Totalul afișărilor de pagină

miercuri, 13 iulie 2016

Sfantul  Nicolae Noul Marturisitor
SFATURI DUHOVNICESTI MANTUITOARE



Nu pe calea cea netedă şi uşoară ajunge omul în veşnicele locaşuri ale Părintelui Ceresc, ci pe cea strâmtă, îngustă şi spinoasă a luptei, şi a necazurilor, şi a ostenelii, după ce va fi dat la o parte pietrele cu care ne-am îngrădit noi înşine intrarea în împărăţia cerurilor, după ce va fi înlăturată necurăţia pătimaşă de care ne este încărcat sufletul.

Căderea în păcat a protopărinţilor noştri are o însemnătate de principiu pentru toată omenirea ce a urmat: ea defineşte toată viaţa ce a urmat, în direcţia ei fundamentală şi în conţinutul ei esenţial. Prin căderea în păcat, în viaţa omului sunt introduse principii străine firii de Dumnezeu zidite a omului. In sufletul acestuia se deschid alte izvoare, din care curge pe o altă albie o altă viaţă. Căderea în păcat aduce deja vătămare în firea noastră, şi starea aceasta de vătămare a firii reprezintă izvorul patimilor.

In esenţa sa, ea a fost o „încercare conştientă şi liberă a firii zidite de a-şi afirma autonomia". „Cu toate că satana i-a smintit pe protopărinţii noştri, nu le-a obligat libertatea, ci doar i-a amăgit; aşadar, atunci când au călcat porunca, ei au păcătuit în mod liber, de bunăvoie." „De a sa voie a călcat Adam porunca şi a ascultat de diavol", spune Cuviosul Macarie cel Mare (Macarie cel Mare, Omilia 12, întrebarea 8). Omul a păcătuit, de fapt, prin aceea că a mutat centrul vieţii şi activităţii sale de la Dumnezeu la el însuşi: în locul voii lui Dumnezeu a afirmat voia sa ca principiu al activităţii sale. Autonomia omului s-a exprimat prin „năzuinţa lui de a deveni dumnezeu fără Dumnezeu".

Urmarea acestei năzuinţe a fost faptul că „Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi, ascultând de şarpele cel viclean, s-a vândut şi s-a dat pe sine în stăpânirea diavolului, şi în suflet - această preafrumoasă făptură - s-a îmbrăcat cu cel viclean" (Macarie cel Mare 1, 7). Apariţia în suflet a unei stări noi, pe care omul nu o cunoscuse până atunci - păcatul - a fost cel dintâi moment al încălcării voii lui Dumnezeu şi al ascultării de diavol. Păcatul a intrat în om îndată după călcarea poruncii. Sufletul, fiind zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, nu avea păcat (ibidem). Acesta i-a fost împărtăşit prin actul amăgirii de către diavol şi a fost primit de om prin actul încălcării voii lui Dumnezeu - prin călcarea poruncii. „Stăpânitorul cel viclean a îmbrăcat sufletul cu păcatul... El a îmbrăcat această parte neapărat trebuincioasă a omului, acest mădular neapărat trebuincios al lui, cu răutatea, altfel spus cu păcatul" (Macarie cel Mare 2, 1).

Şi păcatul nu a atras numai sufletul, ci prin păcat „cel viclean a spurcat şi a atras la sine omul întreg" (Macarie cel Mare 2, 2). „Păcatul l-a luat pe om în a sa putere şi, intrând înlăuntrul lui, a pus stăpânire pe pajiştile sufletului până la tainiţele lui cele mai adânci" (Macarie cel Mare 41,1); „toată firea lui a spurcat-o, a dus rob întreg sufletul în împărăţia sa, nu a lăsat în el nici un mădular slobod de a sa stăpânire... ci l-a îmbrăcat pe tot în porfira întunericului" (Macarie cel Mare 2, 1). „Drept aceea, în suflet a intrat viclenia patimilor întunecate" (Macarie cel Mare 1, 7). Acum, „mintea lui stăpânească, văzătoare de Dumnezeu, a fost rănită şi întunecată, şi ochii lui, atunci când n-au mai putut privi cereştile bunătăţi, au prins a vedea patimile" (Macarie cel Mare 20,4).

Sufletul omului „nu poate nici - oricât ar dori -sa-L iubească pe Dumnezeu, nici - oricât ar dori - să creadă, nici - oricât ar dori - să se roage" (Macarie cel Mare 21, 2). „El pătimeşte mult şi îngrozitor, mânat încolo şi încoace spre a sluji fiecărei patimi şi fiecărui lucru de prihană. Primind poruncă de la demon, o împlineşte fără să cârtească" (Teodor Studitul, Poveţe către monahi), „fiindcă din clipa călcării de poruncă a celui dintâi om împotrivirea faţă de Dumnezeu a pus stăpânire pe noi în chip ascuns sau la arătare, însă în toate" (Macarie cel Mare 21,2). „Atunci, puţin câte puţin, a început să crească răul şi s-a împărăţit moartea" (Ava Dorotei, învăţătura), întrucât „prin cădere omul a murit faţă de Dumnezeu, şi trăieşte prin propria sa fire" (Macarie cel Mare 12,2), care a devenit pentru el împotriva firii. Şi „când omul a căzut, s-a supus neorânduielii în toate privinţele, atât în sine însuşi, cât şi în toate legăturile sale" (Teofan Zăvorâtul, op. cit.).

In firea omului, care ieşise nevinovată din mâinile Făcătorului, toate necesităţile, toate năzuinţele omeneşti, care exprimă natura şi însuşirile aparte ale puterilor ce-o alcătuiesc, erau conglăsuite armonios: cele inferioare slujeau intereselor celor superioare şi erau controlate de către acestea, iar asupra tuturor se înălţa şi domnea duhul (ibidem).

Ca urmare a înstrăinării de Dumnezeu - Izvorul Suprem al vieţii şi fiinţării -, în firea omului au fost dezorganizate din temelie necesităţile, puterile şi capacităţile, dezorganizare manifestată mai ales prin încălcarea armoniei comunicării dintre ele (Ioan Cassian Romanul, Convorbiri 23,13). Dizarmonia a înlocuit armonia; duhul nu a mai putut stăpâni sufletul şi pune rânduială în el, iar prin el şi în trup; în schimb, el însuşi a ajuns putere slujitoare (Zarin, op. cit.), fiindcă necesităţile sufleteşti şi trupeşti au început să se afirme cu mai multă stăruinţă şi mai palpabil - şi omul s-a cufundat cu toată fiinţa sa în robia simţurilor, în el au precumpănit sufletescul şi trupescul, încât a devenit sufletesc şi trupesc. „Aflând o mulţumire strâmbă în „libertatea" sa şi lepădând slujirea lui Dumnezeu, sufletul a rămas fără supunerea de care se bucura înainte din partea trupului, şi întrucât L-a părăsit de bunăvoie pe Domnul cel Preaînalt, nu l-a putut ţine sub voia sa pe slujitor şi nicidecum n-a mai putut să capete supunerea trupului, aşa cum ar fi putut dacă ar fi rămas el însuşi supus lui Dumnezeu - pentru că atunci a început trupul a pofti împotriva duhului (v. Gal. 5,17)" (Fericitul Augustin, Despre cetatea lui Dumnezeu, cartea 13, cap. XIII). „Şi acum, simţurile cârmuiesc judecata în dauna înrâuririi acesteia asupra lucrării voii, iar inima nu se supune dovezilor judecăţii - şi între ele are loc o deplină dezbinare şi în sufletul omului" (Ioan Cassian Convorbiri 23, 13). Din pricina acestei dizarmonii lăuntrice, în sufletul celui dintâi om s-a creat un teren prielnic pentru dezvoltarea „obiceiurilor rele" - a patimilor. Odată cu păcatul, „ Adam, călcând porunca, a primit în sine plămada patimilor vătămătoare", „pământ bun pentru draci ca să semene în noi răul" (Macarie cel Mare 24, 2). Un astfel de „pământ" este „pofta" (concupiscentia), care, după Antonie cel Mare, „este rădăcina patimilor, care sunt înrudite cu întunericul".

Cuviosul Ioan Cassian priveşte pofta ca pe pricina lăuntrică şi generală a tuturor viciilor, păcatelor şi dorinţelor trupeşti, şi tocmai acest lucru este exprimat atunci când ea este numită „legea păcatului", „dulceaţa păcatului" (Teodor al Edessei) sau, totuna, „păcat strămoşesc" (Ioan Cassian Convorbiri 23, 12) -ori, aşa cum spune episcopul Teofan, „egoism". Rostind lăuntric hotărârea: „O să mă aranjez singur", omul a căzut în egoism, şi prin acest egoism a primit în el sămânţa patimilor rele, care nu îşi au rădăcina în fire, ci vin din egoism (Teofan Zăvorâtul, Comentariu la Epistola către Romani 7, 14). Această „plămadă a patimilor" s-a transmis întregului neam omenesc, fiindcă nu doar „Adam a primit în el plămada relelor patimi, ci şi cei născuţi din el, şi întregul lui neam, prin moştenire, au devenit părtaşi ai plămadei acesteia" (Macarie cel Mare 24,2). Şi aşa, plămada patimilor rele a dospit neamul lui Adam cel vechi (ib-idem; vezi şi Ioan Cassian, Convorbiri 23, 12).

De aceea, noi toţi, fiii acestui întunecat, suntem părtaşi ai aceleiaşi putori. Noi toţi, care ne tragem din sămânţa lui Adam, ne-am îmbolnăvit de aceeaşi boală de care s-a îmbolnăvit el (Macarie cel Mare 30, 8). Acum, păcatul este deja înnăscut, şi el creşte încă din copilărie în sufletul fiecăruia, odată cu el, educându-l şi învăţându-l tot ce e rău (Macarie cel Mare 41,1; vezi şi 5, 3). Aşadar „răul şi patimile nu se află în om din fire" (Ioan Scărarul, Cuvântul 26,67; vezi şi 26,105). „Din fire, sufletul este nepătimaş. Patimile sunt un adaos de care este vinovat însuşi sufletul" (Isaac Şirul, Cuvântul 25). „Patimile păcătoase nu trăiesc în noi în urma unei legi a firii. Dumnezeu a zidit firea noastră curată de patimi. Acestea vin şi se nasc nemijlocit din egoism şi nu îşi au temeiul în vreun lucru firesc" (Teofan Zăvorâtul, Comentariu la Epistola către Romani 7, 17; vezi şi 3, 12; 8, 13; Macarie cel Mare 4,8; 46,5; 1,7; Varsanufie şi Ioan, răspunsul 243 ş.a.). Grigorie al Nyssei spune: „Nu este drept să punem temeiul dispoziţiei pătimaşe pe seama firii omeneşti, care este zidită după chipul lui Dumnezeu" (Despre facerea omului, cap. 18). „Fiecare dintre noi vine pe lumea aceasta doar cu sămânţa tuturor patimilor, care este iubirea de sine. Mai apoi, prin viaţa şi activitatea liberă a omului, sămânţa aceasta se dezvoltă, creşte şi se manifestă ca arbore mare, care cu ramurile sale acoperă toată păcătoşenia noastră" (Teofan Zăvorâtul, Schiţă...).

Pe scurt, judecăţile asceţilor pot fi formulate astfel: patimile sunt inerente firii fiecărui om în virtutea obârşiei noastre comune, întrucât ne tragem din protopărintele Adam, care a păcătuit; în al doilea rând, în Adam ele se manifestă ca expresie caracteristică a întregii firi a omului, zidite de Dumnezeu şi stricate prin păcat.

In om, care a moştenit de la protopărinte-le Adam un teren pregătit pentru patimi, care a primit de la el „plămada relelor patimi", dezvoltarea acestora ţine, în sine, de libertatea persoanei. „Feluritele porniri către un păcat sau altul vin din stricăciunea firii noastre, satisfacerea lor ţine însă de voia noastră" (îbidem). Terenul comun pentru sădirea şi dezvoltarea cu uşurinţă a patimilor este, precum am spus mai înainte, păcătoşenia generală a firii omeneşti (Ioan Cassian, Convorbiri 24, 15; Efrem Şirul). In particular, Părinţii asceţi arată mintea cea „lacomă de gânduri" (Cuviosul Isihie; vezi şi Ioan Cassian, Convorbiri 23) şi de „închipuiri păcătoase" (Evagrie Monahul), din care apar iniţial patimile (Isaac Şirul, Cuvântul 81). Sfântul Grigorie al Nyssei afirmă că toate patimile vin din lucrarea cea rea a minţii, din întunecarea raţiunii. „Lucrarea cea rea a minţii" reprezintă terenul, condiţia indispensabilă, factorul esenţial al originii, întăririi şi dezvoltării patimilor. Drept principală componentă, principal element constitutiv al patimii, drept „sămânţă", ca să zicem aşa, din care mai apoi creşte un întreg arbore pătimaş, slujeşte „gândul rău şi desfătarea de el" (Ioan Cassian, Despre aşezămintele mănăstireşti 6, 3). „Când vei primi o închipuire privitoare la vreo desfătare a simţurilor, ia seama ca nu cumva să fii îndată furat de ea", sfătuieşte Antonie cel Mare.

In sensul acesta, „gândurile" sunt, după expresia lui Grigorie Sinaitul, „cuvinte ale dracilor şi înainte-mergătoare ale patimilor", întrucât năvălirile patimilor încep prin gânduri subţiri (Isaac Şirul, Cuvintele 39, 48). Prin gândurile acestea, cărora Părinţii asceţi le-au dat numele de „gânduri rele şi stricate", „necurate, de ruşine", „trupeşti, pătimaşe" şi aşa mai departe, fiecare patimă devine stăpână a omului înrobit de ea. „Dacă inima se va arunca în întunecarea gândurilor necurate, începe să fie trasă parcă voia sa şi cu silnicie spre lucrul pătimaş" (Teofan Zăvorâtul, Calea spre mântuire). Ca atare, de la nevoitor se cere trezvie şi prevedere, ca nu cumva, atunci când năvălesc gândurile rele, să le îngăduie în inimă, fiindcă din gândul rău vine deja păcatul (Macarie cel Mare 16, 1). Răul făcut iniţial de protopărinţii noştri a constat în aceea că oamenii s-au abătut de bunăvoie de la gândul cel cuvenit: la fel şi sufletul neîmpărtăşit de harul dumnezeiesc s-a umplut de marea putoare a gândurilor viclene şi a gândurilor de ruşine (ibidem). Astfel, momentul formator iniţial al oricărei patimi este „gândul cel rău".

Toate „gândurile cele rele" ca „sămânţă vătămătoare a gândurilor de ruşine" vin, potrivit învăţăturii asceţilor, de la diavol. „Vrăjmaşul pune in noi gânduri necurate: de semeaţă cugetare, de slavă deşartă, de zavistie, de clevetire..." (Efrem Şirul). Evagrie Monahul spune că demonii aduc în suflet reprezentări ale lucrurilor materiale, şi după aceste reprezentări ne putem da seama ce demon se apropie (Evagrie Monahul). De aceea, şi gândurile respective sunt numite „drăceşti" (ibidem; Grigorie Sinaitul: „Gândurile sunt cuvinte ale dracilor", „semănătură a diavolului" (Nil Sinaitul). La Părinţii asceţi găsim o demonologie - învăţătură despre acţiunile demonilor asupra omului - destul de amănunţită, şi ei recunosc cu toţii că multe dintre gânduri, şi de altfel cele mai primejdioase, ascunse sub masca binelui, sunt insuflate de către diavol (Ioan Cassian, Convorbiri 1,19-20; 7, 9).

Gândurile deşarte, rele ne tulbură împotriva voii noastre şi ne amăgesc aproape fără să ne dăm seama, intrând în noi pe nesimţite şi cu atâta şiretenie, încât cu greu le putem recunoaşte. Apariţia lor nu depinde de noi, însă primirea sau respingerea lor ţine de voia noastră (Ioan Cassian, Convorbiri 1, 17; Efrem Sirul; Teodor al Edessei ş.a.). „Ca gândurile să tulbure sufletul ori să nu îl tulbure, aceasta nu ţine de noi - dar ca să ne părăsească pentru mult timp ori să nu ne părăsească, să pună în mişcare patima ori să n-o pună, aceasta ţine de noi" (Evagrie Monahul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii). Nimeni nu poate fi amăgit de diavol dacă nu va vrea să se învoiască la aceasta (ibidem; Ioan Cassian, Convorbiri 7,8).

„Dracii seamănă în noi doar gânduri, străduindu-se ca prin mijlocirea lor să aţâţe sufletul la păcat" (Evagrie Monahul). „Gândul viclean, dacă află intrare în suflet, îl îndulceşte pe acesta cu gânduri viclene, ca mai pe urmă să îl omoare. Şi se face gândul viclean ca o cursă în suflet, şi cu nimic nu poate fi alungat din el, fără numai cu rugăciune, cu lacrimi, cu înfrânare şi priveghere" (Efrem Şirul). Şi dacă omul nu va alunga, nu va îndepărta de la sine gândurile viclene, acestea, „prinzând rădăcini în noi", devin pierzătoare pentru sufletul omenesc, şi la început „întunecă mintea", pe urmă „o pogoară în pierzare deplină" (Evagrie Monahul). „împungând ochiul sufletesc, gândurile ne orbesc, aşa încât şi de poruncile cele mai bune să ne folosim în cel mai rău chip" (Nil Sinaitul). Ele „răspândesc mintea cu cele pământeşti şi stricăcioase, nu-i îngăduie să-L îndrăgească pe Dumnezeu ori să-şi aducă aminte de Domnul" (Macarie cel Mare 15,3). Ele „fură înţelegerea inimii" şi dau sufletul spre răpire (Nil Sinaitul). Astfel, gândul pătimaş devine „izvor şi reazim al stricăciunii sufletului nostru" (Ioan Carpatiul) şi prin însuşi caracterul său plăcut ne face robi ai săi (Efrem Şirul).

Gândurile principale sunt opt, din care vin toate celelalte gânduri. Primul gând este cel al lăcomiei pântecelui, iar după acesta - cel al curviei; cel de-al treilea este al iubirii de arginţi, cel de-al patrulea - al întristării; cel de-al cincilea - al mâniei; cel de-al şaselea - al trândăvirii (akediei); cel de-al şaptelea - al slavei deşarte; cel de-al optulea - al trufiei (Evagrie Monahul; Nil Sinaitul; Ioan Cassian, Convorbiri 5, 2; Ioan Damaschinul, Dogmatica. Intre Părinţii sus-pomeniţi există următoarea deosebire: Evagrie Monahul şi Ioan Damaschinul pun pe locul al patrulea întristarea şi pe al cincilea mânia, pe când toţi ceilalţi - invers). O caracterizare deplină a lor este făcută de către Evagrie Monahul în lucrarea Despre cele opt gânduri ale răutăţii, către Anatolie.

Gândul lăcomiei pântecelui, zice acest Părinte, îl îmbie pe călugăr (sau, în general, pe nevoitor) să renunţe la nevoinţă, descriindu-i feluritele boli pe care i le poate aceasta pricinui (de stomac, de ficat, de pancreas sau altă boală cronică), lipsa mijloacelor de tratament şi a doctorilor, şi amintindu-i exemple ale unor fraţi care din pricina înfrânării au suferit de bolile cu pricina. Uneori, vrăjmaşul le insuflă chiar fraţilor care au avut de suferit din pricina înfrânării să meargă la postitori şi să le povestească ce li s-a întâmplat din pricina înfrânării prea aspre.

Gândul curviei insuflă pofta trupească, şi prin aceste insuflări plăcute ale sale îi abate pe cei înfrânaţi de la înfrânare, insuflându-le că nu vor avea nici un folos de pe urma acesteia. întinând sufletul, îl sileşte la fapte de ruşine, şi face în aşa fel ca nevoitorului să-i apară lucrul cu pricina în faţa ochilor cugetului ca şi cum ar fi aievea; nevoitorul îl vede şi aude, parcă, anumite cuvinte. Totodată, gândul îl împinge să creadă că este greu să ţii în frâu focul firii, făcându-i silnicie acesteia, şi că chiar se ajunge la păcat, acesta poate fi pocăit cu uşurinţă la spovedanie, pentru că legea creştinească este iubitoare de oameni: păcatul omului care se pocaieşte este iertat uşor. Totodată, pentru ca sfatului său amăgitor să i se dea mai uşor crezare, poate arăta exemple, cum unii au căzut în această patimă, s-au pocăit şi au fost iertaţi (Nil Sinaitul).

Gândul iubirii de arginţi îl face pe om să se gândească la bătrâneţea îndelungată, la neputinţa de a munci, la foame, la boli, la necazuri, la lipsuri şi la cât de greu este să primeşti de la alţii lucrurile de care ai nevoie pentru trup (Ioan Cassian, Despre aşezămintele mănăstireşti, 7-11).

Gândurile de întristare se străduie să-i amintească nevoitorului de casă, de rude şi de felul său de viaţă dinainte. Atunci când văd că sufletul nu se împotriveşte, ci, dimpotrivă, se îndulceşte de plăcerea amintirilor, ele îl cufundă în întristarea care vine din aceea că ei nu au cele de care îşi amintesc şi nici nu pot să le aibă, în virtutea rânduielii după care vieţuieşte nevoitorul. „Şi sărmanul suflet, cu cât s-a întins mai cu plăcere în gândurile dintâi, cu atât este mai rău lovit şi zdrobit de cele ce vin pe urmă."
Gândurile de mânie se pun repede în mişcare şi se aprind împotriva celui ce ne-a făcut o nedreptate - sau numai ni se pare că ne-a făcut. Ele învârtoşează tot mai mult sufletul; mai ales în timpul rugăciunii răpesc mintea şi ne înfăţişează limpede persoana care ne-a supărat. „Se întâmplă ca uneori gândurile, prinzând rădăcini în suflet şi prefăcându-se în duşmănie, să pricinuiască noaptea tulburare, frică de moarte, de lighioane otrăvitoare şi de fiare."

Dracul trândăvirii, care se mai numeşte şi „de amiazăzi" (v. Ps. 90,6), este mai apăsător decât toţi ceilalţi draci. El se apropie de nevoitor pe la orele zece dimineaţa şi „îi ameţeşte sufletul până la ceasul al optulea" (orele două după amiază). El îi sileşte să se uite deseori pe fereastră sau chiar să iasă din chilie - să privească soarele ca să afle cât mai e până la ceasul al nouălea; totodată, nu scapă prilejul de a-l îmboldi să se uite încoace şi încolo, doar-doar va vedea pe careva din obşte. Atunci îi stârneşte obida şi împotriva locului unde vieţuieşte, şi împotriva însuşi felului de vieţuire, şi împotriva lucrului de mână. După aceea, îi insuflă dorinţa de a căuta alte locuri, unde să poată munci mai puţin şi cu mai mult câştig. Totodată, îi bagă în cap şi gândul că a plăcea Domnului este un lucru care nu depinde de loc, că lui Dumnezeu te poţi închina oriun-de. De acest gând leagă şi amintirea îndestulării de mai înainte, prezice viaţă îndelungată, înfăţişând totodată greutăţile nevoinţei, şi se foloseşte de toate şireteniile cu putinţă pentru ca monahul, părăsind în cele din urmă chilia, să fugă din arena de nevoinţă.

Gândul slavei deşarte este cel mai subţire. El se înfăţişează celor care duc viaţă dreaptă şi încep să trâmbiţeze nevoinţele lor şi să le adune tribut de laudă de la oameni, arătându-le cum ţipă dracii alungaţi, cum sunt tămăduite femeile, cum se înghesuie mulţimile să se atingă de hainele lor; în fine, îi face să îşi închipuie cum vor veni oamenii la uşa lor, căutându-i, şi îi vor duce legaţi să îi preoţească împotriva voinţei lor - şi după ce a stârnit în ei, în felul acesta, nădejdi deşarte, pleacă, lăsând să-l ispitească în continuare fie dracul trufiei, fie dracul întristării. Uneori, dă pe mâna dracului curviei oameni care înainte erau preoţi vrednici de cinste, cu viaţă sfântă.
Gândul trufiei îi insuflă sufletului să nu recunoască faptul că Dumnezeu îl ajută, ci să pună pe seama sa propria dreptate şi să se îngâmfe faţă de fraţi, socotindu-i neştiutori pentru că nu au despre el aceeaşi părere.

Prin toate aceste gânduri şi altele asemănătoare, vrăjmaşul se străduie să bage sufletul în păcat, să sălăşluiască răul în el şi să-l dea pierzării. Totuşi, nu orice gând care a venit de la diavolul este păcătos, ci numai cel pe care omul îl ţine multă vreme în sine, pentru că „îndulcirea cu gândul de ruşine" este, potrivit Cuviosului Nil Sinaitul, acelaşi lucru cu închinarea la idoli. Gândul ce fuge repede, fără să lase urme păcătoase în om, nu este păcătos în sine; numai cel care rămâne în om poate fi păcătos, spune acelaşi Părinte. Aici apare primejdia vădită ca gândul să ajungă în inimă şi, întărindu-se acolo, să se transforme deja în patimă. Sfântul Petru Damaschinul spune: „Când gândul pătimaş rămâne vreme îndelungată în inimă, ia naştere acolo aşa-numita patimă." Considerând inima drept centru al activităţii duhovniceşti a omului, Părinţii asceţi o privesc în acelaşi timp ca pe izvorul din care „ies gândurile rele, care o şi spurcă" (Grigorie Palama, Despre virtuţi şi patimi, către Xenia monahia). Potrivit spuselor lui Macarie cel Mare, „în om este răul care sălăşluieşte şi lucrează în inimă, insuflând gânduri viclene şi necurate" (16, 6; 4, 4). Ca atare, „gândurile care se vâră în inimă şi stau acolo împotriva voinţei noastre" se întăresc până într-atât în ea, luând un caracter păcătos, încât din adâncurile cugetului inimii nu le poate şterge, de obicei, decât Rugăciunea lui Iisus însoţită de trezvie.

Sf. Nicolae Noul Marturisitor

SUFLETUL OMENESC ÎNTRE BOALĂ ŞI VINDECARE, EDITURA SOPHIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu