantul VIII, 7)
Exista trei virtuti care aduc sufletului lumina si liniste: a nu vedea viclenia vreunui om, a face bine celor ce fac rau si a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Odata deprinsi cu acestea pregatim sufletul pentru o treapta mai inalta de sfintenie, pentru ca aceste virtuti aduc alte roade mai mari. Nevederea vicleniei unui om naste iubirea, a face bine celor ce ne fac rau aduce pacea si a suporta cele ce vin asupra noastra fara tulburare, aduce blandetea.
In relatia noastra cu oamenii nu trebuie sa primeze ineresul de a obtine ceva. Ii iubim pe semenii nostri fara nicio conditie stiind ca aceasta este porunca lui Dumnezeu, sa iubim pe toti la fel. Daca intervine un scop ascuns ne afla calcatori ai poruncii lui Dumnezeu, caci cu toti oamenii trebuie sa fim pasnici pentru porunca lui Dumnezeu si nu pentru prietenie.
Nu avem dreptul de a sfatui pe cineva cat timp ne aflam sub povara pacatului sau in stare de pocainta. Stiind ca depindem de mila lui Dumnezeu, caci numai El poate sa dea iertarea, avem datoria sa lucram pentru mantuirea noastra pana ce Dumnezeu va judeca faptele, iar semnul dupa care cunoastem ca am fost iertati este lipsa totala a pacatului de la noi: ”De nu se misca in inima ta nimic din cele ce ai pacatuit, sau vorbindu-ti altul despre ele sa nu mai stiti cum au fost, atunci Iisus ti-a facut parte de mila.”
Cel mai important imbold in savarsirea faptelor bune este frica lui Dumnezeu. Aceasta inseamna simtirea prezentei lui Dumnezeu Cel atotputernic, Care ne poate da fericirea vesnica, dar putem cadea si in nefericire vesnica daca uitam de El. Numai harnicia in a face voia Lui tine treaza in noi simtirea prezentei lui Dumnezeu: „Sa nu iubesti lenevia si frica lui Dumnezeu va locui in tine.”
Rugaciunea ascultata de Dumnezeu este cea facuta avand inima impacata: „Sa nu ai dusmanie fata de vreun om, caci avand-o aceasta. nu-ti va fi primita rugaciunea. Impaca-te cu toti ca sa ai indrazneala la rugaciune.” Ceea ce nu poate omul sa faca singur se realizeaza cu ajutorul lui Dumnezeu cerut cu insistenta, iar daca vrem sa scapam de patimi si sa fim liberi de toate grijile lumesti nu trebuie sa renuntam la rugaciune pentru ca „rugaciunea neincetata desfiinteaza robia."
Virtutea smereniei este foarte apreciata in literatura monastica si consta in recunoasterea propriei pacatosenii si in a nu se masura cineva ca sa constate pane unde a ajuns datorita faptelor sale bune. Nu noi socotim cat de mare este o fapta, ci Dumnezeu si nu trebuie sa le luam in seama, dupa cum ne invata Ava Isaia: „Smerenia este a se socoti cineva pe sine inaintea lui Dumnezeu ca este pacatos si ca nu face nimic bun. Iar fapta smereniei este tacerea si a nu se masura pe sine in ceva si a nu se sfadi si supunerea.”
Intr-un intreg capitol dedicat pocaintei, Ava Isaia porneste definitia acestei virtuti de la legatura ei cu pacatul: „Caci pocainta inseamna a ne intoarce de la pacat. Si pacatul nu este unul, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pocainta ne indeamna sa ne opunem omului intreg cazut in ceea ce e contrar firii lui, omului cazut din normalitatea firii. Ea angajeaza persoana umana in toate aspectele ei si reprezinta o silinta a omului vechi intreg de a deveni un om nou al binelui.
Desavarsirea omului este un proces complex si se realizeaza in urma unui sir de virtuti: credinta, dorirea neincetata a lui Dumnezeu, nerasplatirea raului cu rau, smerenia, curatia, iubirea de oamneni, lepadarea de toate, blandetea, indelunga rabdare, rugaciunea necontenita catre Dumnezeu si zdrobirea inimii. La aceasta se adauga smerita cugetare si plansul pentru pacate, care alunga din suflet ispitele si pe diavolii ce stau in spatele lor.
Aflam de la Ava Isaia o remarcabila definitie a nepatimirii: „Ea este in Dumnezeu si Dumnezeu este in ea.” Aceasta inseamna treapta desavarsita a vietuirii crestine cand se depaseste lupta dintre virtute si pacat, cand nu mai au loc caderi si domneste binele. Nepatimirii nu-i lipseste nimic caci are totul, nu trebuie sa doresti ceva mai inalt. Ea este iubirea desavarsita si libertatea absoluta fata de pacat, asemenea lui Dumnezeu Care este fara patima caci nu e supus la nimic si nu e marginit.
In finalul lucrarii, dupa ce enumera ramurile rautatii sau patimile care despart pe om de Dumnezeu, Cuviosul Isaia incheie cuvantarile printr-un capitol intreg de vaiuri, deplangand starea decazuta a celor care neglijeaza cuvantul lui Dumnezeu si fac voia diavolului spre a lor pierzare. Se face un ultim apel la pocainta, argumentul principal fiind realitatea inevitabila a mortii si dreapta judecata a Mantuitorului, cand fiecare va primi dupa faptele sale: „Intelege, suflete, din cate bunatati si nadejdi cazi si cator chinuri te vei face dupa putin timp mostenitor, fara urmas si nemangaiat.”
Ideea pincipala urmarita pe parcursul cercetarii celor Douazeci si noua de cuvinte ale Avei Isaia Pustnicul a fost demonstrarea utilitatii literaturii monastice pentru orice om care vrea sa traiasca dupa voia lui Dumnezeu si sa ajunga la desavarsire. Am selectat numai cateva teme: despre rugaciune, frica de Dumnezeu, gandul la moarte, nejudecarea aproapelui, netinerea de minte a raului, smereia, mandria, smerita cugetare si altele si am insistat asupra argumentatiilor sfantului asupra unor teme importante de antropologie crestina.
Retinem faptul ca orice pacat sau patima reprezinta un act contra firii, care anuleaza libertatea ontologica a omului ca dar divin, iar lupta unui om constient de starea decazuta in care se afla, fie monah sau om ce traieste in lume, trebuie sa tinda spre inlaturarea patimilor si castigarea virtutilor pentru a ajunge pe treapta cea mai inalta a desavarsirii, adica la nepatimire.
Sebastian Marin
(Articolul de fata reprezinta o scurta recenzie a scrierilor lui Isaia Pustnicul , care se gasesc in vol XII al Filocaliei. Am extras numai pasajele care vorbesc despre nevointa cea adevarata a crestinului, eliminand indrumarile referitoare strict la viata monahala. Este un fel de indreptar pentru cei ce vor sa duca viata in sfintenie alaturi de Dumnezeu).
sursa http://www.crestinortodox.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu