„Nebunia mândriei este mai rea decât nebunia obişnuită; cel mândru este mai prejos decât cel nebun. Mai întâi trebuie să fii ceva nebun pentru a fi mândru, căci trebuie să fii lipsit de simţuri şi lipsit de raţiune. Mai mult, cel nebun nu-şi face rău decât luişi, pe când celălalt este un bici pentru cei care-1 înconjoară şi care trebuie să i se supună. De altfel, Duhul Sfânt a pronunţat această profeţie: Ai văzut om înţelept în ochii săi? Mai mare nădejde este pentru un nebun decât pentru acela.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 597)
Mândria (urmările pierzătoare ale mândriei)
„… mândria, pricină a mii şi mii de păcate”. (Omilii la Matei, omilia XI, I, în col. PSB, voi. 23, p. 132)
„Cele mai mari rele, care au pângărit toată lumea, au veni din pricina mândriei. Diavolul, înainte de a se mândri, nu era diavol; dar prin mândrie a ajuns diavol. Pavel, voind să arate aceasta, spunea: Pentru ca nu cumva, îngâmfăndu-se, să cadă în osânda diavolului (I Tim., 3, 6). Cel dintâi om, fiind ispitit de diavol cu nădejdea că va ajunge Dumnezeu, s-a mândrit; dar şi-a frânt gâtul şi a ajuns muritor; nădăjduind să ajungă Dumnezeu a pierdut şi ceea ce era. Dumnezeu 1-a ocărât pe Adam şi a râs de nesocotinţa lui, spunând: Iată Adam a ajuns ca unul din Noi (Fac, 3, 22). Toţi oamenii de mai târziu, care au alunecat spre necredinţă, au ajuns aici, datorită mândriei, pentru că s-au închipuit egali cu Dumnezeu”. (Omilii la Matei, omilia XV, II, în col. PSB, voi. 23, p. 175)
„Dar dacă vrei să vezi că mândria înjoseşte, gândeşte-te şi la căderea din cer a diavolului. Poate fi, oare, cineva mai jos decât diavolul, pentru că s-a mândrit? Poate fi oare, cineva mai înalt decât un om care voieşte să se smerească pe el însuşi? Diavolul se târâie pe jos şi stă sub picioarele noastre – Veţi călca, spune Hristos, peste şerpi şi peste scorpii (Luca 10, 19). Omul smerit însă stă sus cu îngerii. (…)
Dar ca să-ţi dai seama şi altfel de josnicia celor mândri, te întreb: Cine se înjoseşte? Cel ajutat de Dumnezeu sau cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă? Negreşit cel căruia Dumnezeu îi stă împotrivă. Ascultă, dar, ce spune Scriptura de fiecare din ei: Dumnezeu stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 6, 8). Te voi întreba iarăşi altceva: Cine este mai înalt: Cel care slujeşte lui Dumnezeu şi-I aduce jertfă sau cel care stă departe şi nu are nici o îndrăznire către Dumnezeu”. (Omilii la Matei, omilia LXV, VI, în col. PSB, voi. 23, p. 757)
„Nimic nu urăşte Dumnezeu atât de mult ca mândria. De aceea de la început Dumnezeu a făcut totul, ca să dezrădăcineze din sufletul omului acest păcat. De aceea am ajuns muritori, înconjuraţi de scârbe şi de dureri. De aceea suntem în osteneli, în sudori. De aceea muncim necontenit şi muncim din greu şi cu chin. Din pricina mândriei a păcătuit cel dintâi om, nădăjduind să ajungă egal cu Dumnezeu, de aceea n-a mai avut ceea ce avea. Aşa e mândria. Nu numai că nu adaugă nimic bun vieţii noastre, dar ne ia şi ceea ce avem. Smerenia, dim¬potrivă: nu numai că nu ne ia şi ceea ce avem, dar ne adaugă şi ceea ce nu avem.
Pe aceasta, dar, să o căutăm, pe aceasta să o urmărim, ca să ne bucurăm şi de cinstea de pe lumea aceasta şi să avem parte şi de slava ce va să fie”. (Omilii la Matei, omilia LXV, VI, în col. PSB, voi. 23, pp. 758-759)
„Cel ce a devenit diavol n-ar fi ajuns, n-ar fi fost scos din Paradis, dacă nu ar fi fost stăpânit de această boală. Aceea i-a produs căderea din har, aceea 1-a aruncat in iad, ceea e a fost izvorul tuturor relelor. în sfârşit, acest viciu este de ajuns pentru a distruge tot ceea ce este bun în suflet: milostenia, postul, rugăciunea, ce mai ştiu eu? Ceea ce este înalt în ochii oamenilor este urâciunea înaintea lui Dumnezeu (Le, 16, 15). Aceasta nu este deci numai desfrânarea, cu toate că ea este nevrednică de iertare, nici adulterul, care pătează pe om, ci şi tot felul de mândrie. Omul se poate să se scuze asupra poftei lui, dar mândria n-are nici cauză, nici scuze să aducă, care i-ar putea aduce o umbră de îndreptăţire; ea nu este altceva decât o răsturnare a sufletului, o boală foarte grea şi crudă, care vine în mod unic din nebunie, căci nu este nimic mai nebun decât omul mândru (…) Dacă pe cel ce adevăratele bunuri îl fac să se mândrească este nefericit şi mizerabil, dacă pierde toată răsplata pe care o are în vedere cel ce se ridică pentru lucruri care n-au nimic real, care-şi umflă inima sa ca pe o umbră, pentru floare şi pentru iarbă, căci slava lumii nu este un lucru, nu este cel mai ridicol dintre toţi oamenii? Asemenea unui sărac care, cerşind pâinea sa, suferind de foame mereu, s-ar mândri că a avut o dată în vremea nopţii un vis plăcut.”(Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, p. 80)
„Cel ce se îngâmfă va lua aceeaşi osândă ca şi diavolul.” (Comentariile sau Explicarea Epistolei II către Tesaloniceni, omilia I, în voi. Comentariile sau Explicarea Epistolei către Coloseni, I şi II Tesaloniceni, p. 290)
„Are şi o tovarăşă credincioasă, pe fiica ei, dezdnădejdea. îi spun fiica ei pentrus ca aceasta o naşte, după ce creşte şi se înrădăcinează bine în om. Iar deznădejdea, când se naşte, conduce sufletul la distrugere totală.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 35)
„Nimic nu-1 aruncă pe om mai repede în focul iadului decât slava deşartă, mândria, părerea de sine şi trufia.” (Din voi. Problemele vieţii, p. 207)
„Ori cine ne va spune relele care se nasc din mândrie? Mai întâi ea ne face nebuni în faţa lui Dumnezeu. Apoi ea ne face să pierdem tot rodul binelui pe care noi îl facem. Apoi ea ne expune la pedepse aspre.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 360)
„Ce naşte mândria? (Ce produce?) Toate viciile deodată. Nu numai mândria face să piară în noi orice virtute şi distruge orice merit, cum ne face s-o vedem într-o istorie atât de cuceritoare pilda Fariseului mândru, ci sub influenţa ei blestemată se nasc toate viciile şi se dezvoltă. Cel orgolios va avea el grijă vreodată de cel sărac? Cunoaşte el bunătatea? Visează el alt lucru decât onoruri şi distincţii? Mânia, ura, cearta, răzbunarea nu sunt ele în el însoţitoarele asidui ale mândriei sale? Nici un rău nu este aşa de mare ca mândria. Pe oameni îi face demoni, certăreţi, hulitori, călcători de jurământ; îi face să cedeze la orice poftă.
Ce mai naşte încă mândria? Durerea. N-ar fi putut să-1 tortureze decât el însuşi şi propria şi nesăţioasa sa stricăciune, îi va fi de ajuns. însă, mai mult, cel mândru înarmează împotriva sa întregul neam omenesc. Dumnezeu nu este singur Cel care se ridică împotriva mândriei, toţi se înarmează în mod egal împotriva celui a cărui mândrie s-a făcut un obiect de ură şi de repulsie.” (Din voi. Bogăţiile oratorice, p. 595)
„Da, nu este un om mai păcătos ca vameşul şi totuşi, pentru că şi-a zdrobit sufletul, pentru că s-a numit păcătos, precum şi era, a întrecut pe fariseu, pe omul care postea, dădea zeciuială, pe omul fără de păcat.
– Pentru ce? Cum asta?
– Pentru că avea înrădăcinat în sufletul său mândria şi slava deşartă, mama tuturor relelor, deşi în suflet nu avea urmă de jaf şi lăcomie. De aceea şi Pavel îndeamnă şi spune: Fiecare să-şi cerceteze fapta lui, şi atunci se va lăuda numai faţă de sine, iar nu faţă de altul (Gal., 6, 4). Fariseul a venit în templu şi a învinuit pe toată lumea! A spus că e mai bun decât toţi oamenii. Dar n-ar fi fost de îngăduit nici chiar dacă ar fi spus că este mai bun doar decât zece, sau decât cinci, sau decât doi, sau chiar numai decât unul! Aşa, însă, s-a pus pe el în fruntea lumii şi a învinuit pe toată lumea. De aceea carul lui a rămas în urma carului vameşului. întocmai ca o corabie care, după ce străbate mii şi mii de valuri, după ce scapă din multe furtuni, se izbeşte chiar în gura portului de o stâncă, şi pierde toată averea din ea; tot aşa şi fariseul acesta a îndurat ostenelile postului şi ale celorlalte virtuţi; dar, pentru că nu şi-a înfrânat limba, şi-a scufundat încărcătura chiar în port. într-adevăr, să pierzi tot câştigul de pe urma rugăciunii, din care trebuia să câştigi totul, nu înseamnă, oare, să suferi naufragiu chiar în port?” (împotriva celor care nu folosesc cum trebuie cuvântul Apostolului care spune: «Fie din făţărie, fie întru adevăr, Hristos se propovăduieşte»; şi despre smerenie, 1, în voi. Despre schimbarea numelor. Despre răbdare. Despre milostenie…, pp. 331-332)
Mândria (remedii pentru eliberarea de patima mândriei)
„Pentru ce vorbeşti mereu de faptele tale cele bune şi mi le pui necontenit în faţa ochilor? Nu ştii că dacă te lauzi, nu te mai laudă Dumnezeu? Şi, dimpotrivă, dacă te smereşti, nu încetează a te lăuda înaintea tuturora”. (Omilii la Matei, omilia III, IV, în col. PSB, voi. 23, p. 42)
– Spune-mi, pentru ce nu-1 saluţi tu mai întâi?
– Pentru că aşteaptă să-1 salut eu!
– Dar tocmai pentru aceasta ar trebui să i-o iei înainte, ca să iei tu cununa!
– N-o fac, pentru că urmăreşte el lucrul acesta!
– Poate fi, oare, o prostie mai mare? Gândeşti cam aşa: Tocmai pentru că urmăreşte să fie pricinuitorul răsplătirii mele, nu vreau să-i dau prilejul s-o facă! Dacă te salută celălalt mai întâi, tu nu mai ai nici o răsplată, chiar dacă îi răspunzi la salut; dar dacă tu i-o iei înainte cu salutul, ai neguţătorit gestul şi ai cules rodul îmbelşugat al faptei lui. Nu este, oare, cea mai mare prostie să pierzi tot câştigul, când ai de câştigat atâta de pe urma unor simple cuvinte? Nu este, oare, cea mai mare prostie să-1 ţii de rău că nu te salută, iar tu să cazi în aceeaşi greşeală? Dacă îl ţii de rău că nu te-a salutat el mai întâi, pentru ce faci ceea ce ţii de rău, pentru ce te sârguieşti să faci ceea ce spui că e rău? Nu este mai mare prostie decât aceea ca omul să trăiască în păcat! (…) Ce iertare mai merităm noi, care ne ambiţionăm pentru un simplu salut, când ni s-a poruncit să răbdăm să fim pălmuiţi, siliţi şi lăsaţi goi de duşmanii noştri?
– Dar dacă salutăm noi mai întâi, mi s-ar răspunde, vom fi dispreţuiţi şi batjocoriţi!
– Şi ca să nu te dispreţuiască un om, insulţi pe Dumnezeu? Ca să nu te dispreţuiască un om nesocotit, dispreţuieşti pe Dumnezeu, Care ţi-a făcut atâta bine? Dacă este o nebunie să dispreţuieşti pe cel de o cinste cu tine, cu mult mai mare nebunie este să dispreţuieşti pe Dumnezeu, Creatorul tău! în afară de aceasta, mai gândeşte-te şi la aceea că atunci îţi prilejuieşti mai mare răsplată când eşti dispreţuit. Pentru Dumnezeu suferi asta! Pentru că ai ascultat de legile Lui! De câtă cinste nu eşti vrednic, de câte diademe? în ce mă priveşte aş dori mai degrabă să fiu ocărit şi dispreţuit pentru Dumnezeu decât să fiu cinstit de toţi împăraţii! Nimic, nimic nu-i egal cu această slavă!
Să urmărim, deci, această slavă, aşa cum ne-a poruncit Hristos!”. (Omilii la Matei, omilia XVIII, VI, în col. PSB, voi. 23, pp. 242-243)
„Să aducem în faţa noastră pe un împărat, pe unul care dă tuturor porunci, investit cu cea mai mare funcţie, care are crainic încins cu cingători strălucitoare, lictori şi o ceată numeroasă de oameni care îl slujesc. Nu pare un om ca acesta mare şi fericit? Haide, să punem şi în faţa acestuia un altul: un om fără de răutate, blând, smerit, îndelung răbdător; acesta să fie ocărit şi bătut; să îndure totul cu faţa senină şi să binecuvânteze pe cei ce-i fac aceasta. Te rog să-mi spui pe care-1 admiri: pe cel îngâmfat şi mândru sau pe cel smerit? Nu seamănă iarăşi unul cu puterile de sus cele nepătimitoare, iar celălalt cu o băşică umflată, cu un om bolnav de dropică sau cu un altul umflat de o altă boală? Nu se aseamănă unul cu un doctor duhovnicesc, iar celălalt cu un copii caraghios care-şi umflă obrajii?
– Pentru ce te făleşti, omule? Că eşti mare şi te plimbi în trăsură? Că trăsura ţii trasă de o pereche de catâri? Şi cei cu asta? Şi pietrele şi lemnele pot fi trase de o pereche de catâri! Te făleşti ca eşti îmbrăcat cu haine frumoase? Uită-te, însă, la cel îmbrăcat cu virtute în loc de haine şi vei vedea că tu te asemeni cu iarba putrezită, iar celălalt cu un pom care face rod minunat şi bucură pe toţi care se uită la el. Tu porţi hrană pentru viermi şi molii, care, dacă ar tăbărî pe tine, iute te-ar despuia de toată podoaba ta! – Căci ce sunt hainele de pe tine decât fire de viermi? Ce este aurul şi argintul decât pământ şi pulbere? Şi toate la un loc, tot pământ şi nimic mai mult! – Dar omul, îmbrăcat cu virtute, are o haină pe care n-o pot strica nici moliile şi nici chiar moartea. Că nu de pe pământ îşi au originea aceste virtuţi ale sufletului, ci sunt roadele Duhului; de aceea nici nu ajung în gura viermilor. Hainele omului virtuos sunt ţesute în cer, unde nu-s molii, nici viermi, nici altceva de acest fel”. (Omilii la Matei, omilia XXIII, X, în col. PSB, voi. 23, pp. 308-309)
„De vezi că inima ţi se nunteşte, pecetluieşte-ţi pieptul făcând semnul crucii”. (Omilii la Matei, omilia LXXXVII, II, în col. PSB, voi. 23, p.’ 976)
„Dar cum veţi evita voi acest rău? Voi îl veţi evita dacă veţi reflecta în voi înşivă asupra naturii voastre, asupra mulţimii păcatelor voastre, asupra mărimii chinurilor; dacă veţi considera cât este de slab şi de trecător ceea ce pare strălucitor lumii, şi că toate acelea vor pieri mai repede decât iarba şi decât florile primăverii. Nu, diavolul orice efort ar face, nu va putea să umfle uşor inimile noastre de mândrie, nici să ne ducă la trădare, dacă ne vom ocupa adesea de aceste gânduri şi dacă ne vom aduce aminte cât mai des de oamenii virtuoşi.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia IX, 2, p. 47)
„Sufletul este infectat de o boală foarte urâtă, voi sunteţi în cea mai cumplită sărăcie, şi vă mândriţi că posedaţi atâţia şi atâţia talanţi de aur, că aveţi o mulţime de slugi la dispoziţia voastră? Dar aceste lucruri nu sunt ale voastre; dacă voi nu mă credeţi, cercetaţi experienţa celor ce au fost bogaţi înainte de voi. Dar dacă sunteţi atât de beţi, ca exemplul altora să nu vă înveţe, aşteptaţi puţin şi propria voastră experienţă vă va învăţa că nu veţi scoate din aceste pretinse bogăţii nici un folos, atunci când pe patul morţii neavând nici o oră, nici o clipă, veţi fi obligaţi să le lăsaţi în ciuda voastră celor ce vor fi acolo, şi adesea la persoane pe care voi n-aţi vrea să le daţi. Cei mai mulţi n-au avut vreme să dispună de ale lor; au murit dintr-odată, şi atunci când doreau să se bucure mai mult, n-au putut: lipsiţi de putere, ei au fost constrânşi să le lase altora, la care n-ar fi vrut.” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XVI, 4, pp. 80-81)
„O, omule, ce ai tu care să poată să te mândrească? Nu ştii tu josnicia naturii tale? Nu ştii tu că voinţa ta este stăpânită de rău? Te gândeşti la moarte, te gândeşti la mulţimea păcatelor tale.
Poate că faptele bune îţi insuflă sentimentele înalte şi-ţi umflă inima? Dar chiar aceea să vă facă să vă pierdeţi toată roadă (…) Voi daţi milostenie săracilor? Dar aceasta nu este din bunul vostru; ci din cel ce-I aparţine Domnului; aceasta vă este comun cu însoţitorii voştri. Iată pentru ce trebuie să fiţi şi mai smeriţi şi mai modeşti; prevăzând prin necazurile fraţilor noştri pe acelea care stau spânzurate deasupra capului vostru şi vedeţi în ei propria voastră natură.
Poate nu suntem noi ieşiţi din părinţi mizerabili? Eu o văd; dar dacă au intrat bogăţiile în casele noastre, fără îndoială ele ne vor părăsi în curând. Şi aceste bogăţii, ce sunt ele? O umbră zadarnică, un fum care se înalţă, floarea ierbii, sau mai scurt, ele sunt mai slabe ca şi floarea ierbii. Pentru ce vă mândriţi cu puţină iarbă? Bogăţiile nu ajung ele şi la hoţi, şi la necuraţi, şi la femei rele, şi la stricătorii de morminte? Oare de astfel de însoţitori ne mândrim noi?” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia XXXIII, 1, pp. 159-160)
„Iisus Hristos mustră toate gândurile acestea de mândrie, zicând: oricât de mari aţi fi, nu trebuie să vă ridicaţi mai presus de fraţii voştri. Mântuitorul n-a zis, ceea ce era mai mare şi mai tare: dacă eu am spălat picioarele unui trădător (Iuda – n.n.), este oare ceva lucru minunat că voi veţi spăla picioarele celor de o seamă cu voi? Dar, cum a spălat în mod real picioarele unui trădător, el lasă aceea la judecata celor ce au fost martori. Pentru acest motiv a mai zis: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor (Mt, 5, 19). Căci a învăţa în mod adevărat înseamnă a învăţa prin fapte. în sfârşit, ce fast nu ar fi tăiat prin aceea ce făcea Mântuitorul, ce laudă nu ar fi atins acest fapt?
Cel ce este aşezat pe heruvimi spală picioarele unui trădător; şi voi oamenilor, voi care nu sunteţi decât cenuşă, ţărână, pulbere, vă înălţaţi de mândrie, şi voi aveţi o părere înaltă despre voi înşivă?” (Comentar la Evanghelia de la loan, omilia LXXI, 2, p. 361)
„Căci spune-mi: de ce tu îţi întinzi gâtul când mergi? De ce păşeşti în vârful degetelor? De ce te făleşti? Nu poţi face nici un fir de păr fie alb, fie negru, şi totuşi tu, ca şi cum stăpâneşti totul în lume, umbli astfel semeţit! Poate că ai voi a-ţi face şi aripi, ca să nu mai călătoreşti pe pământ; poate că pofteşti a fi un monstru. Acum, însă, oare nu te-ai făcut pe tine însuţi monstru – deşi fiind om – în încercarea nebunească de a zbura? Cum te voi numi oare, spre a nimici uşurinţa şi lipsa ta de minte? Să-ţi zic că eşti ţărână, cenuşă, fum şi praf? Am arătat desigur prin acestea micimea ta, însă nu am nimerit a arăta exact imaginea pe care o voiam; fiindcă eu voiam a reprezenta exact şi trufia, şi uşurătatea ta. Aşadar, ce imagine po¬trivită am putea găsi acestor oameni? Mie mi se pare că se aseamănă cu câlţii în foc. Căci şi aceştia, după aprindere, par că se umflă şi se ridică în sus, însă o mică atingere a mâinii şi e de ajuns a se împrăştia cu totul şi a se arăta mai prejos de orice cenuşă. Astfel sunt şi sufletele unor asemenea oameni, căci o singură suflare, sau un atac cât de mic, va putea să umilească şi să sfărâme uşurinţa lor.”(Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XX, pp. 404-405)
„Omul care cugetă cu măsură nu va cugeta niciodată lucruri mari despre sine, chiar de-ar avea cu dânsul fapte mari – căci el îşi simte neputinţa şi smerenia – pe când cel lipsit de minte îşi închipuie lucruri mari despre sine, chiar şi în cele mai mici lucruri ale lui. Să câştigăm deci înălţimea prin smerenia noastră.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia I, p. 13)
„Şi ce ai care nu ai luat? (I Cor., 4, 7). (…) Ceea ce el (Pavel – n.n.), spune aici aceasta înseamnă: De unde se poate dovedi că tu eşti vrednic de a fi lăudat? Aşadar, s-a făcut vreo judecată? S-a făcut mai înainte vreo cercetare, vreo încercare sau vreo ispitire amănunţită? Dar nu ai ce spune. Că dacă oamenii îşi dau părerea câteodată, totuşi judecata lor nu este dreaptă. Dar să spunem chiar că eşti vrednic de laude, că ai într-adevăr cu tine darul de a fi plăcut tuturor, că judecata oamenilor nu este stricată. Ei bine, nici chiar atunci nu trebuie să cugeti lucruri mari de tine, fiindcă ceea ce ai, nu de la sineţi ai, ci de la Dumnezeu ai primit. Deci ce ai a-ţi însuţi, nefiind nimic al tău? Dacă ai tu ceva, şi alţii au împreună cu tine. Nu sunt ale tale izbânzile pe care le ai, ci ale harului lui Dumnezeu. De vei spune că ai credinţa, apoi şi aceasta ţi-a venit din chemare; sau de vei spune de haruri, sau de iertarea păcatelor, sau de puterile şi minunile ce săvârşeşti, sau de cuvântul învăţător, sau de orice – toate de acolo le ai, toate de acolo le-ai primit. Aşadar, ce ai, spune-mi, pe care nu le-ai primit, ci le ai numai din isprăvile tale? Nu poţi spune nimic. Deci dacă totul ai primit, pentru ce cugeti lucruri mari? Pentru aceea tocmai trebuie ca să te smereşti, căci ceea ce şi s-a dat nu este al tău, ci al dătătorului Dumnezeu. Dacă ai luat, de la dânsul ai luat; şi dacă ai luat de la dânsul, nu pe al tău ai luat; şi dacă nu ai luat pe al tău, pentru ce cugeti lucruri mari, ca şi cum ar fi al tău? (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XII, pp. 117-118)
„Să nu-mi spui că: Cutare este cârpitor de ciubote, sau că celălalt este boangiu, sau că acela este alămar, ci gândeşte-te că el este credincios şi frate. Fiindcă noi suntem ucenici ai pescarilor, ai vameşilor, ai făcătorilor de corturi, ai aceluia care a crescut în casa unui teslar, şi care s-a învrednicit a avea ca mumă pe logodnica acelui teslar, care din pruncie chiar a primit a sta în ieslea dobitoacelor, iar după aceea nu avea unde să-şi plece capul, ai aceluia, zic, care atât de mult călătorea, încât nici nu se gândea ce va mânca, aşa că alţii îl hrăneau. La acestea te gândeşte, şi atunci vei socoti întru nimic trufia omenească.” (Comentariile sau Tâlcuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia XX, p. 209)
„…nimic să nu spui de tine, ci în toate laudă-te în Dumnezeu.” (Comentariile sau Tâl¬cuirea Epistolei întâi către Corinteni, omilia V, p. 47)
„Că ce ai, care nu ai luat? Iar de ai şi luat, pentru ce te îngâmfi ca şi cum nu ai fi luat? (I Cor., 4, 7). Aceasta este cea mai mare virtute, a pune totul în seama lui Dumnezeu, a nu socoti nimic al tău, a face totul nu spre slava oamenilor, ci spre slava lui Dumnezeu, căci El este Cel ce va cere răspuns de faptele făcute.” (Tâlcuiri la Epistola a doua către Corinteni, omilia V, p. 61)
Foarte interesant si adevarat articolul.
RăspundețiȘtergere