SFÂNTUL MAXIM GRECUL

 ,,Despre pocăinţă si ce inseamna viata duhovniceasca,,

Să ne deşteptăm din somnul marii noastre trândăvii şi cu toată râvna să ne ostenim ca în timpul rămas al scurtei noastre vieţi să tindem către „răsplătirea chemării celei de sus” unde este „cetatea noastră” „de unde şi pe Mântuitorul aşteptăm, pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filipeni 3, 14; 20).

 Vom sta treji împreună cu fecioarele înţelepte, vom lua cu noi destul untdelemn ( Har ) - care înseamnă iubirea de oameni plăcută lui Dumnezeu şi mila pentru toţi cei care trăiesc în sărăcie şi necazuri - prin care Îl înduplecăm cel mai mult spre noi pe Făcătorul şi Stăpânul tuturor.  Fecioarele neînţelepte au nesocotit acestea şi au fost lăsate în afara cămării tainice a Mirelui, neprimind nici un folos de la fecioria lor. Îl vom pomeni, o suflete, întotdeauna pe Domnul Care ne porunceşte, zicând: „Şi voi asemenea cu oamenii care aşteaptă pe domnul lor când se va întoarce de la nunţi; ca venind şi bătând, îndată să-I deschidă lui. Fericite slugile acelea pe care, venind domnul, le va afla veghind” (Luca 12, 3637). 

Prin această pildă, El ne porunceşte clar, zicând: „precum robii stăpânilor pământeşti care, temându-se să fie supuşi bătăii, se străduiesc întotdeauna să facă pe plac domnilor lor şi să îndeplinească orice voie a lor, aşa să faceţi şi voi, ucenicii Mei: dobândiţi mântuirea cu frică şi cu dragoste, străduindu-vă să împliniţi întotdeauna ceea ce îmi place Mie, aşa cum v-am arătat Eu Însumi prin poruncile Mele. Să dobândim veşmântul vrednic de cămara tainică a Mirelui, adică vieţuirea demnă de laudă care străluceşte prin toată curăţenia şi sfinţenia pentru ca, în caz contrar, să nu fim legaţi de mâini şi de picioare şi aruncaţi în afara acelui ospăţ tainic , adică în întunericul cel mai din afară. Fiind deja chemaţi de Însuşi Domnul şi de fericiţii Lui ucenici la ospăţul nunţii tainice, nu vom respinge fără minte această chemare fericită invocând pretextul ţarinei, al perechii de boi sau al căsătoriei vremelnice cu femeia - aceste lucruri neînsemnate şi pieritoare, la care se întorc cei ce „au în gând cele pământeşti”, nu cele cereşti, „al cărora dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este întru ruşinea lor” spun cuvintele Apostolului (Filipeni 3, 19). Aşadar, o suflete, noi vom gândi mai sus, vom căuta „cele de sus unde este Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1). Să ne supunem Mântuitorului Care zice: „De slujeşte cineva Mie, Mie să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). 

Iar despre ceea ce presupune această urmare, auzim la Însuşi Domnul Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). 

 Cine respectă toate aceste trei legi? Acela care renunţă dintr-o dată la toate averile sale şi după aceea nu le mai doreşte ci, din tot sufletul, le leapădă chiar până la moarte ca pe unele ce sunt o piedică în năzuinţa lui spre cer şi care îl lipsesc de acele bunuri pregătite pentru cei drepţi.  Cine respinge astfel mărăcinii acestei vieţi deşarte şi mincinoase, acela se leapădă pe deplin de sine, adică de toate dorinţele trupului său şi de patimile josnice ale sufletului, le urăşte cu tot sufletul şi le îndepărtează de la el. 

 De aceea un asemenea om merge pe drumul cel drept în urma Mântuitorului său, luându-şi crucea, ceea ce înseamnă omorârea voită a patimilor şi a poftelor. 

Iar cel care după lepădarea de sine dobândeşte iarăşi ţarine şi câştiguri şi prin aceasta se prinde din nou în mrejele clevetirilor şi a grijilor lumeşti, la acela patimile trupeşti şi sufleteşti care fuseseră potolite un timp, încep să apară din nou, învăluie sufletul lui blestemat, îl luptă şi îl rănesc prin toate mijloacele. 

E clar că unui asemenea om i s-a întâmplat ceea ce e spus prin pilda înţeleaptă: „Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22). Un astfel de om, stă departe de viaţa fericită a drepţilor - aşa cum a arătat Domnul nostru prin parabolă, zicând: „Nimeni punându-şi mâna sa pe plug şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9, 62). 

 Aici, prin „mână” Stăpânul numeşte voinţa proprie şi liberă a fiecăruia dintre noi. 

De asemenea, prin „plug” numeşte sfintele şi mântuitoarele Lui porunci prin care ducem o viaţă întocmai ca a îngerilor potrivit cu evanghelia, iar prin întoarcerea înapoi ce altceva vrea El să numească dacă nu întoarcerea la obiceiurile dinainte şi la deşertăciunea vieţii lumeşti? 

 Oare nu este întoarcerea înapoi grija permanentă pentru dobândirea mai multor ţarini şi avuţii şi diferitelor cirezi de vite şi pentru înmulţirea de câteva ori a argintului şi a aurului, de care monahul/crestinul nevoitor  s-a lepădat de bunăvoie , făgăduind Stăpânului, Care locuieşte în cele de sus, să fie liber de toate acestea pe viitor ca apostolii şi să îndeplinească poruncile Domnului, trăind în sărăcie şi tăcere, cu smerită înţelepciune, în curăţia şi sfinţenia trupului şi a sufletului?

 „Iată acum este vreme bine primită, iată acum este ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2). „Să lepădăm dar lucrurile întunericului” (Rom. 13, 12) care sunt: desfrâul şi orice necurăţie a trupului şi sufletului, beţia, lăcomia pântecelui, râsetele necuviincioase şi nebune, vorbele murdare, vorbirea f ă r ă minte, cleveteala, minciuna, invidia, gelozia, firea linguşitoare, îngâmfarea, mândria diavolească, iubirea de argint care constituie rădăcina tuturor relelor şi este numită de Sfântul Apostol Pavel slujire la idoli (I Tim. 6, 10). 

 Să urâm pe deplin toate acestea şi să le îndepărtăm de la noi mai repede atât timp cât ne rabdă înfricoşătorul Judecător pentru iubirea de oameni, dându-ne timp pentru pocăinţă. ,,Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm Lui” (Ps. 94, 2). Prin „faţa Lui” să înţelegi, suflete, mânia Lui cea dreaptă care este peste noi, cum este spus şi în alt loc: „Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele”.

 De ce? - „ca să piardă de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33, 15). 

 Să ne vieţuim potrivit cu poruncile Domnului adică să ne căim înaintea Lui prin împlinirea sfintelor Lui porunci „ca nu cândva să se mânie Domnul” pe noi şi să pierim „din calea cea dreaptă” (Ps. 2, 10), care este împreună-vieţuirea cerească cu cei mântuiţi.

  Ziua Domnului, suflete, e neştiută şi precum „farul” care atacă „în noapte” şi predă morţii pe acela pe care îl găseşte dormind, aşa şi pentru noi vine moartea fără veste şi ne răpeşte din această viaţă jalnică şi trecătoare.  Să aruncăm de la noi orice slăbiciune şi lene. Să nu ne îndreptăţim în păcate, arătând neputinţa trupească, sosirea prietenilor, diversele sărbători şi invitaţiile rudelor şi vecinilor. 

 Toate acestea sunt îndreptăţiri deşarte şi nefolositoare şi nici una dintre ele nu poate să ne izbăvească din mâinile Judecătorului nepărtinitor. 

 Căci de toate acestea noi ne-am lepădat o dată pentru totdeauna înaintea aleşilor îngeri ai lui Dumnezeu, făgăduind Stăpânului că vom petrece timpul rămas al vieţii noastre urmând Sfintei Evanghelii, adică în orice umilinţă, în sărăcie, în adevăr şi sfinţenie, după regulile povăţuitorilor de Dumnezeu învăţaţi ai vieţii 

călugăreşti/nevoitorului mirean .

  Astăzi, încălcând aceste reguli şi ducând o viaţă necuviincioasă, ce altceva ne aşteaptă, suflete ticalos , în afară de pieire, deoarece am minţit înaintea lui Dumnezeu în făgăduinţele pe care I le-am făcut?

 Sau crezi că degeaba spune Scriptura inspirată de Dumnezeu: „Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege. Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună. 

 Pe bărbatul sângiuirilor şi vicleanul, urăşte Domnul” (Ps. 5, 5-6) şi de asemenea: „Ploua-va peste cei păcătoşi laţuri, foc şi iarbă pucioasă şi duh de vifor partea paharului lor” (Ps. 10, 6)?

 Sau tu consideri că vieţuirea ta este plăcută lui Dumnezeu şi evlavioasă şi de aceea trăieşti în lene? Vai, vai, sufletul meuticalos ! Cel mai greu şi mai important păcat al nostru şi cauza osândirii noastre constă în faptul că noi nu ne dăm seama că Îl supărăm puternic pe înfricoşătorul Judecător prin fiecare neascultare şi încălcare a poruncilor Lui mântuitoare. O asemenea judecată a noastră constituie semnul nesimţirii şi a nebuniei definitive dacă nu lepădăm imediat această nesimţire. 

 Să căutăm cu sârguinţă şi sinceritate pocăinţa, căci nici un folos în lucrarea mântuirii nu ne aduce acest veşmânt exterior ci, dimpotrivă, ne slujeşte pentru o mare osândă deoarece ducem o viaţă nepotrivită cu el şi pe deplin necorespunzătoare.

 Iar acest lucru reiese atât din faptele noastre nelegiuite cât şi din multele povăţuiri ale Apostolilor şi Părinţilor. 

De asemenea, mărturisesc despre aceasta şi poruncile dumnezeieşti ale Judecătorului şi Stăpânului tuturor spuse de El sub forma fericirilor. Să pătrundem în ele. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3). El îi numeşte săraci cu duhul pe aceia care întotdeauna şi în toate vorbesc cu smerenie despre sine în gândurile lor şi se osândesc pe sine, asemănându-se fericitului prooroc care spune: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 6). Şi în alt loc: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei, nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine” (Ps. 130, 1). 

Dar noi, suflete, cum vorbim despre noi înşine şi cum gândim în inima noastră? Oare nu ne îndreptăţim permanent în lăuntrul nostru şi ne considerăm făcătorii oricărei dreptăţi şi cuviinţe, socotindu-ne foarte înţelepţi, plini de toată raţiunea şi înţelepciunea şi de aceea ne învrednicim de ridicarea într-o anumită funcţie puternică pentru ca să îi îndrumăm şi pe ceilalţi spre mântuire? A

vând acest scop, noi ne străduim prin toate mijloacele să ajungem la un anumit grad bisericesc pentru care nu numai că devenim în mod făţarnic adepţii vieţii evlavioase şi prietenii celor ce sunt la putere, făcându-le pe plac în tot felul şi linguşindu-i, dar adesea le dăm şi cadouri şi le promitem şi altele dacă duc la îndeplinire ceea ce căutăm şi dorim noi. Toate acestea, suflete, sunt dovada clară a îngâmfării şi vicleniei care se ridică din inima cea mândră. Cum vom fi numiţi de Judecătorul tuturor ca fiind vrednici de această fericire promisă doar acelora care urăsc toate acestea? Dacă noi nu suntem vrednici de această fericire dumnezeiască atunci suntem blestemaţi şi osândiţi, dacă nu iubim pocăinţa cu tot sufletul, îndepărtând mai întâi rezultatul acestei pofte iubitoare de slavă a noastră. 

Cu atât mai mult este necesar pentru noi acest lucru deoarece şi cuvântul proorocului se roagă puternic lui Dumnezeu împotriva celor care, datorită dorinţei de slavă vremelnică, îndrăznesc să atingă prin fărădelegi un anumit rang. Dar să îndreptăm atenţia cuvenită şi spre celelalte fericiri şi să vedem dacă viaţa noastră e potrivită cu ele. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4). Iată rodul dat de Dumnezeu cuvioasei şi smeritei înţelepciuni: plânsul duhovnicesc care se naşte din marea înduioşare şi dumnezeiasca dragoste în inima pătrunsă de smerita înţelepciune. Cine într-adevăr gândeşte smerit despre sine în inima sa, acela întotdeauna plânge pentru el, se numeşte osândit şi nevrednic de cer şi de pământ, pomenind mereu păcatele lui.

 Noi însă, suflete, fiind obsedaţi puternic de egoism din cauza îngâmfării noastre atunci când ajungem la un anumit grad, cum putem să plângem sau să ne osândim când suntem permanent înconjuraţi de slava de la oameni şi de orice laudă şi linguşire, petrecând viaţa în lucruri necuviincioase şi diferite ticăloşii împreună cu cei ce locuiesc cu noi şi împodobindu-ne cu veşminte foarte scumpe din mătase, aur şi argint? Fiind înconjuraţi din belşug cu toate acestea, noi ne îndepărtăm de acea mângâiere duhovnicească pe care o au cei ce plâng pentru sine şi primim, după cugetarea dumnezeiască, binele nostru în viaţa noastră. La ce se referă următoarea fericire, care spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5)? Oare nu am căzut noi cu totul, suflete blestemat, de la această fericire, supărându-ne ca fiarele sălbatice pe cei care au greşit cu ceva împotriva noastră şi ridicându-ne asupra lor cu mânie mare, silindu-ne prin toate mijloacele să răzbunăm jignirea pricinuită de ei? 

Blând este şi se socoteşte, suflete, acela care cu smerită înţelepciune, fără tulburare, rabdă cu tărie şi necazurile şi ponegririle şi înjosirile şi jefuirea averilor, de asemenea şi loviturile şi rănile, imitându-L pe Domnul şi Mântuitorul său. Iar cine gândeşte împotriva acestui lucru şi ridică mâna să îl bată pe cel care l-a bătut pe el şi încurajează limba la jigniri şi ponegriri şi este gata să intre în proces cu rivalul său, un asemenea om nu a intrat deloc pe pragul vieţii evanghelice şi apostolice şi în zadar se înfrumuseţează cu veşmântul monahal exterior atât timp cât este atras tot de omul vechi cu toate patimile lui. Căderea noastră de la următoarele două fericiri, dintre care una îi fericeşte pe cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate iar cealaltă pe cei milostivi, cum să o exprim? Mai bine zis: ce plâns şi ce bocete sunt potrivite pentru ea? Nu e vrednic de plâns şi de lacrimi ceea ce noi, împotriva oricărei dreptăţi şi oricărei reguli monahale, îndrăznim să facem fraţilor noştri, săracilor, necăjiţilor, văduvelor şi orfanilor? Nu numai că îi asuprim văzând cum mor de foame şi frig şi din cauza cumplitei sărăcii în cele necesare vieţii dar nici măcar nu îi apărăm împotriva celor puternici şi nelegiuiţi care îi necăjesc şi nici nu îi ocrotim când aceştia le iau averile. 

Printre altele, noi avem o poruncă severă, care spune din partea Judecătorului drept şi înfricoşător: „Dumnezeu a stat întru adunarea dumnezeilor şi în mijloc pe dumnezei va judeca. Până când judecaţi nedreptate şi feţele păcătoşilor le luaţi înainte? Judecaţi sărmanului şi săracului; pe cel smerit şi cel sărac îndreptaţi. Scoateţi pe cel sărac şi pe cel mişel, din mâna păcătosului, izbăviţi-l pe dânsul.” (Ps. 81, 1-4). Şi de ce spun eu că noi nu îi apărăm şi nu îi ocrotim atunci când sunt necăjiţi deşi deseori suntem în stare să-i izbăvim de cei care le pricinuiesc necazuri? Noi înşişi, suflete blestemat, îndrăznim de multe ori să fim mai ră i decât mirenii. 

Sau nu socoteşti cumplită lipsă de omenie şi nedreptate din partea noastră atunci când noi, lepădându-ne înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri de mâncarea prea multă şi de confortul trupesc uităm apoi făgăduinţele noastre, dobândim iarăşi avuţii şi turme de animale, ne hrănim din belşug cu toate bucatele gustoase şi ne desfătăm cu tot confortul pe seama muncii asudate a ţăranilor supuşi nouă? Iar aceşti sărmani, se află în munci neîntrerupte şi sunt istoviţi de satisfacerea trebuinţelor noastre lumeşti, care sunt mulţumite din belşug, iar ei înşişi trăiesc în lipsuri şi sărăcie, fără să aibă nici măcar pâine de secară curată şi pe aceea o fac deseori fără sare din cauza cumplitei sărăcii. Nu numai că noi rămânem nesimţitori şi nemiloşi faţă de soarta lor atât de amară şi nu îi învrednicim de nici o mângâiere deşi avem porunca de ai îngriji cu milă pe cei ce îndură sărăcia şi lipsa celor necesare vieţii, dar mai şi mărim fără omenie pentru ei această sărăcie a lor prin cererile anuale de dobânzi copleşitoare pentru argintul pe care îl iau de la noi cu împrumut şi niciodată nu le iertăm această plată anuală chiar dacă am obţine de la ei de zece ori ceea ce le-am dat pe datorie. Şi nu numai că îi asuprim prin acest mijloc, dar, dacă cineva, din cauza sărăciei crunte, nu ar putea să aducă dobânzile pe anul care începe, atunci cerem de la el - o ce lipsă de omenie! - alte dobânzi. Dacă nu le pot aduce, luăm de la ei tot ce au şi îi alungăm din satul lor cu mâinile goale deşi ar trebui să avem milă în special de asemenea oameni şi, împlinind porunca dumnezeiască, să îi înzestrăm cu toate cele necesare traiului ca pe fraţii noştri. În plus, dacă cineva dintre ei nu ar mai putea îndura greutatea muncilor la care noi îi supunem permanent şi ar vrea să se mute în alt loc, atunci noi nu îi dăm voie dacă nu aduce răscumpărarea stabilită pentru cele cu care s-a întreţinut atâţia ani în satul nostru, uitând cu totul nenumăratele munci, sudoarea şi suferinţele pe care el le-a îndurat slujind trebuinţelor noastre atât cât a locuit în satul nostru. Fiind atât de nemilostivi faţă de fraţii noştri săraci, suflete blestemat, şi nearătându-le nici un fel de milă şi iubire de oameni ci, dimpotrivă, chinuindu-i şi istovindu-i prin orice mijloc, cum de nu ne temem de Judecătorul cel înfricoşător şi Domnul Care ne spune: „duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dai să beau. Străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat pe Mine” (Mt. 25, 41-43). La acestea adaugă: „întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie n-aţ i făcut” (Mt. 25, 45). Înfricoşătoare este această sentinţă, suflete blestemat al meu, şi îngrozitoare în special pentru noi, călugării blestemaţi care ne-am lepădat de orice nedreptate şi fărădelege şi cămătărie lumească şi I-am făcut lui Dumnezeu făgăduinţa de a iubi pe viitor toată dreptatea şi milostivirea, dragostea nefăţarnică şi iubirea de oameni pentru fiecare om în general şi în special pentru cei care se află în necazuri. Uitând făgăduinţele noastre, ne purtăm cu lipsă de omenie faţă de ţăranii supuşi nouă pe care Domnul îi numeşte fraţii Lui şi despre care vorbeşte clar prin gura fericitului David aşa: „Pentru necazul săracilor şi suspinul mişeilor, acum Mă voi scula, zice Domnul; pune-Mă-voi întru mântuire îndrăznivoi întru ei.” (Ps. 11, 5). Prin aceste cuvinte, El spune clar: deşi pentru puţină vreme, Eu aş tăcea pentru săracii necăjiţi şi asupriţi prin toate mijloacele, însă nu voi tăcea totdeauna căci Mă voi scula în apărarea lor şi Mă voi răzbuna pe cei care i-au asuprit. De asemenea, El arată în alt loc prin acelaşi prooroc, zicând: „pe sărac şi pe văduvă va primi şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145, 9). 

Şi în alt loc: „Cunoscut-am că va face Domnul judecată săracilor şi izbândă lipsiţilor.” (Ps. 139, 12). Dacă toate acestea sunt aşa, o suflete, iar altfel nu pot fi, atunci de ce suntem atât de nesimţitori faţă de ele? Cum de nu ne înspăimântă pilda spusă de Domnul despre bogatul nemilostiv care îi ura pe săraci şi despre săracul Lazăr şi, de asemenea, pilda despre alungarea fecioarelor din cămara dumnezeiască? Şi mai mult, cum nu ne convinge acel iubitor de bogăţie pe care Însuşi Dumnezeu şi Stăpânul l-a defăimat, zicând: „Nebune! Întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi?” (Luca 12, 20). Sau nu ştii, suflete, cugetarea preaînţeleaptă şi nemincinoasă a proorocului şi împăratului David: „Împreună cel nebun şi cel nepriceput vor pieri şi vor lăsa străinilor bogăţia sa şi mormânturile lor, casele lor în veac.” (Ps. 48, 10-11). Într-adevăr, „nepriceput” este şi se numeşte acela care nu gândeşte „cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu”, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol care ne porunceşte, zicând: „Cele de sus gândiţi iar nu cele pământeşti. Că aţ i murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 2-3). El îl numeşte „nebun” pe cel care cugetă fără evlavie şi dreptate la puterea dumnezeieştilor porunci şi de aceea rătăcesc pe la răspântiile plăcerilor trecătoare şi ale deşertăciunilor acestei vieţi, desfătându-se şi veselindu-se cu acestea precum viermele cu noroiul în care se naşte şi se târăşte şi în care moare atunci când el se usucă. Să ne deşteptăm într-un sfârşit, suflete, şi să scoatem din ochii noştri sufleteşti puroiul care s-a strâns în ei din cauza nesupunerii şi a nebuniei noastre. Să înţelegem că tot ceea ne priveşte pe noi trebuie săvârşit după dumnezeieştile porunci. Să ne străduim aşadar să ne îndreptăm. Să cheltuim bine, potrivit cu voia lui Dumnezeu, cele rele adunate de noi împotriva poruncii dumnezeieşti. Să ne lepădăm din nou şi să iubim cea de-a doua lepădare - căci în prima am minţit - şi să ascultăm acel glas dumnezeiesc ce cântă: „Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 111, 8). 

Dacă dreptatea celui ce împarte săracilor bogăţia sa, este cu el pe veci, atunci şi nedreptatea celui nemilostiv va fi cu el în vecii nesfârşiţi în flăcările focului nestins, asemenea nemilostivului aceluia căruia cu dreptate i s-a spus: „Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta” (Luca 16, 25). Să-l imităm, suflete pe acel înţelept găzduitor al Mântuitorului care a spus: „Iată, jumătate din avuţia mea, Doamne, o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Să imităm, suflete, pocăinţa lui cea bună şi voinţa demnă de laudă, ca să ne învrednicim şi noi să auzim acel glas dumnezeiesc: „astăzi mântuire s-a făcut casei acesteia”. Până când vom rămâne surzi la învăţătura dumnezeiască care ne porunceşte, zicând: „Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima.” (Ps. 61, 10)? Să ne temem, suflete, să ne temem de ameninţările dumnezeiescului învăţător care spune: „Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să fie asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi va mânca trupurile voastre ca focul. Aţi strâns comoară la zilele cele de apoi.” (Iac. 5, 1-3). 

Această ameninţare dreaptă se referă mai ales la noi, suflete blestemat, care adunăm o mulţime de bogăţii iar săracilor nu vrem să le dăm ajutor deşi ne roagă cu lacrimi. Noi însă, trecând pe lângă ei, nu dorim nici măcar să ne uităm la dânşii. De aceea, nici noi nu vom fi miluiţi de dreptul Judecător pentru că noi înşine nu îl miluim pe aproapele nostru care moare de foame şi frig: „Căci judecată fără de milă este celuia ce nu face milă” (Iac. 2, 13). Şi nu ne va fi dat să gustăm acele bunătăţi care sunt pregătite pentru cei drepţi, deoarece flămânzim şi însetăm de nedreptate, nu de dreptate. Să nu trăim, suflete, într-o asemenea gândire întunecată şi în împietrire, ci să ne temeni de Cel Care spune: „Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi” (Luca 6, 24-25). Să părăsim toată acea necredinţă cu privire la poruncile Domnului şi Mântuitorului  nostru Iisus Hristos, din cauza căreia suferă inima noastră. Să ne temem de pedeapsa Domnului, „ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui” asupra călcătorilor sfintelor Lui porunci care, potrivit cu marea lor nesimţire, cred ca nişte fără de minte că, prin pocăinţa din ultimul ceas, neadevărată în esenţă, Îl înduplecă asupra lor pe nemitarnicul Judecător în toate cele prin care în decursul întregii vieţi L-au mâniat conştient şi de bunăvoie. E bună, suflete, pocăinţa făcută în ultimul ceas cu lacrimi, cu zdrobirea inimii şi cu înapoierea celor furate, însă o asemenea pocăinţă este bună pentru cei care au trăit în fărădelegi, necunoscând viitoarea judecată a lui Dumnezeu şi chinurile care îi aşteaptă. 

Celor care au conştientizat toate acestea şi au înţeles pe deplin dumnezeiasca Scriptură, celor care au încălcat de bunăvoie poruncile lui Dumnezeu şi au crezut că Îl înduplecă pe înfricoşătorul Judecător în ultimul ceas, nu ştiu dacă li se va da acest bine. Căci o mare parte a acestor oameni sunt răpiţi pe neaşteptate din viaţa aceasta, fiind loviţi înainte de moarte de pierderea graiului şi a cunoştinţei şi oferă o privelişte jalnică celor care se uită la ei, deoarece stau culcaţi fără grai şi nemişcaţi şi sunt chinuiţi în mod nevăzut multe zile. Alţii au fost luaţi pe neaşteptate fără să aibă la dispoziţie nici cel mai scurt timp care le-ar fi fost dat pentru pocăinţă. Cunoscând acest lucru şi fiind încredinţat de el, psalmistul inspirat de Dumnezeu ne porunceşte, zicând: „înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să răpească şi nu va fi cel ce izbăveşte” (Ps. 49, 23). Cine sunt, o suflete, aceia care Îl uită pe Dumnezeu? Oare nu sunt aceia care încalcă în mod conştient poruncile Lui mântuitoare, fiind cunoscători buni ai Sfintei Scripturi? Întăreşte acest cuvânt al nostru acel psalmist dumnezeiesc, care spune clar aşa: „Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de lege al Lui” (Ps. 102, 17-18). Din acestea, reiese limpede că eu trebuie să săvârşesc poruncile Lui care sunt pomenite ceea ce înseamnă că trebuie să le îndeplinesc cu fapta - aceştia sunt cei ce se tem de Dumnezeu. Cei care încalcă poruncile Lui, sunt numiţi, după dreptate, cei ce L-au uitat pe Dumnezeu. Din această cauză şi El îi uită pe ei precum Însuşi spune prin proorocul Său Osea către călcătorii poruncilor Lui, nerecunoscătorii iudei: „ai lepădat ştiinţa şi Eu te voi lepăda pe tine ca să nu preoţeşti Mie. Şi pentru că ai uitat legea Domnului tău, şi Eu voi uita pe fiii tăi”. Şi pentru că „după mulţimea lor...au păcătuit Mie”, Eu schimb „mărirea lor întru necinste” (Osea 4, 6-7). 

Cumplit, suflete, se rătăcesc aceia care păcătuiesc conştient şi n ă d ă jduiesc s ă dobândească mântuirea cu ajutorul pocăinţei neadevărate şi nerecunoscute de la sfârşit. Dumnezeiescul apostol spune: „Dumnezeu nu se batjocoreşte” (Gal. 6, 7). De aceea, să părăsim această înşelăciune dăunătoare sufletului şi să facem pocăinţă înaintea lui Dumnezeu atât cât ne mai îngăduie pentru aceasta bunătatea şi dumnezeiasca iubire de oameni a Celui de Sus. Căci este spus: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”, iar dumnezeiescul apostol spune: „iată acum este vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2). „Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în arma luminii. Ca ziua, cu bun chip să umblăm” (Rom. 13, 12-13). Dar despre aceasta s-a spus destul. Să vedem, dacă doriţi, şi celelalte fericiri: ne petrecem noi, oare, viaţa potrivit cu ele? „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Aici, în acest cuvânt, mă roade, o suflete, o mare nedumerire. Cum aş putea după vrednicie să preamăresc darul nespus şi preabogat pe care mi la dat Stăpânul iubitor de oameni? În fericirile aduse mai sus potrivit cu însuşirea şi pe măsura îndreptării fiecăruia sunt promise, celor vrednici, cinstiri. 

 Aici, Domnul făgăduieşte însăşi căpetenia dorinţelor dumnezeieşti care constă în faptul de a vedea faţă către faţă, în mod tainic, fiinţa dumnezeiască nepătimitoare şi fericită. Cuprins de această dorinţă, fericitul psalmist spune: „În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” (Ps. 41, 1-2), „sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta” (Ps. 16, 15). Prin „a se sătura”, proorocul numeşte aici desfătarea tainică, desăvârşită, nespusă şi nesăţioasă cu frumuseţea şi iubirea lui Dumnezeu de care sunt învredniciţi cei care şi-au curăţat pe deplin inima lor: nu numai de orice „necurăţie a trupului şi a sufletului” ci şi de orice boală sufletească, prin care înţeleg: furia, mânia, invidia şi mărirea satanică, asuprirea şi osândirea aproapelui şi de orice faptă rea în general, de viclenie, de linguşiri şi păreri viclene. Cu toate acestea, suflete blestemat, s-a molipsit inima noastră şi este atacată permanent de aceste boli prin diferite mijloace, rămânând în nesimţire. Ca să ne convingem că aceasta este, într-adevăr, aşa, să privim, suflete, foarte atent, dacă poţi, gândurile viclene care se târăsc în cămara tainică a inimii noastre şi, prin orice mijloc, să găseşti orice fărădelege care zace acolo precum şi îngâmfarea fariseică urâtă de Dumnezeu, din cauza căreia tu te îndreptăţeşti în toate şi te socoteşti, într-un fel, mai înaintat şi mai bun decât oricine se trudeşte în dobândirea virtuţilor şi fiecare om îl consideri mai rău decât tine chiar dacă el ar duce în mod evident o viaţă cuvioasă. Dacă se întâmplă ca aproapele tău să greşească în ceva din cauza neputinţei trupului, tu îl osândeşti ca un fariseu ce eşti, îl cerţi şi nu conteneşti săl mustri în diferite feluri înaintea tuturor oamenilor. Dacă îl vezi trăind virtuos şi bucurându-se de laudele tuturor, imediat inima ta este rănită de invidie ca de o săgeată şi te cuprinde mâhnirea din cauza vieţii virtuoase a fratelui tău deoarece el pare a fi mai bun decât tine înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fiind obsedat şi biruit de invidia fulgerătoare, tu începi să îl urăşti şi te străduieşti prin orice mijloc să devii povăţuitorul lui şi săl atragi de la năzuinţa lui spre bine. Cât sunt de ticăloase patimile noastre trupeşti ascunse? Ele, într-adevăr, sunt îngrozitoare, prea murdare şi multe la chip. 

 Căci nu numai privirea fulgerătoare aruncată asupra femeii sau asupra unui chip frumos ne tulbură, ci chiar şi glasul ei pe care noi îl auzim, sau hainele ei care sunt atinse de mâinile noastre, ne pângăresc imediat inima. Dar ce vorbesc eu de privire, glas şi haine? Deseori, un singur gând fin şi amintirea desfrânată a lor ne provoacă brusc patima, aprinde inima cu flacăra păcătoasă şi, în acelaşi timp, trupul începe să se înfurie şi să se chinuie. Fiind în atât de multe feluri pângăriţi cu ruşine la trup şi minte, cum ne vom arăta vrednici de un asemenea har, făgăduit prin această fericire? Nu se poate, suflete, nu se poate nicidecum să îl dobândim dacă nu omorâm „mădularele noastre cele de pe pământ” (Col. 3, 5), după cuvântul dumnezeiescului apostol care spune: „Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evr. 12, 14). Cum să moară mădularele noastre când noi ne hrănim permanent, din belşug, cu cele mai gustoase bucate, suntem întotdeauna înconjuraţi de aur şi argint, de slavă şi cinste de la oameni? Cum să moară când suntem cufundaţi în nenumăratele vorbe şi griji lumeşti şi suntem mereu întunecaţi de gânduri din cauza mâniei şi supărării, a geloziei şi invidiei? 

Ne-am rătăcit, suflete, ne-am rătăcit de la vieţuirea dreaptă şi statornică a călugărilor cuvioşi, şi mergem fără minte către „răsplătirea chemării celei de sus” (Filipeni 3, 14); nu aşa cum a mers Pavel şi râvnitorii de după el pentru acele bunătăţi, care se găsesc în ceruri. Ei au părăsit dintr-o dată lumea, părinţii, rudele, prietenii, câştigurile, averile, slava, cinstea, hrana bogată şi orice confort trupesc şi au fugit fără întoarcere în cele mai îndepărtate pustiuri, luându-şi crucea lor, ceea ce înseamnă omorârea de bunăvoie a patimilor şi poftelor trupeşti şi sufleteşti, păzind cu putere porunca mântuitoare a Domnului lor. Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Şi în alt loc: „Deci aşa, fiecare dintre voi care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33). Aşadar, când ne vom lepăda şi noi, suflete, nu numai de toate averile noastre ci şi de patimile cele trupeşti şi când vom urî din tot sufletul orice slavă şi cinste omenească şi vom iubi cu adevărat slava şi viaţa viitoare, de asemenea toată sărăcia şi necinstea, înfrânarea şi tăcerea, când vom petrece viaţa în smerită înţelepciune, evlavie şi obiceiuri cinstite şi când, îndeplinind toate acestea, vom spune în inima noastră împreună cu acel fericit prooroc împărat: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 7) şi când vom îndura toate necazurile şi strâmtorările, răpirea averilor noastre, rănile şi prigonirile, întemniţarea şi moartea pentru păcatele noastre şi de dragul dreptei credinţe în Dumnezeu, atunci şi nădejdea mântuirii, suflete, va fi tare pentru noi, potrivit cu hotărârea dumnezeiască, ce spune: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor goni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,11-12). Dar cât timp ne ţinem, suflete, de obiceiurile noastre lumeşti de dinainte şi până când nu ne mai atrage omul nostru vechi cu patimile lui, până atunci zic împreună cu David „în deşert este vouă a mâneca. Sculaţi-vă după ce aţi şezut cei ce mâncaţi pâinea durerii, când va da iubiţilor Săi somn.” (Ps. 126, 2). Într-adevăr, pâinea durerii şi nu pâinea vieţii mănâncă aceia care, împotriva poruncii evanghelice, în decursul întregii lor vieţi asupresc prin orice nedreptate şi cămătărie munca asudată a săracilor şi nu vor să părăsească această fărădelege şi nu se străduiesc să înţeleagă drept şi cum se cuvine porunca lui Dumnezeu care spune: „Că milă voiesc şi nu jertfă, şi cunoştinţa lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6, 6). „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman”. De ce spune aşa? Pentru că „în ziua cea rea va izbăvi pe el Domnul” (Ps. 40, 1). 

Iar cine îl asupreşte şi îl strâmtorează pe sărac prin cererile dobânzilor anuale, acela e lipsit şi este nepărtaş la o astfel de fericire şi la izbăvirea din „ziua cea rea” căci nedrepţii şi cămătarii nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu. „Nimeni să nu vă înşele pe voi cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Ef. 5, 6). 

Dacă datorită încălcării poruncilor pomenite mai sus, „vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”, atunci este evident că , datorită celor opuse acestora - adică datorită dreptăţii, înţelepciunii, iubirii de săraci şi împreună-pătimirii cu toţi cei care trăiesc în necazuri - „vine” de la Dumnezeu tot harul şi binecuvântarea „peste fiii” ascultării, după cum este zis: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele ca să piardă de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33, 14-15). Iată, suflete al meu, că din multele şi diferitele cugetări insuflate de Preasfântul Duh, noi am cunoscut iubirea de oameni a bunului nostru Stăpân şi bunătatea faţă de cei ce se tem de El prin cuvânt şi faptă. De asemenea, ştim şi „mânia” Lui de neîndurat care „se descoperă din cer peste toată pă gânătatea şi nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18) care încalcă mântuitoarele Lui porunci şi trăiesc cu nevrednicie faţă de vieţuirea evanghelică şi apostolească şi mai ales peste noi înşine care încălcăm conştient voia Domnului nostru. Să nu rămânem în nepăsarea şi nesimţirea noastră în care am petrecut vremea trecută a vieţii noastre celei blestemate ci să ne deşteptam imediat din somnul cel adânc al nesimţirii şi să ne temem cu tot sufletul de înfricoşătoarea zi a judecăţii. Dar, mai înainte de ea, să ne temem de ceasul morţii care vine pe neaşteptate căci nu ştim ziua nici ceasul când va veni Domnul nostru. Să fim întotdeauna pregătiţi şi să ne aplecăm cu grijă asupra împlinirii sfintelor Lui porunci, împodobindu-ne cu toate faptele bune şi plăcute lui Dumnezeu ale sfinţeniei şi dreptăţii şi milostivirii faţă de toţi cei care se află în necazuri şi sărăcie spre a ne învrednici şi noi de şederea de-a dreapta Judecătorului nemitarnic şi să auzim împreună cu toţi drepţii acea sentinţă fericită: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Dacă cu adevărat şi din tot sufletul, credem în Hristos Mântuitorul şi dorim să ajungem în împărăţia Lui cea fără de sfârşit, atunci să  dovedim şi cu fapta, nu numai cu cuvintele şi cu aceste veşminte exterioare, credinţa noastră în sfintele Lui porunci. „Căci credinţa fără fapte moartă este” şi cu totul nefolositoare. 

 

 SFÂNTUL MAXIM GRECUL,,Viaţa şi cuvinte de folos ,, Traducere de Florentina Cristea

Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului , Editura Bunavestire, Galaţi, 2002
APOLOGETICUM ,2006

Filocalia lX - Ioan Scărarul-Cuvântul 16-Despre iubirea de arginţi

 Plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei, neplăcerea resimţită atunci când îi dai, dorinţa de a dobândi bunuri şi de a avea cât mai multe şi părerea de rău după bunurile pierdute. Pe scurt, iubirea de arginţi. Este păcatul care îl izolează pe om de Dumnezeu şi inclusiv de cei de lângă el. Iubirea de arginţi este capul multor răutăţi: cearta, ura, furtul, minciuna, crima – şi lista ar putea continua la nesfârşit. Această patimă, se spune, a adus lumea într-o situaţie de criză, însă nu se putea întâmpla ceva mai bun, crede părintele arhimandrit Atanasie Rusnac. Sunt şi rezultate bune, însă avem nevoie de curaj că să le vedem.

Părinte vicar, cum e mai bine: să le duci grija, sau să le duci dorul? Nici să le duci grija, nici să le duci dorul nu este bine. Important e să nu ne îndepărteze de Dumnezeu. Se şi spune: banul e ochiul dracului. Nu este chiar aşa. Cu aceiaşi bani reuşim să facem şi lucruri extraordinare. Depinde de noi. Când nu avem bani trebuie să avem aceeaşi atitudine faţă de Dumnezeu – o atitudine de mulţumire. De multe ori, oamenii îşi pun întrebarea: „De ce eu sunt aşa de sărac? Ia uite, Dumnezeu ăluia îi dă!” Dumnezeu ştie cui să îi dea banii, Dumnezeu e un contabil extraordinar; n-a făcut facultatea de contabilitate, dar ştie El foarte bine cui şi ce să-i dea pe lumea aceasta. Probabil aceia care îi au nu sunt neapărat legaţi de ei, n-au neapărat această patimă. Sunt oameni care fac milostenie – să nu ştie dreapta ce face stânga – şi primesc mulţi bani, câştigă mulţi bani, dar dau foarte mulţi bani. Dau bani Bisericii, dau bani acţiunilor sociale, săracilor, pentru construcţia a tot felul de azile de bătrâni, case de copii. Deci, ne punem întrebarea: e bine să fi i, totuşi, bogat? Sau e bine să fi i sărac? Nu, nici una, nici alta: e bine să fi i cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îţi rânduieşte să ai bani, foarte bine! Nu uita să-I mulţumeşti lui. Dacă a rânduit să nu ai foarte mulţi bani, nu-ţi concentra atenţia pe a avea cât mai mult, că n-o să-ţi rezolve problema vieţii tale. Concentrează-ţi atenţia pe cum să te apropii de El. Şi zi: „Doamne, facă-se voia Ta în toate!” Nu zicem, oare, aşa şi în rugăciunea de zi cu zi, Tatăl Nostru?

Nu, cui i se cuvine Dumnezeu îi ia, şi cui îşi smereşte capul şi-l pleacă jos Dumnezeu îi dă. Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu zece. Aici este şi un secret: toţi cei care dau cu inimă curată şi dau din sufl et, Dumnezeu le răsplăteşte cu siguranţă, dacă nu în cele materiale, în cele imateriale cu siguranţă. De multe ori Dumnezeu îţi răsplăteşte prin sănătate ca să poţi să munceşti, să mergi înainte şi să ajuţi Biserica şi societatea. Dumnezeu tot timpul găseşte o cale să te mulţumească şi să-ţi dea cele ce sunt de folos pentru mântuirea ta. Important e să nu uităm noi de El. În tot ce se întâmplă există şi un motiv duhovnicesc. Se spune, părinte, că am ajuns în criza asta din cauza celor care şi-au dorit mulţi bani, încât au sărăcit întreaga lume. Credeţi că această afi rmaţie stă în picioare? Noi nu suntem chiar săraci, dar nu suntem nici bogaţi, suntem undeva, pe linia de plutire.Vă spun sincer, şi eu am încercat să înţeleg; am deschis şi eu internetul, am început să citesc ştirile de pe acolo, să văd: dar cum, chiar aşa, cad toate bursele, nimic nu se întâmplă? Cum poate, de pe o zi pe alta, o fabrică să nu mai valoreze nimic? Că tot atâţia muncitori are, tot atâtea strunguri şi instalaţii şi utilaje şi maşini şi aşa mai departe – şi de pe o zi pe alta nu mai valorează nimic! Şi, cum spuneaţi şi dumneavoastră, unii se îmbogăţesc, alţii sărăcesc şi toate lucrurile astea. Şi-am zis: nu – hai, mai degrabă, să caut motivul duhovnicesc. Dacă Dumnezeu a îngăduit... Există vreunul? Poate că acei care erau prea bogaţi să se smerească şi să-şi dea seama că nu doar cele materiale valorează. Pe cei care erau săraci şi s-au îmbogăţit peste noapte şi au uitat de lucrurile importante din viaţă, cum sunt Biserica, familia, soţia, copiii, cei dragi, cei săraci – iubirea de aproapele –, să-i facă să revină de unde au plecat şi să înţeleagă că, în esenţă, nu doar asta contează. Uitaţi-vă, e un lucru paradoxal: înainte de criză, în Italia, erau mai puţine. E un lucru extraordinar! Oamenii au început să stea mai mult acasă, cu nevestele lor. Pare ciudat dacă spunem asta, dar e un adevăr. Mai înainte lucrau pe şantier zi şi noapte, lucrau în trei schimburi. Acum, la ora cinci după masă este liber – e criză, nu mai sunt fonduri, facem şi noi ce putem pe-aici – merge acasă, stă seara cu familia, stă seara cu copilaşii. Totuşi, nu au aşa de mulţi bani pe cât aveau înainte, dar au mai mult timp şi preţuiesc puţinul pe care îl au. Nu trebuie să am 10.000, sau 100.000 de euro, în cont, ca să pot să-mi iubesc soţia, să stau cu ea acasă, să stau cu copilaşii mei acasă. Sunt atâtea lucruri care nu costă nimic. Nu mă costă nimic să iau o cariocă şi să desenez ceva, să-i învăţ să deseneze ceva frumos; să le explic din Evanghelie, să le citesc un pasaj şi să le explic copiilor mei – nu mă costă nimic. Deci acesta e un motiv bun pentru care Dumnezeu a acceptat ceptat criza. Altul care ar mai fi? Totul depinde de felul în care privim problema. Să ştiţi că problema poate fi privită foarte sceptic – şi zici: „Bine, părinte, sfinţia ta poate că n-o duci chiar aşa de rău şi eşti călugăr, şi n-ai nevoie să cumperi o sumedenie de lucruri. N-aveţi nevoie de casă, n-aveţi nevoie de masă, în primul rând, n-aveţi copii – mânăstirea vă dă cât de cât, ca să trăiţi de azi pe mâine. Aşa este. O masă niciodată n-o să lipsească şi, până la urmă, nu trebuie să fie bogată şi sofisticată. Şi, până la urmă, postul ar trebui să fie cam prezent în viaţa călugărului. Aşa este. Dar uitaţi-vă, multe familii l-au regăsit pe Dumnezeu, s-au apropiat de Dumnezeu; au avut timp să descopere că mai există şi o biserică lângă ei, acolo, în diaspora. Da, dar le-a plătit Dumnezeu factura? Nu, Dumnezeu nu le-a plătit factura în mod direct. În schimb, le-a dat ceva care o să le permită nu doar factura să-şi plătească, ci să găsească şi un rost în viaţă. Oamenii ăştia se apropie de Biserică şi încep să înţeleagă că, de fapt, ceea ce au făcut până acum nu este chiar aşa de esenţial, că n-au câştigat absolut nimic; că toţi banii aceştia pe care i-au avut, oricum, i-au cheltuit, şi că se poate trăi şi mai modest, se poate trăi şi altfel – dar mai fericit. Se poate trăi mai fericit şi nu se mai risipesc banii cum se risipeau înainte, când nu aveai timp de nimic şi dădeai bani cuiva să-ţi facă curat acasă, dădeai bani cutăruia să-ţi ducă copiii la şcoală şi să-i ia de la şcoală şi să stea cu ei acasă, dădeai bani pentru o sută şi-o mie de lucruri care erau aşa de inutile, şi nu mai reuşeai să-ţi vezi familia. Deci banii n-aduc fericirea...

Nu e chiar aşa de simplu. Dar o întreţin! O întreţin pe a celor care primesc de la tine, când tu îi risipeşti – a lor fericire cu siguranţă că o întreţin, dar a ta nu cred că o întreţin neapărat. Oamenii şi-au regăsit un echilibru în viaţă, să ştiţi. În orice caz, asta este practica pe care am văzut-o noi la biserică, în pastoraţia de zi cu zi, un lucru pe care ni-l arată practica. Şi să ştiţi că oamenii şi-au găsit nişte servicii care se potrivesc cu nişte orare care sunt mult mai echilibrate. Oamenii care aveau deschise firme peste firme şi-au găsit un echilibru şi au zis: „Nu, uite, fac puţinul cât pot, e suficient să-mi întreţin familia, mai bine sunt fericit şi liniştit şi cu Dumnezeu, decât să am foarte mult, dar până la urmă să n-am absolut nicio fericire şi nicio viaţă de familie”. Şi oamenii aceştia sunt bucuroşi. Patimile duhovniceşti se tratează cu un duhovnic. Părinte vicar Atanasie, care este graniţa? Când se termină strictul necesar şi începe patima, patima iubirii de arginţi? Patima iubirii de arginţi nu este legată de cantitate, ci de un sentiment, de o ispită. Şi părinţii o numesc patimă. Pentru cei care, poate, nu sunt familiari cu termenul de patimă: e vorba de un sentiment, îi zicem noi, pătimaş. Adică, e un sentiment care te leagă de această avere, de aceste bunuri. Indiferent că ai o sută de lei, că ai o mie de lei sau zece mii de lei – nu cantitatea îl face pe om să fie pătimaş, ci această apartenenţă, acest gând. Când argintul îţi rupe gândul de la rugăciune, îţi rupe gândul de la Dumnezeu, îţi rupe gândul de la lucrurile esenţiale – familia, copiii, care sunt nucleul societăţii, ceea ce face o societate să meargă înainte şi să se dezvolte – atunci, practic, poţi să constaţi că eşti bolnav de această patimă, că eşti pătimaş, şi trebuie să te vindeci. Aşa cum o boală, când constaţi că eşti bolnav, ai o gripă, ai o bronşită, trebuie să mergi la medic să te tratezi, aşa e şi aici, e acelaşi lucru. Patimile duhovniceşti se tratează cu un duhovnic. Şi primul lucru care trebuie făcut este să recunoşti: „Da, Doamne, eu sunt pătimaş, mă luptă lucrul acesta” – şi jumătate din problemă ai rezolvat-o. E ca orişice altă patimă, e acelaşi remediu duhovnicesc. Că eşti pătimaş de patima beţiei; că eşti pătimaş de ţigări şi nu te poţi lăsa de ele; că eşti pătimaş de invidie şi nu te poţi lăsa de acest sentiment – invidia, sau gelozia, sau ura de aproapele, sau bârfa, sau orişice patimă de pe lumea aceasta – toate încep de la primul lucru, care este primul remediu duhovnicesc: a-ţi recunoaşte neputinţa. Ce păcate se nasc din iubirea de arginţi? Nu ştiu dacă e foarte pedagogic să le spunem cititorilor toate patimile care există pe lumea asta, ca ei să zică: „A, pe asta chiar n-o ştiam, ar trebui s-o încerc!” În orice caz, nu ştiu dacă este cazul să le discutăm pe toate, că-s aşa de multe, încât nu cred că reuşim. Ar fi furtul, minciuna, viclenia? Toate, toate vin de aici, absolut toate. Dar dacă fur de la stat şi dau la biserică, e primit? Absolut, nu. De biserică o să fi e primit, dacă nu ştie biserica de unde ai furat, dar de Dumnezeu sigur că nu. Nu este primită jertfa aceasta, nu este un sacrifi ciu al tău; este, eventual, sacrifi ciul aceluia care a rămas păgubaş. Nu poţi să-L păcăleşti. N-ai cum să-L păcăleşti pe Dumnezeu. Am avut persoane care veneau la spovedit şi ziceau: „Părinte, părinte, să-mi ajute Dumnezeu că iar am să merg la furat”. Zic: „N-are cum să te ajute Dumnezeu să mergi la furat, că nu te ajută Dumnezeu să furi”. Dar, vedeţi, este o mentalitate care s-a înrădăcinat în noi de pe timpul comunismului, care este foarte bolnăvicioasă şi vicioasă, şi trebuie să scăpăm de lucrul ăsta. În mentalitatea noastră, mai ales a celor care au trăit în comunism mai mult, este că statul este al nimănui; statul e ceva ce nu există. Aşadar, dacă furi de la stat, e ca şi cum ai lua ceva ce nu era al nimănui.

Cum credeţi că se vindecă românul de această boală? Prin rugăciune sinceră şi prin recunoaştere sinceră. Să înveţi să fi i corect şi să înţelegi că de corectitudinea ta depinde corectitudinea celorlalţi. Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul! Eu pot să fac ceva bine şi să refuz răul! Eu pot să refuz această stare de a judeca – cum se simte aici în România, am simţit-o peste tot – de a judeca statul, a judeca guvernul, a judeca instituţiile, a judeca Biserica... Toată lumea este rea, toţi sunt răi, toţi fură şi aşa mai departe... Nu, nu este aşa, eu refuz acest lucru. Nu ştiu cum sunt ceilalţi, eu ştiu cum sunt eu: eu încerc să fac ceva bine, eu încerc să nu fur. Şi dacă eu încerc să nu fur, îi spun şi aproapelui meu, vă spun dumneavoastră: uite, noi doi ne înţelegem, nu mai furăm. Nu mai furăm, gata! Trăim cum putem. Dar am o verticalitate, eu te respect pe tine, tu mă respecţi pe mine. Şi tu îi mai spui şi prietenului tău acasă, şi eu îi mai spun şi nevestei mele, şi ea îi mai spune colegei de la serviciu, care spune la toate colegele din birou, zice: „Gata, noi încercăm să fi m aşa!” Noi respectăm, noi, dacă vedem un gunoi jos, îl ridicăm şi îl punem la coşul de gunoi, nu ne facem că nu-l vedem acolo. Nu ne facem că nu vedem mizeria din jurul nostru, încercăm s-o curăţim. Noi dacă vedem un lucru urât, nu facem la fel – condamnăm, aşa-i? Dacă vedem un lucru frumos, spunem la toată lumea: „Uite ce frumos este, hai să facem cu toţii aşa!” Şi să vedeţi că societatea se schimbă, oamenii din jur se schimbă, totul se poate schimba – cu ce? Cu un simplu gest din partea ta! Tu faci un simplu gest care îi molipseşte pe ceilalţi, ca şi gripa – aţi văzut, vine iarna, unul se îmbolnăveşte de gripă, la serviciu s-au îmbolnăvit toţi de gripă, la şcoală s-au îmbolnăvit toţi de gripă, pe unde se mai întâlneşte, prin metrou, troleu, autobuz şi aşa mai departe, tren – şi toată lumea e bolnavă de gripă. Păi dacă aşa de uşor e să se molipsească o ţară întreagă de gripă, şi tot facem vaccinuri şi chestii şi nu ştiu ce – oare nu-i putem molipsi de o faptă bună? Care nu este aşa de complicată. Sunt mii, sunt milioane de modalităţi, de a putea schimba şi de a ne putea vindeca. Trebuie să ai dorinţă de a schimba ceva în viaţa ta – şi schimbând ceva în viaţa ta, poţi să schimbi lumea întreagă! Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul!

Iubirea de arginti, interviu cu părintele vicar eparhial, Atanasie Rusnac
DIALOG DE DUMINICĂ, Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxe ,pag.1-3.

SFINTI PARINTI DESPRE HARUL LUCRATOR

Cum de putem da seama daca arde in noi focul ravnei sau daca avem Harul lucrator in noi ?

Viaţa creştină începe cu focul râvnei

 Miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru - într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte.

Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, cu o desăvârşită lepădare de sine . Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte.

Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită.

„Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Ea este ca focul deoarece, la fel cum focul mistuie tot ceea ce atinge, aşa şi râvna pentru viaţa în Hristos arde sufletul care o primeşte.

Şi aşa cum în timpul unui incendiu flăcările pun stăpânire asupra întregii clădiri, aşa şi focul râvnei, odată primit, cuprinde şi acoperă întreaga fiinţă a omului.

În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde fiinţa toată. Aşa cum sarea, pătrunzând materia stricăcioasă, o împiedică să se strice, tot astfel şi duhul râvnei, pătrunzând întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi în trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui.

Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine.

Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-l4).

Iar altora le spune: „Alergaţi aşa ca să o luaţi” (I Corinteni 9, 24). Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvârşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste ei înşişi şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine.

Întemeiat cu tărie pe o astfel de învăţătură, oricine poate cu uşurinţă înţelege că împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, cunoscut dinainte de mintea care îl diriguieşte, sau asemeni purtării de societate corecte şi distinse, plină de mişcări politicoase, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi.

Toate acestea sunt bune, dar atâta vreme cât nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos lisus nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă aşadar statuilor fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă în ele? Este acelaşi lucru. Adesea „ai nume să trăieşti, dar eşti mort” în realitate (Apocalipsa 3, 1).
Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Caută binele ca pâinea cea de toate zilele, iar cu păcatul se luptă ca şi cu un vrăjmaş de moarte.

Focul râvnei

 Un lucru care nu cere nici o osteneală, oricine e gata să îl facă; dar de cum ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. 

Şi atunci aflăm că nu ne putem bizui pe nici un lucru care să mişte omul către fapta bună: cruţarea de sine va şubrezi toată temelia. 

Iar orice altă pricină se va mai ivi, afară de cea pe care am amintit-o, va preface fapta cea bună într-una rea.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că trebuie să avem pretutindeni această aprindere şi acest foc nemăsurat în suflet, gata să înfruntăm până şi moartea; căci altfel va fi cu neputinţă să dobândim împărăţia.

Lucrarea evlaviei şi a unirii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvârşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna inimii.

 A căuta plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă.

Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. 

Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac alţii. 

Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele, şi asta fără nici o părere de rău sau fără a fi conştienţi chiar de ceea ce am nesocotit. Pe toate trebuie să le facem cu grijă şi multă luare aminte, ca pe lucrul nostru de căpetenie; altfel, le vom săvârşi la întâmplare.

Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este viaţă. Ştiind aceasta, să ne străduim a ne vădi adevăraţi râvnitori ai faptelor bune pentru a putea fi cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu, neîntinaţi, neprihăniţi şi fără vreo altă necuviinţă.

Astfel că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu.

 Acum se pune întrebarea - cum se poate aprinde acest foc? Cine îl pricinuieşte? O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere.

Viaţa creştină nu e viaţa firii. Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu.

Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. 

Focul râvnei ce arde cu putere - acesta este harul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de mistuitoare, pe atât de neostoită.

Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.
Să ne întoarcem acum la realitate şi să vedem când vin astfel de gânduri de mulţumire de sine. Atunci când omul se află într-o stare liniştită, când nimic nu îl tulbură, nimic nu-l amăgeşte şi nici nu-l trage în păcat - atunci este el gata pentru orice chip de vieţuire sfântă şi curată. De cum apare însă mişcarea unei patimi sau vreo ispită oarecare, unde îi sunt toate făgăduinţele?

Nu îşi zice adesea omul care duce viaţă neînfrânată: „De-acum nu o să mai fac acestea”? Dar iarăşi înfometează patima, iarăşi se stârneşte pofta, şi iarăşi se trezeşte că a păcătuit.
Atunci când facem totul după voia noastră şi nu împotriva iubirii de sine din noi, iar noi stăm şi cugetăm la răbdarea ocărilor, toate sunt bune şi frumoase. De fapt ni se pare chiar ciudat să încercăm vreun simţământ de jignire sau mânie precum cele cărora le cad pradă unii. Dar ia să te afli într-o stare potrivnică, şi atunci şi o simplă privire - nici măcar un cuvânt - te va face să-ţi ieşi din fire!

Aşa, bizuindu-te pe tine, poţi visa în voie, la împlinirea unei vieţi creştineşti fără vreun ajutor de Sus - câtă vreme sufletul ţi-e liniştit. 

Când însă răul care stă în adâncul inimii este stârnit ca praful de către vânt, atunci vei afla chiar în cele ce tu însuţi vei simţi osânda propriei tale trufii de cuget.

 Când gând după gând şi dorinţă după dorinţă - una mai rea decât cealaltă - încep să tulbure sufletul, atunci oricine ajunge să uite de sine şi să strige fără să vrea odată cu proorocul: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului” (Psalmul 68, ). 

„O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!” (Psalmul 117, 25).
Adesea lucrurile se petrec astfel: cineva visează să stăruie în bine, bizuindu-se pe sine. Dar un chip sau un lucru îi apare în închipuire, se naşte dorinţa, patima se trezeşte: omul este atras şi cade. După aceea, nu mai vrea decât să se uite la sine însuşi şi să zică: ce rău am fost! Apoi, însă, iar se iveşte vreun prilej de împrăştiere, şi iarăşi e gata să uite de sine.
Sau cineva te-a ocărât, se naşte încăierarea, se fac certuri şi osândiri. 

Minţii tale totul i se înfăţişează într-un chip nedrept dar convenabil, iar tu ţi-l însuşeşti, îi înjoseşti pe acela, te apuci şi povesteşti şi altora, îl tulburi pe altul - şi toate acestea după ce te-ai lăudat cu puterea ta de a duce o viaţă fără de prihană, fără ajutor din înălţime. 

Păi atunci unde ţi-era puterea? „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). înţelegi binele şi faci răul: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 21). Suntem robiţi. Doamne, izbăveşte-ne!
Unul dintre primele vicleşuguri ale vrăjmaşului împotriva noastră este tocmai gândul de a te bizui pe tine însuţi: adică dacă nu te lepezi de el, atunci măcar să nu simţi nevoia de ajutor din partea harului. Ca şi cum ar zice vrăjmaşul: „Nu te îndrepta către lumina în care se doreşte să ţi se dea ţie noi puteri.

Eşti bun aşa cum eşti!” Şi omul se dedă la odihnă. Intre timp însă, vrăjmaşul zvârle cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul; pe alţii îi ademeneşte în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor); iar altora le împleteşte cu floricele laţul strâns bine împrejur (avantaje înşelătoare).

 Fără să se gândească, omul se avântă tot mai departe şi mai departe şi nu înţelege că se prăbuşeşte din ce în ce mai jos până ce ajunge în adâncul răutăţilor, până în uşa iadului.

Oare nu ar trebui şi lui să-i strige cineva, precum lui Adam celui de demult: „Omule, unde eşti? Unde te-ai dus?” 

Tocmai acest strigăt este lucrarea harului, care îl face pe păcătos pentru prima oară să ia aminte la sine.
Prin urmare, dacă doreşti să începi a trăi creştineşte, caută harul. Clipa în care harul pogoară şi se alătură voii tale este clipa în care se naşte în tine viaţa creştină - puternică, statornică şi cu multă roadă.

De unde poate dobândi cineva şi cum poate primi harul care dă început vieţii? Dobândirea harului şi sfinţirea vieţii noastre prin el se săvârşesc în Sfintele Taine. Aici stăm sub lucrarea lui Dumnezeu, adică aducem la Dumnezeu firea noastră cea săracă; iar El o preface prin puterea Sa. 

Tainele care ţin mai ales de începutul vieţii creştine sunt Botezul şi Pocăinţa. 

Aşadar rânduiala cu privire la începerea unei adevărate trăiri creştineşti se vădeşte mai întâi prin lucrarea Botezului, iar apoi prin Pocăinţa.
Botezul este cea dintâi Sfântă Taină în creştinism; căci el învredniceşte pe creştin să primească darurile harului şi prin celelalte Taine. Fără el nimeni nu poate intra în creştinătate sau să devină mădular al Bisericii, înţelepciunea Cea mai dinainte de veci Şia zidit Sieşi casă pe pământ, iar uşa care duce în această casă este Taina Botezului. Prin ea nu numai că oamenii pot intra în casa lui Dumnezeu, dar tot acolo ei sunt înveşmântaţi cu haine vrednice de aceasta; primesc un nume nou şi un semn care se întipăreşte în toată fiinţa celui botezat, prin care mai apoi toate făpturile cereşti şi pământeşti îl recunosc şi îl deosebesc de ceilalţi.

 SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL ,,CALEA SPRE MÂNTUIRE,,

Editura BUNAVESTIRE Bacău, 1999

Parintele Arsenie Boca - Cararea Imparatiei

IUBIREA DE SINE


Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine „primul pui al diavolului”.

Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei.

Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: „Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23).

Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine sa ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu.

Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.

Iubirea trupească de sine şi plină de trufie, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilintele cu care o arde.

Noi nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grijă a lui Dumnezeu,care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări, certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să viem lui Dumnezeu (Galateni 2, 19).

De aceea toti Părintii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu.

Cei ce prin darul lui Dumnezeu se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi străini şi călători (Evrei 11, 13) aici pe pământ.

De aceea „suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinta noastră cea din Ceruri” (2 Corinteni 5, 2).

„Puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă mintea bietului om, încât i se va părea păcatul virtute dumnezeiască.

Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui „Dumnezeu” (dumnezeul care l-a înşelat pe el) (Numerii 25, 7-13).

Cu îngăduirea lui Dumnezeu, Satana îi cerne şi îi culege pe toti cei ce mai umblă în lumea aceasta după plăceri, chiar duhovniceşti, numai să-i prindă, că încă nu s-au lepădat desăvârşit de iubirea de sine şi de orice spurcăciune a vietii, după atâta şi atâta propovăduire a Bisericii: căci patima aceasta face pe om să cadă, lovit de săgetile laudei şi să se trezească cu mintea înşelată şi sărită din socoteala smereniei.

Precum în viata pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinteau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărătia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiintei, în împărătia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputintei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic.

Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vietii (1 Ioan 2, 16), înşelate de iubirea de sine care le-a povătuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărătie a răului.

În această împărătie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea. Într-o aşa împărătie au să sufere toti cei ce n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile şi i-a surprins moartea încă neînteleptiti la minte şi necurătiti la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr multime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10).

Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinta pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.


IUDA – IUDELE


Structura lui era o dezarmonie, un haos. De aceea satana întru ale sale a intrat.

Iuda nu mai este un anonim, de acum Iuda este o mare putere: a devenit o minte satanică.

„Marele Iuda”. Iată oamenilor mici, o cale de a ajunge „mari”.

De acum Iuda va fi prototipul tuturor trădătorilor. Iuda va avea ucenicii lui până la sfârşitul lumii, care aceeaşi treabă o vor face-o: vânzând, reclamând, trădând, dând la moarte: părinti, frati, surori, bărbati, preoti, sfinti…

Iuda multiplicat, vinde pe Iisus mereu.

Fiii diavolului îi cumpără lui Iuda ucenici.

Şi cu preturi derizorii fiindcă se îmbie multi.


ÎMPĂRĂȚIA LUI DUMNEZEU


Împărăția lui Dumnezeu are două vârste.

Prima vârstă a Împărăției lui Dumnezeu e deodată cu venirea lui Iisus între oameni. El e Fiul şi energia spirituală a Împărăției. El, născut în fiecare suflet prin Duhul Sfânt, în suflete devenite fecioare, se multiplică – aşa zicând – dar neîmpărțindu-se, locuind deodată între o mulțime de frați, făcându-i oameni cereşti, chiar dacă după omul dinafară aceştia sufăr toate umilințele şi necazurile veacului acestuia – şi mai ales dacă le sufăr mulțumind şi binecuvântând pe Dumnezeu întru necazuri.

Împărăția, în vârsta ei primă e nevăzută; e mai mult dedusă din „răbdarea sfinților”. Ea nu are decât o evidență interioară pentru cel ce o trăieşte şi, în lipsă de argumente decisive, el nu are decât afirmarea ei prin jertfa vieții – ultimul cuvânt. În acest interval al Împărăției nevăzute creştinul se bucură întru necazuri, arde într-însul focul aruncat de Iisus pe pământ: focul iubirii de oameni.

În rezumat, Împărăția lui Dumnezeu e oriunde se află un om centrat lăuntric de Iisus. Nu e o împărăție de vedenii – cum cer oamenii.

Aci se pune accentul pe virtute, nu pe daruri neobişnuite sau viziuni. „Cea mai minunată viziune e un om care se distinge prin puritatea şi smerenia sufletului său” (Halkiu, Sancti Pahomii, Vitae Graecae, Bruxeles, 1932, Vita prima 48). A fi luminat de cunoştința de Dumnezeu, curat şi smerit cu inima, e singurul argument valabil al Împărăției. Întrun aşa suflet se străvede Iisus. El nu trebuie să vorbească, e destul să existe; existența lui grăieşte mai tare decât cele ce ar spune. A doua vârstă a Împărăției lui Dumnezeu va veni pe văzutele: ca fulgerul de la răsărituri până la apusuri, fiindcă e deodată cu a doua venire a lui Iisus, în slavă şi mărire. 

Până atunci Împărăția lui Dumnezeu e contestată; – vinovăția o purtăm şi noi „creştinii netrebnici” (2 Corinteni 13, 5) –, dar atunci va fi afirmată de Însuşi Împăratul Cerurilor. 

Nu numai afirmată: ci de istov desfăşurată, din nevăzută ce era, în slava ei orbitoare şi transformatoare de eon, în Cer nou şi pământ nou (Matei 19, 28). Creştinismul e văzut ca a doua creație a omului. 

Când va veni Împărăția lui Dumnezeu, întru slava ei orbitoare, toată făptura se va înnoi – dar „ca prin foc” – şi va deveni spirituală, înghițită de slavă şi statornicită pentru nesfârşitul veşniciei.

Şi când te gândeşti că în fiecare om – luat la întâmplare – e ascunsă Împărăția lui Dumnezeu, în grăunte nevăzut: desăvârşirea, nici unul din „necazurile de față”, (fie ele mii de ispite, fie şi cercarea cu moartea), nu pot să ne despartă pe noi de dragostea lui Iisus, Cel ce ne lucrează desăvârşirea, destinul şi obârşia noastră de fii ai lui Dumnezeu.

 O astfel de zare a destinului nu se desluşeşte însă omului care nu vrea să sufere nimic.

Împărăția cerurilor, comprimată într-o sămânță mică, a luat-o un Om şi-a aruncat-o în grădina Sa, lumea şi sa făcut (creştinul) copac mare şi păsările cerului s-au sălăşluit în ramurile lui. Împărăția cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” – mai desprinse de pământ şi firea pământească, trăind mai după firea lor cerească trăind mai „în grija lui Dumnezeu” decât în grija vieții. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Cor. 6, 2), când pământul va fi stârv.

 Împărăția lui Dumnezeu este un aluat pe care l-a luat o femeie (Sfânta Fecioară Maria) şi l-a pus în trei măsuri de făină (în firea omenească de acum întreită): sufletul, trupul şi Duhul, până a dospit toată.

Pentru veşnicia noastră în împărăția lui Iisus nici prețul vieții şi nici un alt preț nu este prea mare. Necazurile de acum nu sunt vrednice de a fi în cumpănă cu slava noastră viitoare. 

 Sunt multe chipuri de a intra în Împărăția lui Dumnezeu, dar numai o singură uşă: Iisus. Dacă nu puteți înțelege Împărăția lui Dumnezeu, cel puțin primiți-o ca un copil în care nu se întâmplă nici o răvăşire dialectică.

Iisus nu ne lasă numai cu presimțirea – chiar întărită – a Paradisului pierdut, nu ne lasă cu o simplă certitudine a inimii – pe care de fapt o are oricine care-şi vinde averea (marea avere „eul”, „conştiința eului”, conştiința de „sine”) şi o dă săracilor –, ci ne vorbeşte de făclia aprinsă a cunoaşterii acestei Împărății şi a aşteptării ei stăruitoare.


ÎNDUMNEZEIREA .


Firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viața veacului acestuia.


ÎNFRÂNAREA


Este o corespondență între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie.

Presupuneți o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună.

Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puțin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei. Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influențează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configurația vigorii anatomice şi sentimentul virilității sale.

Intelectualitatea biruie asupra sensibilității; puterile minții se dovedesc creatoare. Cu alții e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate.

Cu cât notele diferențiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei. Poate de aici îşi are obârşia faptul că, mai ales bărbații, nici lui Dumnezeu nu vor să se supună, iar când se aprind la mânie, nu găsesc cuvânt mai expresiv ca înjurătura de Dumnezeu şi de toate cele sfinte.

Caracterul agresiv al masculului se observă ca o notă comună şi în firea animală. Omul gândeşte cu toate organele sale.

Foliculina, hormonul feminin, are o acțiune cu totul diferită. Astfel, pe lângă configurația anatomică, proprie destinului de mamă, îi păstrează totuşi însuşirile copilăriei: voce subțire, înfățişare de copil, prietena copiilor; mai mult sensibilă decât intelectuală, mai mult primitoare decât creatoare. Presimte prin instinct, nu prin judecăți. Mintea ei e inima. E înclinată mai bucuros spre suferință şi supunere, decât spre asuprire şi dominație şi, după Scriptură, veşnic atrasă (preocupată) spre bărbat (Facere 3, 16).

Deci, dacă am socoti numai capătul fiziologic al deosebirii bărbat-femeie, găsim o mare disonanță. Tot rostul fiziologic al bărbatului – ca de altfel al întregului regn animal – nu e altul decât aventura, cu prima întâmplată în cale. Bărbatul e poligam din fire – aşa ca evreii de odinioară şi ca turcii de dăunăzi. Înțeleptul Solomon avea o mie de femei, însă i-au plătit femeile bine – că l-au smintit la minte, încât s-a lepădat de Dumnezeu (3 Regi 11, 3-4).

Tot rostul şi configurația femeii e maternitatea. Chiar şi mântuirea ei e condiționată de naşterea de fii – dacă stăruie cu deplină înțelepciune în credință, în iubire şi în sfințenie (1 Timotei 2, 15).

Între instinctul poligamic şi instinctul maternității e un adevărat conflict biologic şi pricină de tragedii. Ce vrea unul, nu corespunde cu ce vrea altul. Drept aceea, li s-au dat oamenilor normele divine şi minte, ca să trăiască într-o rânduială după fire – rânduială morală şi spirituală, dispuse ierarhic – iar nu să-şi facă de cap, trăind împotriva firii, împotriva moralei, împotriva spiritului, cu totul anarhic, ceea ce de multe ori au să plătescă cu capul, sau ei, sau urmaşii lor.

Organismul întreg şi îndeosebi sistemul nervos se dezvoltă bine datorită şi hormonilor genezici – însă numai sub o cenzură de înfrânare.

De aceea, până la căsătoria legală, toți tinerii trebuie să fie curați, cu fecioria păzită, şi băieți şi fete.

Minunea e şi cu putință şi cu trebuință. Bărbaii cu un sistem nervos rezistent sunt capabili de înfrânare.

Pe când slabii, nervoşii, dezechilibrații devin şi mai anormali în urma înfrânării poftelor lor genezice. Persoanele tari se fac mai tari prin această formă de asceză.


O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20O%20sinteza%20a%20gandirii%20parintelui%20Arsenie%20Boca%20in%20800%20de%20capete.pdf

Parintele Arsenie Boca ,,Cand se rup aripile mintii si de ce,,

ADEVĂRUL

1. Adevărul este ființă vie.
2. Initiativa omului spre Adevăr tot Dumnezeu o trezeşte.
3. Oamenii sunt oile cele mai greu de păstorit. Nu sunt toate oi, mai sunt şi berbeci şi țapi; în veacul acesta oile sunt amestecate cu caprele. Nimic mai împărțit pe lume decât părerea oamenilor asupra adevărului.
Oare este vina adevărului? Dumnezeu a ştiut această infirmitate a omului, a aflării adevărului curat, de aceea a dat Bisericii şi slujitorilor ei legiuiți – lor singuri –, grija învățării lui curate.
4. „Scriptura nu se tâlcuieşte cum îl taie capul pe fiecare”, strigă Sfântul Apostol Petru. Adevărul nu se înfățişează cum i se năluceşte oricărei minți întâmplătoare. Creştinismul nu este ceea ce poate strâmba fiecare neputincios din el.
5. Cel mai greu păcat, veşnic fără iertare este starea omului împotriva adevărului.

ASCEZA 

1. Termenul de curățire (asceza) are două vârste şi s-a încetățenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde purificarea activă în care intră toate nevoințele din partea omului şi purificarea pasivă, adică de curățire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însuşi. El Îşi face loc curat în cei ce-L caută cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta şi atunci ei trebuie să sufere curățiri mai presus de fire, ca să poată locui în ei cu slavă Cel mai presus de fire.
2. Faza de culminatie a ascezei şi de adâncire a trăirii duhovniceşti se numeşte iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltă în toată deplinătatea lor şi întăresc sufletul pentru şi mai grele încercări.
În faza aceasta pot apărea amăgiri şi daruri extraordinare şi cine le are e sfătuit să nu-şi lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu înaintează, dar poate pierde şi tot ce a agonisit.
Iar calea e din ce în ce mai subtire şi tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
Asceza are şi un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e şi Hristos prezent. În sfortările noastre e prezentă forta din firea omenească a lui Hristos.
Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari şi se rup aripile mintii.

BĂTRÂNEȚEA

Nu mai sunt bătrâni – bătrâni venerabili, adevărate chipuri ale lui Dumnezeu printre oameni. . Şi bătrânetea-i un cavou ajutător. Ruşine este bătrânului plin de pofte.


BEȚIA – CEI CE-ŞI BEAU MINTEA

Grozavă expresie şi adevărată cuvânt cu cuvânt. Ne reamintim efectul hormonilor asupra scoartei cerebrale: excită spre poftele genezice.
Exact acelaşi lucru îl face şi alcoolul, sub orice formă şi la orice grad de tărie; aprinde mintea spre aceleaşi pofte.
Nu suplineşte însă nici un hormon în rolul său binefăcător, ci pe oriunde trece ameteşte, arde şi atrofiază. Omoară alte milioane de celule nervoase şi fire telefonice. Toate isprăvile se trec la activ, întocmai ca mai sus şi se transmit zestre părintească la copii.
Mai grav: dacă prea din tinerete se dedau flăcăii la must, se întâmplă că ajung neroditori. Glandele lor genezice se vor atrofia şi vor produce nişte celule incapabile de rodire. Se apără şi firea pe cât poate: nu ia în spate orice i se încarcă. Chiar dacă se dau la vin mai tîrziu şi încă nu scapă de pedepse. Aşa de pildă, cercetătorii în chestiune au găsit forme monstruoase de spermatozoizi, avînd ba două capete, ba două cozi, ba alte forme, efecte ale betiei.
Betia îşi înscrie urmările pînă şi în celula genezică, mică de 60 de miimi dintr-un milimetru. Ceea ce e dureros e faptul următor: dacă se întâmplă vreo zămislire cu o atare sământă beată, şi care-i mai mult siluire decît iubire, urmaşul va fi, cu maximă probabilitate, epileptic – boală de nervi fără leac.
Aceasta e cu atît mai sigur, cu cât la scârba şi spaima bietei mame, se mai adaugă şi bruftuluiala cîtorva înjurături de Dumnezeu. Deci, dezechilibru în toate părtile, dezechilibru în mediul umoral, dezastre în patrimoniul erediar, dezechilibru moral, o mai fi având şi mama ceva de adaus, dacă nu alta, cel putin spaima ce-o mănîncă, şi încă e de ajuns ca să se arate pe lume, în loc de un chip senin, un chinuit de draci şi martor la judecată împotriva părintilor săi.
Sfârşitul betivului e sau în şant sau în casa de nebuni; iar sufletul în iad încă de aici. Urmaşii lui – nu mai zic nimic, mila mă opreşte; totuşi, mai am şi o milă preventivă, pentru viitor, care mă face să scriu.

BISERICA

Ceea ce odinioară era corabia lui Noe peste puhoaiele potopului, aceea e Biserica lui Hristos – Cel cu cruce – peste puhoaiele pierzării.
Deosebirea e aceea că corabia lui Noe a fost închisă pe dinafară de Dumnezeu şi nimeni n-a mai putut intra (Facere 7, 16), pe când corabia Bisericii – coarbia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă şi mai pot intra oameni învălmăşiti de puhoaie. Acolo era Noe, aci Hristos, iar în valuri ucigaşul, înecând pe oameni.
Se întâmplă însă ceva de neînteles: că cei ce se chinuiesc în valuri, deşi toți tin să trăiască, totuşi nu toti vor să scape în coarbie.
Mai mult chiar, scuipă mâinile ce li se-ntind de la intrarea corăbiei.
Iar mâinile sunt bratele părinteşti: bratele celor şapte Sfinte Taine ale lui Dumnezeu care izbăvesc pe oameni din potop, născându-i din trup în Duh (Coloseni 2, 12), din amărâta viată la viata cerească.

BLESTEMELE .

Nu ascultă Dumnezeu toate blestemele nebunilor, dar cei ce blestemă se osândesc.

BOGĂȚIA .

Dacă de fapt şi de drept, proprietatea şi stăpânia lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de administrator şi nicidecum proprietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinta îngerului nebun.
Pentru ca să înfrâneze pe om de la o căderea ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău.
Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, Îl tăgăduieşte, Îl înlătură, Îl expropriază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile propriei sale iubiri nebune.
Când omul se lipeşte de făptură, de avutie, de slavă, acestea i se fac mamona, care însemnează bani sau bogătii.
Deci nu poti sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona.
Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât, care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptătii, şi-i făgăduieşte că-l va primi în împărătie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni – se întelege că e vorba de risipirea mamonei.
De aici putem scoate întelesul bogătiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogătia nu te osândeşte; şi precum nici bogătia nu te mântuieşte, aşa nici sărăcia nu te osândeşte, ci precum ai sufletul şi fată de bogătie şi fată de sărăcie.
Eşti sărac şi zorit cu gândul după avutie, iată că nu te mântuieşte sărăcia.
Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogătia ta, iată că nu te primejduieşte bogătia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi fată de una şi fată de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta.
 Nici bogătia, nici sărăcia în sine n-au calitatea de a osândi sau ferici pe planul veşniciei. Atitudinea sufletului fată de ele este cea care determină veşnicia.
Pot fi bogati care se mântuiesc şi pot fi săraci care nu se mântuiesc sau se osândesc. Dincolo de cele văzute, poate în fondul lor, este Raiul şi Iadul, două eternităti paralele, cu o prăpastie de netrecut între ele.
Bietul Dumnezeu, săracul, n-are unde să-şi plece capul, că bogatii şi pana cea vicleană a cărturarilor (Ieremia 8, 8) lumii acesteia L-au expropriat din dreptul de proprietate şi autor al lumii.
Cine ştie, dacă nu cumva I-a rămas totuşi dreptul să se supere pe ei şi să le măture toate gândurile cu mamona lor cu tot.
Căci dreptul de proprietate derivă din atributul de autor, mai mult ca din actul de proprietate. Deci, când clatină Dumnezeu mamona, e semn că n-a fost iconomisită bine de oameni, şi le cere socoteală; a zis doar: „Fii celor săraci ca un Tată!” (Întelepciunea lui Isus Sirah).
Deci, fiind în drepturile absolute peste valoarea economică, poate să-şi pună iconomi pe cine vrea, chiar şi pe cei ce-L tăgăduiesc.
Cu această orânduire atotputernică, prin care Dumnezeu Îşi lucrează voia Sa, întrebuintând chiar şi pe vrăjmaşii Săi, ca să-i trezească din împietrirea inimii .. Câtă vreme iconomisim averile după legea iubirii de oameni, Stăpânul averii ne-o mentine. Dar, dacă uzurpăm dreptul lui Dumnezeu şi punem altă lege în iconomia lumii, avutia se ia de la noi sau se risipeşte.
Cu orice altă lege decât cea a lui Dumnezeu avutia se risipeşte.
Părintii au zis că singura noastră avutie cu adevărat sunt păcatele.
Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar, împlinind conditia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul.
Nu poti propovădui Împărătia Cerurilor cu plumbul materiei pe aripi.
Poate că şi de aceea mai clatină Dumnezeu bogătia bogatilor, ca totuşi să se mai mântuiască unii din ei.
Noi însă să ne îmbogătim în Dumnezeu: cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El, silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, între toate împrejurările vietii. Iată adevărata bogătie, care nu se va lua de la noi.
La două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu „nebuni”: la cei ce „zic că nu este Dumnezeu” (Psalmul 52, 1) şi bogatilor, cărora stomacul e tot dumnezeul lor (Filipeni 3, 19).
Am băgat de seamă umblând că aproape la toate portile bogatilor a pus Dumnezeu câte un Lazăr.
La multi lea arătat şi le-a atras aminte de rostul lor. Bubele lui Lazăr şi toată mizeria lui cutremură fireşte, dar groaza ne cuprinde când sub strălucirea trupească a bogatului, vedem ascunsă neagra mizerie a unui suflet fără nici o virtute, fără nici o bunătate, un om decăzut al tuturor păcatelor, bubele spurcăciunii, pe care nu i le ling nici câinii. Pe acestea i le gâdilau dracii.


O SINTEZĂ A GÂDIRII PĂRINTELUI ARSENIE BOCA ÎN 800 DE CAPETE
sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20O%20sinteza%20a%20gandirii%20parintelui%20Arsenie%20Boca%20in%20800%20de%20capete.pdf