Conferinta Mai pot fi educati copiii? Mai sunt parinții un exemplu? Pr. ...

Temeliile duhovniceşti ale educatiei

Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt insă slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. 

Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să intărească in el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ care să lupte singur cu inclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. 

Din fericire, in om este aşezată de Dumnezeu insuşirea de a-şi preţui propriile fapte. Aceasta este conştiinţa. Sarcina părinţilor este de a dezvolta in copil o conştiinţă sensibilă, de a-l indemna să asculte de glasul acesteia.

Trebuie să se facă acest lucru, insă nu doar teoretic şi abstract, ci pe un fundament religios: credinţa în Dumnezeu şi legătura noastră cu El. Fără un fundament religios, educaţia va fi şubredă şi instabilă.

Unii cred că noţiunile de Dumnezeu, de bine şi rău ş.a.m.d. sunt prea abstracte şi prea dificile pentru copil. Experienţa arată insă că la vârsta de trei-patru ani copilul este pe deplin capabil să acceadă la aceasta, prin reprezentări, dacă ele îi sunt propuse sub o formă vizuală, precum chipul icoanelor de deasupra patului sau semnul Crucii, precum şi prin cele mai simple rugăciuni. 

Sufletul curat al copilului se conectează la primele noţiuni religioase cu glasul conştiinţei lui şi astfel se consolidează in el o religiozitate simplă, dar completă. Pentru aceia care se indoiesc de puterea religiozităţii ia copii vom spune următoarele: credinţa in Dumnezeu nu este o invenţie omenească, ci se naşte odată cu omul.

De aceea, a crede e necesar pentru fiecare om, neţinând seama de vârstă ori de dezvoltarea lui mentală. Să creadă, în Dumnezeu e cu putinţă celui mai simplu om, celui mai neinvăţat, dar şi unui mare savant. Fiecare credincios ajunge la Dumnezeu pe măsura insuşirilor sale pe măsură ce creşte şi isi adânceşte inţelegerea sa de Dumnezeu. 

Nevoia de credinţă a sufletului omenesc permite dezvoltarea credinţei inca de la o vârstă fragedă şi desăvârşirea acesteia prin educaţie. Si ne putem minuna cât de uşor şi de profund primesc copiii credinţa în Dumnezeu si cât de binecuvântat ii influenţează aceasta pe ei.

Credinţa în Dumnezeu nu ajută pe copil doar să se lupte cu inclinarile lui cele rele, ci ajută să-şi rezolve o serie de chestiuni care nu pot fi explicate în alt chip: binele şi răul, originea lumii, scopul vieţii etc. 

Credinţa in Dumnezeu reprezintă cheia dezvoltării tuturor caliţilor pozitive la un copil: evlavia, dragostea, mila, ruşinea, părerea de rau şi dorinţa de a deveni mai bun.

Credinţa in Dumnezeu aşaza în mainile fiecărui părinte un instrument puternic pentru educaţie.

 Cand vorbim de Dumnezeu ca izvor al tuturor bunătăţilor şi ca Judecător al oamenilor, noi introducem in lumea interioara a copilului o reprezentare clară a binelui şi a răului.
 Si facem aceasta nu ca pe o regulă strictă, ci prezentându-i copilului o Persoană Vie, inaintea Căreia toţi oamenii vor avea de dat răspuns. 
Această Fiinţă Supremă ne atrage pe noi către bine şi ne indepărtează de toată pierzarea. 

Astfel, copilul îşi insuşeşte noţiunea de păcat ca pe ceva ruşinos, de netrebuinţă şi ca pe ceva vrednic de pedeapsă. 

Trebuie avut in vedere că noţiunea de păcat nu este cu totul străină copilului, căci in firea sa deja se află simţămintele de vinovăţie, de ruşine, distincţia – incă neclară – intre bine şi rău.
 Reprezentarea creştină a lui Dumnezeu reda cu limpezime şi vigoare aceste simtăminte omeneşti profunde.

Conceptul de păcat deschide inaintea lui calea alegerii morale si simţul responsabilităţii în faţa lui Dumnezeu. Acum, copilul conştientizează că faptele sale cele rele incalcă nu doar cerinţele tatălui sau ale mamei, ci şi ordinea stabilită de Dumnezeu.

Astăzi, expresia „frică de Dumnezeu” pentru mulţi dintre noi este neinţeleasă şi pare chiar smintitoare. 
De aceea este nevoie ca ea să fie explicată. Din punct de vedere creştin „frica de Dumnezeu” nu este o frică „animalică”, pe care o incearcă fiarele inaintea forţelor dezlănţuite ale naturii. 

După Evanghelie, legătura noastră cu Dumnezeu trebuie să se manifeste printr-o dragoste de fii, iar dragostea adevărată nu trebuie să amărască pe cel iubit. 

De pildă, fiul cel bun ascultă de tatăl său nu de teama pedepsei, ci din dragoste către acesta, nedorind să-l intristeze. 
Tot astfel şi in creştinism se defineşte „frica de Dumnezeu”: in relaţie cu Dumnezeu-Tatăl, pe Care nu dorim să-L intristăm călcându-I poruncile. 
Astfel,„frica de Dumnezeu” ori simţământul adânc de evlavie înaintea lui Dumnezeu este o stare de spirit sănătoasă, pe care ar trebui să o aibă fiecare creştin.

Această dispoziţie nu are nimic in comun cu simţământul de frică animalică, care îi insoţeşte pe mulţi necredincioşi ce se tem de orice rău, de boală ori de moarte, din care ei s-ar putea salva.

 La cei credincioşi, dimpotrivă, aceasta este o conştientizare a responsabilităţii lor personale inaintea lui Dumnezeu.
 Adevărata educaţie religioasă trebuie să-i inducă copilului acest simţământ de la o vârstă fragedă.


Factorii educatiei de acasă

După cum am subliniat şi mai inainte, copilul la o vârstă fragedă percepe totul prin simţămintele sale.

Pe măsură ce creşte, e nevoie să se dezvolte intru el voinţa. 
Cum la o fragedă vârstă omul trăieşte in primul rând atras de simţurile şi dorinţele sale, mintea lui nefiind coaptă incă, nu trebuie să-l impovărăm pe copil atât de mult cu mulţime invăţături şi demonstraţii logice.

Educaţia in familie incepe cu obişnuirea copilului cu ascultarea. Cu cât mai devreme copilul este atras să implinească cele indicate de părinţi, cu atât mai uşor va fi cu educaţia lui de mai târziu. La inceput, educaţia se rezumă la interdicţii: nu fă aceasta, iată ai făcut aceasta şi nu e bine… insă copilul creşte şi e nevoie să-i prezentăm ceva pozitiv, să-l invăţăm, să-l educăm. 

Pentru copil este bine să-i insuflăm dragostea de Dumnezeu — Izvorul tuturor bunătăţilor.

 E nevoie ca el să participe la Sfânta Liturghie, la biserică, să sărute icoanele, să aprindă lumânări inaintea icoanelor, să vadă reprezentări din Sfânta Scriptură şi ilustraţii sfinte, să participe la rugăciunea de acasă impreună cu ceilalţi, să bea agheasmă pe stomacul gol şi să se impărtăşească regulat. 

Acestea îl disciplinează pe copil, obişnuindu-l să urmeze anumite tipare . Astfel, voia lui incepe să se supună voii lui Dumnezeu.

Copilul trebuie să vadă că viaţa Bisericii nu este doar o obligaţie exterioară pentru părinţi, ci un lucru profund, care le aduce bucurie — şi atunci el chiar va fi atras de aceasta; va fi bucuros să se trezească dimineaţa in ziua impărtăşirii, va fi atras să se inchine la icoane, va avea aplecare să inveţe rugăciuni.

 Se inţelege de la sine că, pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să inlocuiască cele din afară cu intărirea dragostei  lăuntrice către Dumnezeu.

 Aceasta trebuie să se manifeste prin dreptate, smerenie, blândeţe, nerăutate, iubire de nevoinţă, perseverenţă, iertarea jignirilor aduse etc.

In familia creştină trebuie sa existe obişnuinţa respectării principalelor zile de post şi a praznicelor.

Dacă comparăm această metodă de educaţie cu metoda pedepsei corporale ţinând cont de valorile acestei lumi, atunci vom vedea cât de des acolo se folosesc ţipetele, bătăile, plictisitoarele şi lungile cicăleli, care nu disciplinează nici simţurile, nici voinţa copilului şi care, pe de altă parte, ingăduie neinfrânata voie proprie şi trivialitatea. 
Toate acestea doar rănesc copilul. 
In aceasta constă diferenţa de abordare in educaţie; observăm copii din diferite familii care atât de rar se aseamănă unul cu celălalt, căci unii sunt drăguţi, increzători, sensibili la toate cele bune şi compătimitori, iar alţii sunt ursuzi, neîncrezători, cruzi şi neinfrânaţi in dorinţele lor. 
Cel mai adesea, educaţia lumească exterioară lipseşte pe copil chiar de cele mai scumpe şi inalte calităţi omeneşti. Ori chiar mai rău – atunci când educaţia religioasă este pur exterioară, bazată pe lungi şi plicticoase invăţături morale, „evlavioşii părinţi” pot să-l instrăineze pe copil de biserică.
 In orice metodă de educaţie, dar mai cu seamă in cea religioasă, cea mai mare influenţă o au nu doar cuvintele ori pedepsele, ci exemplul personal.

Comportamentul celor apropiaţi este cel care acţionează in fiecare zi şi în fiecare ceas asupra sufletului copilului.

 Copiii se confruntă cu două grupuri de oameni: cu cei ai casei şi cu ceilalţi – colegi de şcoală, vecini ori mai simplu cu „strada”. Se intâmplă foarte adesea ca familia sa dea copilului un bun exemplu, in vreme ce colegii săi, vecinii şi copiii de pe stradă să-l influenţeze cu lucruri rele.
 Iar părinţii doresc atunci să-i interzică copilului orice legătură cu cei din jur. Insă aceasta ar crea o ruptură artificială a copilului cu cei din jur şi l-ar lipsi pe el de pregătirea necesară pentru viaţă. Mai mult, „părinţii râvnitori” uită că cel mai de folos lucru  pentru creştin este să inveţe să iubească pe toţi oamenii, căci aceştia sunt făpturi ale lui Dumnezeu. Pe de altă parte, este „negativ” din punctul de vedere al părinţilor faptul că doar în clasă copilul poate invăţa „dreptarul” prieteniei care să nu fie dăunătoare şi care să-l apere mai mult.

Pentru ca familia să aibă o influenţă hotărâtoare asupra copilului sunt necesare atât supravegherea lui neintreruptă din partea părinţilor, cât şi bunul exemplu personal. Iată calităţile pe care trebuie să le aibă părinţii pentru a-i putea da o educaţie aleasă: — dragoste către copil; — o relaţie corectă cu el; — urmărirea acţiunilor lui — „cum invaţă şi cum procedează el”. Inţelegând aceste uriaşe responsabilităţi, părinţii conştientizează tot mai mult datoria faţă de copiii lor. Este plăcut să observi cum o familie tânără incearcă să dea copilului un bun exemplu şi cum incepe ea insăşi să aibă legături mai strânse şi să se ocupe de autoeducaţie.

Se pare că nu doar părinţii işi cresc copiii, ci şi copiii au o influenţă binecuvântată asupra părinţilor lor. 

(Din: Cand si cum incepem sa-i vorbim copilului despre Dumnezeu, Editura De Suflet, Bucuresti, 2011)