Conform Părinților athoniți, unirea cu Hristos presupune curățirea de patimi și rugăciunea curată.
Dragostea dumnezeiască se naște în urma plânsului și a rugăciunii inimii: „Dintr-o astfel de inimă curg foarte multe lacrimi, care curăţă şi îngraşă pe cel ce s-a îmbogăţit cu ele, dar nu-l seacă şi nu-l usucă. Lucrul din urmă vine din frica de Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiască, din dorul şi dragostea puternică şi nestăpânită faţă de Iisus Hristos cel pomenit. Căci, fiind cuprinsă de entuziasm, inima strigă: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiască». Şi: «Întreg eşti, Mântuitorule, dulceaţă şi întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu mă satur; întreg eşti frumuseţe negrăită». Dar strigă şi cu Pavel, vestitorul lui Hristos: «Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi» Şi: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?» Şi iarăşi: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă zidire nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru»”.
Dacă vor să umble „întru înnoirea vieții”, creștinii trebuie să se răstignească, să se îngroape și să învie împreună cu Hristos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 4-5).
Prin Sfântul Botez se îngroapă și învie în chip tainic împreună cu Hristos. Această nevoință a dus-o și Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27).
În credinciosul care se nevoiește și se sfințește, Hristos devine viața lui. Despre această viață teologhisește fericitul părinte athonit Sofronie: „Atunci când această viață fără de început ni se comunică în mod existențial, o simțim ca fiind propria noastră viață. Cunoaștem din experiența anterioară că această viață ne-a fost dată de către Dumnezeu; nu ne aparține după ființa ei, însă se dăruiește celor mântuiți ca moștenire inalienabilă, devine cu adevărat viața noastră.
Putem să vorbim despre aceasta prin cuvintele Apostolului Pavel: «Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 2, 20). Repet iarăși: cunosc că Acela trăiește în mine, dar viața Acestuia a devenit cel mai lăuntric miez al existenței mele, astfel încât pot să vorbesc despre aceasta ca despre însăși viața: trăiește Domnul, trăiesc și eu”.
Crucea și Învierea lui Hristos sunt trăite intens în viața monahilor. Această schimă a monahilor este cruciformă și de aceea duce la înviere. Caracterul cruciform și de înviere al vieții monahilor este exprimat și de slujba tunderii prin care monahul primește Schima mare, care este considerată și ca al doilea botez.
Lipsurile, răbdarea în necazuri și suportarea relelor, pe care monahul le alege de bunăvoie ca asceză, îl ajută să trăiască Crucea lui Hristos.
Progresând în viața întru Hristos, monahul se eliberează de legăturile păcatului, diavolului și ale fricii morții. El trăiește cuvântul paulin: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5, 1).
Fericitul filolog Vasileios Laourdas a enunțat următoarea certitudine: „Sfântul Munte, așa cum este astăzi și așa cum a fost întotdeauna, este creația sufletelor eliberate de frica morții. Fizionomiile calme, meditative ale martirilor, asceților și cuvioșilor, care au fost zugrăvite cu culori vii în frescele Protatonului, dragostea cu care iconarii reprezintă viața Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, ceremoniile religioase și în general atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte provin din rodnicia sufletească, din inima oamenilor în sufletele cărora a strălucit lumina Domnului și care acum Îi cântă și Îl slăvesc”.
Despre această libertate vorbește părintele Sofronie: „Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară. Un astfel de om se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Efes. 4, 13). Chiar dacă este făptură a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa «energie», ci ca și cu un fapt de sine stătător chiar față de El Însuși. Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată. El se descoperă omului «precum este», permițându-i omului să se manifeste în libertate. Astfel, Biserica respinge determinismul, chiar cel dumnezeiesc, adică «origenist», conform căruia bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi pentru a-i mântui pe toți, fără încălcarea principiului libertății”.
„Această libertate a cărei experiență se dă creștinului, aparține principiului personal existent în om. Acestea două, persoana și libertatea, sunt unite în chip nedespărțit: unde nu există libertate, acolo nu există nici persoană. Acest mod al ființării veșnice caracterizează în mod exclusiv persoana și nicidecum individul (cf. I Cor. 15, 47-50)”.
Cum poate credinciosul să se ridice la starea de făptură nouă, ne spune iarăși părintele Sofronie: „Tot ceea ce Domnul făgăduiește, se realizează prin multe pătimiri suferite de sufletul care Îl caută pe Dumnezeu și care este atras de Acesta prin puterea dragostei. Această dragoste conduce duhul omului la Dumnezeu printr-o asemenea putere, încât în el încetează să mai lucreze multe dintre gândurile și acțiunile însușite anterior. Duhul omului se află ca minte cu Prima Minte golindu-se de tot ceea ce este văzut și trecător. Starea aceasta este numită de către asceți «rugăciune curată». Atunci omul depășește categoriile pământului: Acesta nu este bătrân sau tânăr, grec sau iudeu, scit sau barbar, împărat sau rob, bogat sau sărac, înțelept sau neînțelept. Și mai presus de toate, bărbat sau femeie. Acesta este atunci «făptură nouă» în Hristos Iisus (cf. II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15; 3, 26-28)”.
Crucea și Învierea lui Hristos sunt trăite intens în viața monahilor. Această schimă a monahilor este cruciformă și de aceea duce la înviere. Caracterul cruciform și de înviere al vieții monahilor este exprimat și de slujba tunderii prin care monahul primește Schima mare, care este considerată și ca al doilea botez.
Lipsurile, răbdarea în necazuri și suportarea relelor, pe care monahul le alege de bunăvoie ca asceză, îl ajută să trăiască Crucea lui Hristos.
Progresând în viața întru Hristos, monahul se eliberează de legăturile păcatului, diavolului și ale fricii morții. El trăiește cuvântul paulin: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5, 1).
Fericitul filolog Vasileios Laourdas a enunțat următoarea certitudine: „Sfântul Munte, așa cum este astăzi și așa cum a fost întotdeauna, este creația sufletelor eliberate de frica morții. Fizionomiile calme, meditative ale martirilor, asceților și cuvioșilor, care au fost zugrăvite cu culori vii în frescele Protatonului, dragostea cu care iconarii reprezintă viața Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, ceremoniile religioase și în general atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte provin din rodnicia sufletească, din inima oamenilor în sufletele cărora a strălucit lumina Domnului și care acum Îi cântă și Îl slăvesc”.
Despre această libertate vorbește părintele Sofronie: „Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară. Un astfel de om se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Efes. 4, 13). Chiar dacă este făptură a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa «energie», ci ca și cu un fapt de sine stătător chiar față de El Însuși. Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată. El se descoperă omului «precum este», permițându-i omului să se manifeste în libertate. Astfel, Biserica respinge determinismul, chiar cel dumnezeiesc, adică «origenist», conform căruia bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi pentru a-i mântui pe toți, fără încălcarea principiului libertății”.
„Această libertate a cărei experiență se dă creștinului, aparține principiului personal existent în om. Acestea două, persoana și libertatea, sunt unite în chip nedespărțit: unde nu există libertate, acolo nu există nici persoană. Acest mod al ființării veșnice caracterizează în mod exclusiv persoana și nicidecum individul (cf. I Cor. 15, 47-50)”.
Cum poate credinciosul să se ridice la starea de făptură nouă, ne spune iarăși părintele Sofronie: „Tot ceea ce Domnul făgăduiește, se realizează prin multe pătimiri suferite de sufletul care Îl caută pe Dumnezeu și care este atras de Acesta prin puterea dragostei. Această dragoste conduce duhul omului la Dumnezeu printr-o asemenea putere, încât în el încetează să mai lucreze multe dintre gândurile și acțiunile însușite anterior. Duhul omului se află ca minte cu Prima Minte golindu-se de tot ceea ce este văzut și trecător. Starea aceasta este numită de către asceți «rugăciune curată». Atunci omul depășește categoriile pământului: Acesta nu este bătrân sau tânăr, grec sau iudeu, scit sau barbar, împărat sau rob, bogat sau sărac, înțelept sau neînțelept. Și mai presus de toate, bărbat sau femeie. Acesta este atunci «făptură nouă» în Hristos Iisus (cf. II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15; 3, 26-28)”.
sursa: Vol. 6. Teologia paulină. Lucrările Simpozionului științific internațional, Sfânta Mitropolie de Veria, pp. 119-132.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu