Fraţi creştini,
Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iisus le-a zis: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!” – au răspuns ei. Isus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”. Îndată li s-au deschis ochii.
Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă.
Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Iisus Hristos.
Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie.
Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.
Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine.
De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi.
Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos – Tatăl nostru.
Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.
Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.
Isus Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut.
Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi.
De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră.
Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.
Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău.
Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură.
După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: “Haideţi să-l ucidem cu vorba!”.
În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.
Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?!
Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe.
Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.
Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune.
Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare.
Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.
Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade.
Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro
Duminica a VII-a după Rusalii
sursa http://www.predici.cnet.ro/arhive/1457
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu