SFÂNTUL MAXIM GRECUL

 ,,Despre pocăinţă si ce inseamna viata duhovniceasca,,

Să ne deşteptăm din somnul marii noastre trândăvii şi cu toată râvna să ne ostenim ca în timpul rămas al scurtei noastre vieţi să tindem către „răsplătirea chemării celei de sus” unde este „cetatea noastră” „de unde şi pe Mântuitorul aşteptăm, pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filipeni 3, 14; 20).

 Vom sta treji împreună cu fecioarele înţelepte, vom lua cu noi destul untdelemn ( Har ) - care înseamnă iubirea de oameni plăcută lui Dumnezeu şi mila pentru toţi cei care trăiesc în sărăcie şi necazuri - prin care Îl înduplecăm cel mai mult spre noi pe Făcătorul şi Stăpânul tuturor.  Fecioarele neînţelepte au nesocotit acestea şi au fost lăsate în afara cămării tainice a Mirelui, neprimind nici un folos de la fecioria lor. Îl vom pomeni, o suflete, întotdeauna pe Domnul Care ne porunceşte, zicând: „Şi voi asemenea cu oamenii care aşteaptă pe domnul lor când se va întoarce de la nunţi; ca venind şi bătând, îndată să-I deschidă lui. Fericite slugile acelea pe care, venind domnul, le va afla veghind” (Luca 12, 3637). 

Prin această pildă, El ne porunceşte clar, zicând: „precum robii stăpânilor pământeşti care, temându-se să fie supuşi bătăii, se străduiesc întotdeauna să facă pe plac domnilor lor şi să îndeplinească orice voie a lor, aşa să faceţi şi voi, ucenicii Mei: dobândiţi mântuirea cu frică şi cu dragoste, străduindu-vă să împliniţi întotdeauna ceea ce îmi place Mie, aşa cum v-am arătat Eu Însumi prin poruncile Mele. Să dobândim veşmântul vrednic de cămara tainică a Mirelui, adică vieţuirea demnă de laudă care străluceşte prin toată curăţenia şi sfinţenia pentru ca, în caz contrar, să nu fim legaţi de mâini şi de picioare şi aruncaţi în afara acelui ospăţ tainic , adică în întunericul cel mai din afară. Fiind deja chemaţi de Însuşi Domnul şi de fericiţii Lui ucenici la ospăţul nunţii tainice, nu vom respinge fără minte această chemare fericită invocând pretextul ţarinei, al perechii de boi sau al căsătoriei vremelnice cu femeia - aceste lucruri neînsemnate şi pieritoare, la care se întorc cei ce „au în gând cele pământeşti”, nu cele cereşti, „al cărora dumnezeu este pântecele şi a căror slavă este întru ruşinea lor” spun cuvintele Apostolului (Filipeni 3, 19). Aşadar, o suflete, noi vom gândi mai sus, vom căuta „cele de sus unde este Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1). Să ne supunem Mântuitorului Care zice: „De slujeşte cineva Mie, Mie să-Mi urmeze” (Ioan 12, 26). 

Iar despre ceea ce presupune această urmare, auzim la Însuşi Domnul Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). 

 Cine respectă toate aceste trei legi? Acela care renunţă dintr-o dată la toate averile sale şi după aceea nu le mai doreşte ci, din tot sufletul, le leapădă chiar până la moarte ca pe unele ce sunt o piedică în năzuinţa lui spre cer şi care îl lipsesc de acele bunuri pregătite pentru cei drepţi.  Cine respinge astfel mărăcinii acestei vieţi deşarte şi mincinoase, acela se leapădă pe deplin de sine, adică de toate dorinţele trupului său şi de patimile josnice ale sufletului, le urăşte cu tot sufletul şi le îndepărtează de la el. 

 De aceea un asemenea om merge pe drumul cel drept în urma Mântuitorului său, luându-şi crucea, ceea ce înseamnă omorârea voită a patimilor şi a poftelor. 

Iar cel care după lepădarea de sine dobândeşte iarăşi ţarine şi câştiguri şi prin aceasta se prinde din nou în mrejele clevetirilor şi a grijilor lumeşti, la acela patimile trupeşti şi sufleteşti care fuseseră potolite un timp, încep să apară din nou, învăluie sufletul lui blestemat, îl luptă şi îl rănesc prin toate mijloacele. 

E clar că unui asemenea om i s-a întâmplat ceea ce e spus prin pilda înţeleaptă: „Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei” (II Petru 2, 22). Un astfel de om, stă departe de viaţa fericită a drepţilor - aşa cum a arătat Domnul nostru prin parabolă, zicând: „Nimeni punându-şi mâna sa pe plug şi căutând înapoi, este îndreptat întru împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9, 62). 

 Aici, prin „mână” Stăpânul numeşte voinţa proprie şi liberă a fiecăruia dintre noi. 

De asemenea, prin „plug” numeşte sfintele şi mântuitoarele Lui porunci prin care ducem o viaţă întocmai ca a îngerilor potrivit cu evanghelia, iar prin întoarcerea înapoi ce altceva vrea El să numească dacă nu întoarcerea la obiceiurile dinainte şi la deşertăciunea vieţii lumeşti? 

 Oare nu este întoarcerea înapoi grija permanentă pentru dobândirea mai multor ţarini şi avuţii şi diferitelor cirezi de vite şi pentru înmulţirea de câteva ori a argintului şi a aurului, de care monahul/crestinul nevoitor  s-a lepădat de bunăvoie , făgăduind Stăpânului, Care locuieşte în cele de sus, să fie liber de toate acestea pe viitor ca apostolii şi să îndeplinească poruncile Domnului, trăind în sărăcie şi tăcere, cu smerită înţelepciune, în curăţia şi sfinţenia trupului şi a sufletului?

 „Iată acum este vreme bine primită, iată acum este ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2). „Să lepădăm dar lucrurile întunericului” (Rom. 13, 12) care sunt: desfrâul şi orice necurăţie a trupului şi sufletului, beţia, lăcomia pântecelui, râsetele necuviincioase şi nebune, vorbele murdare, vorbirea f ă r ă minte, cleveteala, minciuna, invidia, gelozia, firea linguşitoare, îngâmfarea, mândria diavolească, iubirea de argint care constituie rădăcina tuturor relelor şi este numită de Sfântul Apostol Pavel slujire la idoli (I Tim. 6, 10). 

 Să urâm pe deplin toate acestea şi să le îndepărtăm de la noi mai repede atât timp cât ne rabdă înfricoşătorul Judecător pentru iubirea de oameni, dându-ne timp pentru pocăinţă. ,,Să întâmpinăm faţa Lui întru mărturisire şi în psalmi să-I strigăm Lui” (Ps. 94, 2). Prin „faţa Lui” să înţelegi, suflete, mânia Lui cea dreaptă care este peste noi, cum este spus şi în alt loc: „Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele”.

 De ce? - „ca să piardă de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33, 15). 

 Să ne vieţuim potrivit cu poruncile Domnului adică să ne căim înaintea Lui prin împlinirea sfintelor Lui porunci „ca nu cândva să se mânie Domnul” pe noi şi să pierim „din calea cea dreaptă” (Ps. 2, 10), care este împreună-vieţuirea cerească cu cei mântuiţi.

  Ziua Domnului, suflete, e neştiută şi precum „farul” care atacă „în noapte” şi predă morţii pe acela pe care îl găseşte dormind, aşa şi pentru noi vine moartea fără veste şi ne răpeşte din această viaţă jalnică şi trecătoare.  Să aruncăm de la noi orice slăbiciune şi lene. Să nu ne îndreptăţim în păcate, arătând neputinţa trupească, sosirea prietenilor, diversele sărbători şi invitaţiile rudelor şi vecinilor. 

 Toate acestea sunt îndreptăţiri deşarte şi nefolositoare şi nici una dintre ele nu poate să ne izbăvească din mâinile Judecătorului nepărtinitor. 

 Căci de toate acestea noi ne-am lepădat o dată pentru totdeauna înaintea aleşilor îngeri ai lui Dumnezeu, făgăduind Stăpânului că vom petrece timpul rămas al vieţii noastre urmând Sfintei Evanghelii, adică în orice umilinţă, în sărăcie, în adevăr şi sfinţenie, după regulile povăţuitorilor de Dumnezeu învăţaţi ai vieţii 

călugăreşti/nevoitorului mirean .

  Astăzi, încălcând aceste reguli şi ducând o viaţă necuviincioasă, ce altceva ne aşteaptă, suflete ticalos , în afară de pieire, deoarece am minţit înaintea lui Dumnezeu în făgăduinţele pe care I le-am făcut?

 Sau crezi că degeaba spune Scriptura inspirată de Dumnezeu: „Urât-ai pe toţi cei ce lucrează fărădelege. Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciună. 

 Pe bărbatul sângiuirilor şi vicleanul, urăşte Domnul” (Ps. 5, 5-6) şi de asemenea: „Ploua-va peste cei păcătoşi laţuri, foc şi iarbă pucioasă şi duh de vifor partea paharului lor” (Ps. 10, 6)?

 Sau tu consideri că vieţuirea ta este plăcută lui Dumnezeu şi evlavioasă şi de aceea trăieşti în lene? Vai, vai, sufletul meuticalos ! Cel mai greu şi mai important păcat al nostru şi cauza osândirii noastre constă în faptul că noi nu ne dăm seama că Îl supărăm puternic pe înfricoşătorul Judecător prin fiecare neascultare şi încălcare a poruncilor Lui mântuitoare. O asemenea judecată a noastră constituie semnul nesimţirii şi a nebuniei definitive dacă nu lepădăm imediat această nesimţire. 

 Să căutăm cu sârguinţă şi sinceritate pocăinţa, căci nici un folos în lucrarea mântuirii nu ne aduce acest veşmânt exterior ci, dimpotrivă, ne slujeşte pentru o mare osândă deoarece ducem o viaţă nepotrivită cu el şi pe deplin necorespunzătoare.

 Iar acest lucru reiese atât din faptele noastre nelegiuite cât şi din multele povăţuiri ale Apostolilor şi Părinţilor. 

De asemenea, mărturisesc despre aceasta şi poruncile dumnezeieşti ale Judecătorului şi Stăpânului tuturor spuse de El sub forma fericirilor. Să pătrundem în ele. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3). El îi numeşte săraci cu duhul pe aceia care întotdeauna şi în toate vorbesc cu smerenie despre sine în gândurile lor şi se osândesc pe sine, asemănându-se fericitului prooroc care spune: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 6). Şi în alt loc: „Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici s-au înălţat ochii mei, nici am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine” (Ps. 130, 1). 

Dar noi, suflete, cum vorbim despre noi înşine şi cum gândim în inima noastră? Oare nu ne îndreptăţim permanent în lăuntrul nostru şi ne considerăm făcătorii oricărei dreptăţi şi cuviinţe, socotindu-ne foarte înţelepţi, plini de toată raţiunea şi înţelepciunea şi de aceea ne învrednicim de ridicarea într-o anumită funcţie puternică pentru ca să îi îndrumăm şi pe ceilalţi spre mântuire? A

vând acest scop, noi ne străduim prin toate mijloacele să ajungem la un anumit grad bisericesc pentru care nu numai că devenim în mod făţarnic adepţii vieţii evlavioase şi prietenii celor ce sunt la putere, făcându-le pe plac în tot felul şi linguşindu-i, dar adesea le dăm şi cadouri şi le promitem şi altele dacă duc la îndeplinire ceea ce căutăm şi dorim noi. Toate acestea, suflete, sunt dovada clară a îngâmfării şi vicleniei care se ridică din inima cea mândră. Cum vom fi numiţi de Judecătorul tuturor ca fiind vrednici de această fericire promisă doar acelora care urăsc toate acestea? Dacă noi nu suntem vrednici de această fericire dumnezeiască atunci suntem blestemaţi şi osândiţi, dacă nu iubim pocăinţa cu tot sufletul, îndepărtând mai întâi rezultatul acestei pofte iubitoare de slavă a noastră. 

Cu atât mai mult este necesar pentru noi acest lucru deoarece şi cuvântul proorocului se roagă puternic lui Dumnezeu împotriva celor care, datorită dorinţei de slavă vremelnică, îndrăznesc să atingă prin fărădelegi un anumit rang. Dar să îndreptăm atenţia cuvenită şi spre celelalte fericiri şi să vedem dacă viaţa noastră e potrivită cu ele. „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Mt. 5, 4). Iată rodul dat de Dumnezeu cuvioasei şi smeritei înţelepciuni: plânsul duhovnicesc care se naşte din marea înduioşare şi dumnezeiasca dragoste în inima pătrunsă de smerita înţelepciune. Cine într-adevăr gândeşte smerit despre sine în inima sa, acela întotdeauna plânge pentru el, se numeşte osândit şi nevrednic de cer şi de pământ, pomenind mereu păcatele lui.

 Noi însă, suflete, fiind obsedaţi puternic de egoism din cauza îngâmfării noastre atunci când ajungem la un anumit grad, cum putem să plângem sau să ne osândim când suntem permanent înconjuraţi de slava de la oameni şi de orice laudă şi linguşire, petrecând viaţa în lucruri necuviincioase şi diferite ticăloşii împreună cu cei ce locuiesc cu noi şi împodobindu-ne cu veşminte foarte scumpe din mătase, aur şi argint? Fiind înconjuraţi din belşug cu toate acestea, noi ne îndepărtăm de acea mângâiere duhovnicească pe care o au cei ce plâng pentru sine şi primim, după cugetarea dumnezeiască, binele nostru în viaţa noastră. La ce se referă următoarea fericire, care spune: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Mt. 5, 5)? Oare nu am căzut noi cu totul, suflete blestemat, de la această fericire, supărându-ne ca fiarele sălbatice pe cei care au greşit cu ceva împotriva noastră şi ridicându-ne asupra lor cu mânie mare, silindu-ne prin toate mijloacele să răzbunăm jignirea pricinuită de ei? 

Blând este şi se socoteşte, suflete, acela care cu smerită înţelepciune, fără tulburare, rabdă cu tărie şi necazurile şi ponegririle şi înjosirile şi jefuirea averilor, de asemenea şi loviturile şi rănile, imitându-L pe Domnul şi Mântuitorul său. Iar cine gândeşte împotriva acestui lucru şi ridică mâna să îl bată pe cel care l-a bătut pe el şi încurajează limba la jigniri şi ponegriri şi este gata să intre în proces cu rivalul său, un asemenea om nu a intrat deloc pe pragul vieţii evanghelice şi apostolice şi în zadar se înfrumuseţează cu veşmântul monahal exterior atât timp cât este atras tot de omul vechi cu toate patimile lui. Căderea noastră de la următoarele două fericiri, dintre care una îi fericeşte pe cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate iar cealaltă pe cei milostivi, cum să o exprim? Mai bine zis: ce plâns şi ce bocete sunt potrivite pentru ea? Nu e vrednic de plâns şi de lacrimi ceea ce noi, împotriva oricărei dreptăţi şi oricărei reguli monahale, îndrăznim să facem fraţilor noştri, săracilor, necăjiţilor, văduvelor şi orfanilor? Nu numai că îi asuprim văzând cum mor de foame şi frig şi din cauza cumplitei sărăcii în cele necesare vieţii dar nici măcar nu îi apărăm împotriva celor puternici şi nelegiuiţi care îi necăjesc şi nici nu îi ocrotim când aceştia le iau averile. 

Printre altele, noi avem o poruncă severă, care spune din partea Judecătorului drept şi înfricoşător: „Dumnezeu a stat întru adunarea dumnezeilor şi în mijloc pe dumnezei va judeca. Până când judecaţi nedreptate şi feţele păcătoşilor le luaţi înainte? Judecaţi sărmanului şi săracului; pe cel smerit şi cel sărac îndreptaţi. Scoateţi pe cel sărac şi pe cel mişel, din mâna păcătosului, izbăviţi-l pe dânsul.” (Ps. 81, 1-4). Şi de ce spun eu că noi nu îi apărăm şi nu îi ocrotim atunci când sunt necăjiţi deşi deseori suntem în stare să-i izbăvim de cei care le pricinuiesc necazuri? Noi înşişi, suflete blestemat, îndrăznim de multe ori să fim mai ră i decât mirenii. 

Sau nu socoteşti cumplită lipsă de omenie şi nedreptate din partea noastră atunci când noi, lepădându-ne înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor Lui îngeri de mâncarea prea multă şi de confortul trupesc uităm apoi făgăduinţele noastre, dobândim iarăşi avuţii şi turme de animale, ne hrănim din belşug cu toate bucatele gustoase şi ne desfătăm cu tot confortul pe seama muncii asudate a ţăranilor supuşi nouă? Iar aceşti sărmani, se află în munci neîntrerupte şi sunt istoviţi de satisfacerea trebuinţelor noastre lumeşti, care sunt mulţumite din belşug, iar ei înşişi trăiesc în lipsuri şi sărăcie, fără să aibă nici măcar pâine de secară curată şi pe aceea o fac deseori fără sare din cauza cumplitei sărăcii. Nu numai că noi rămânem nesimţitori şi nemiloşi faţă de soarta lor atât de amară şi nu îi învrednicim de nici o mângâiere deşi avem porunca de ai îngriji cu milă pe cei ce îndură sărăcia şi lipsa celor necesare vieţii, dar mai şi mărim fără omenie pentru ei această sărăcie a lor prin cererile anuale de dobânzi copleşitoare pentru argintul pe care îl iau de la noi cu împrumut şi niciodată nu le iertăm această plată anuală chiar dacă am obţine de la ei de zece ori ceea ce le-am dat pe datorie. Şi nu numai că îi asuprim prin acest mijloc, dar, dacă cineva, din cauza sărăciei crunte, nu ar putea să aducă dobânzile pe anul care începe, atunci cerem de la el - o ce lipsă de omenie! - alte dobânzi. Dacă nu le pot aduce, luăm de la ei tot ce au şi îi alungăm din satul lor cu mâinile goale deşi ar trebui să avem milă în special de asemenea oameni şi, împlinind porunca dumnezeiască, să îi înzestrăm cu toate cele necesare traiului ca pe fraţii noştri. În plus, dacă cineva dintre ei nu ar mai putea îndura greutatea muncilor la care noi îi supunem permanent şi ar vrea să se mute în alt loc, atunci noi nu îi dăm voie dacă nu aduce răscumpărarea stabilită pentru cele cu care s-a întreţinut atâţia ani în satul nostru, uitând cu totul nenumăratele munci, sudoarea şi suferinţele pe care el le-a îndurat slujind trebuinţelor noastre atât cât a locuit în satul nostru. Fiind atât de nemilostivi faţă de fraţii noştri săraci, suflete blestemat, şi nearătându-le nici un fel de milă şi iubire de oameni ci, dimpotrivă, chinuindu-i şi istovindu-i prin orice mijloc, cum de nu ne temem de Judecătorul cel înfricoşător şi Domnul Care ne spune: „duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Că am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dai să beau. Străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu m-aţi cercetat pe Mine” (Mt. 25, 41-43). La acestea adaugă: „întrucât n-aţi făcut unuia dintr-aceşti prea mici, nici Mie n-aţ i făcut” (Mt. 25, 45). Înfricoşătoare este această sentinţă, suflete blestemat al meu, şi îngrozitoare în special pentru noi, călugării blestemaţi care ne-am lepădat de orice nedreptate şi fărădelege şi cămătărie lumească şi I-am făcut lui Dumnezeu făgăduinţa de a iubi pe viitor toată dreptatea şi milostivirea, dragostea nefăţarnică şi iubirea de oameni pentru fiecare om în general şi în special pentru cei care se află în necazuri. Uitând făgăduinţele noastre, ne purtăm cu lipsă de omenie faţă de ţăranii supuşi nouă pe care Domnul îi numeşte fraţii Lui şi despre care vorbeşte clar prin gura fericitului David aşa: „Pentru necazul săracilor şi suspinul mişeilor, acum Mă voi scula, zice Domnul; pune-Mă-voi întru mântuire îndrăznivoi întru ei.” (Ps. 11, 5). Prin aceste cuvinte, El spune clar: deşi pentru puţină vreme, Eu aş tăcea pentru săracii necăjiţi şi asupriţi prin toate mijloacele, însă nu voi tăcea totdeauna căci Mă voi scula în apărarea lor şi Mă voi răzbuna pe cei care i-au asuprit. De asemenea, El arată în alt loc prin acelaşi prooroc, zicând: „pe sărac şi pe văduvă va primi şi calea păcătoşilor o va pierde” (Ps. 145, 9). 

Şi în alt loc: „Cunoscut-am că va face Domnul judecată săracilor şi izbândă lipsiţilor.” (Ps. 139, 12). Dacă toate acestea sunt aşa, o suflete, iar altfel nu pot fi, atunci de ce suntem atât de nesimţitori faţă de ele? Cum de nu ne înspăimântă pilda spusă de Domnul despre bogatul nemilostiv care îi ura pe săraci şi despre săracul Lazăr şi, de asemenea, pilda despre alungarea fecioarelor din cămara dumnezeiască? Şi mai mult, cum nu ne convinge acel iubitor de bogăţie pe care Însuşi Dumnezeu şi Stăpânul l-a defăimat, zicând: „Nebune! Întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi?” (Luca 12, 20). Sau nu ştii, suflete, cugetarea preaînţeleaptă şi nemincinoasă a proorocului şi împăratului David: „Împreună cel nebun şi cel nepriceput vor pieri şi vor lăsa străinilor bogăţia sa şi mormânturile lor, casele lor în veac.” (Ps. 48, 10-11). Într-adevăr, „nepriceput” este şi se numeşte acela care nu gândeşte „cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu”, aşa cum spune dumnezeiescul Apostol care ne porunceşte, zicând: „Cele de sus gândiţi iar nu cele pământeşti. Că aţ i murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu” (Col. 3, 2-3). El îl numeşte „nebun” pe cel care cugetă fără evlavie şi dreptate la puterea dumnezeieştilor porunci şi de aceea rătăcesc pe la răspântiile plăcerilor trecătoare şi ale deşertăciunilor acestei vieţi, desfătându-se şi veselindu-se cu acestea precum viermele cu noroiul în care se naşte şi se târăşte şi în care moare atunci când el se usucă. Să ne deşteptăm într-un sfârşit, suflete, şi să scoatem din ochii noştri sufleteşti puroiul care s-a strâns în ei din cauza nesupunerii şi a nebuniei noastre. Să înţelegem că tot ceea ne priveşte pe noi trebuie săvârşit după dumnezeieştile porunci. Să ne străduim aşadar să ne îndreptăm. Să cheltuim bine, potrivit cu voia lui Dumnezeu, cele rele adunate de noi împotriva poruncii dumnezeieşti. Să ne lepădăm din nou şi să iubim cea de-a doua lepădare - căci în prima am minţit - şi să ascultăm acel glas dumnezeiesc ce cântă: „Risipit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămâne în veacul veacului” (Ps. 111, 8). 

Dacă dreptatea celui ce împarte săracilor bogăţia sa, este cu el pe veci, atunci şi nedreptatea celui nemilostiv va fi cu el în vecii nesfârşiţi în flăcările focului nestins, asemenea nemilostivului aceluia căruia cu dreptate i s-a spus: „Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta” (Luca 16, 25). Să-l imităm, suflete pe acel înţelept găzduitor al Mântuitorului care a spus: „Iată, jumătate din avuţia mea, Doamne, o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” (Luca 19, 8). Să imităm, suflete, pocăinţa lui cea bună şi voinţa demnă de laudă, ca să ne învrednicim şi noi să auzim acel glas dumnezeiesc: „astăzi mântuire s-a făcut casei acesteia”. Până când vom rămâne surzi la învăţătura dumnezeiască care ne porunceşte, zicând: „Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi; bogăţia de ar curge nu vă lipiţi inima.” (Ps. 61, 10)? Să ne temem, suflete, să ne temem de ameninţările dumnezeiescului învăţător care spune: „Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi şi vă tânguiţi de necazurile ce vor să fie asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mâncat moliile. Aurul vostru şi argintul au ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră, şi va mânca trupurile voastre ca focul. Aţi strâns comoară la zilele cele de apoi.” (Iac. 5, 1-3). 

Această ameninţare dreaptă se referă mai ales la noi, suflete blestemat, care adunăm o mulţime de bogăţii iar săracilor nu vrem să le dăm ajutor deşi ne roagă cu lacrimi. Noi însă, trecând pe lângă ei, nu dorim nici măcar să ne uităm la dânşii. De aceea, nici noi nu vom fi miluiţi de dreptul Judecător pentru că noi înşine nu îl miluim pe aproapele nostru care moare de foame şi frig: „Căci judecată fără de milă este celuia ce nu face milă” (Iac. 2, 13). Şi nu ne va fi dat să gustăm acele bunătăţi care sunt pregătite pentru cei drepţi, deoarece flămânzim şi însetăm de nedreptate, nu de dreptate. Să nu trăim, suflete, într-o asemenea gândire întunecată şi în împietrire, ci să ne temeni de Cel Care spune: „Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi” (Luca 6, 24-25). Să părăsim toată acea necredinţă cu privire la poruncile Domnului şi Mântuitorului  nostru Iisus Hristos, din cauza căreia suferă inima noastră. Să ne temem de pedeapsa Domnului, „ca nu cumva să se mânie Domnul şi să pierim din calea cea dreaptă, când se va aprinde degrab mânia Lui” asupra călcătorilor sfintelor Lui porunci care, potrivit cu marea lor nesimţire, cred ca nişte fără de minte că, prin pocăinţa din ultimul ceas, neadevărată în esenţă, Îl înduplecă asupra lor pe nemitarnicul Judecător în toate cele prin care în decursul întregii vieţi L-au mâniat conştient şi de bunăvoie. E bună, suflete, pocăinţa făcută în ultimul ceas cu lacrimi, cu zdrobirea inimii şi cu înapoierea celor furate, însă o asemenea pocăinţă este bună pentru cei care au trăit în fărădelegi, necunoscând viitoarea judecată a lui Dumnezeu şi chinurile care îi aşteaptă. 

Celor care au conştientizat toate acestea şi au înţeles pe deplin dumnezeiasca Scriptură, celor care au încălcat de bunăvoie poruncile lui Dumnezeu şi au crezut că Îl înduplecă pe înfricoşătorul Judecător în ultimul ceas, nu ştiu dacă li se va da acest bine. Căci o mare parte a acestor oameni sunt răpiţi pe neaşteptate din viaţa aceasta, fiind loviţi înainte de moarte de pierderea graiului şi a cunoştinţei şi oferă o privelişte jalnică celor care se uită la ei, deoarece stau culcaţi fără grai şi nemişcaţi şi sunt chinuiţi în mod nevăzut multe zile. Alţii au fost luaţi pe neaşteptate fără să aibă la dispoziţie nici cel mai scurt timp care le-ar fi fost dat pentru pocăinţă. Cunoscând acest lucru şi fiind încredinţat de el, psalmistul inspirat de Dumnezeu ne porunceşte, zicând: „înţelegeţi dar acestea cei ce uitaţi pe Dumnezeu, ca nu cumva să răpească şi nu va fi cel ce izbăveşte” (Ps. 49, 23). Cine sunt, o suflete, aceia care Îl uită pe Dumnezeu? Oare nu sunt aceia care încalcă în mod conştient poruncile Lui mântuitoare, fiind cunoscători buni ai Sfintei Scripturi? Întăreşte acest cuvânt al nostru acel psalmist dumnezeiesc, care spune clar aşa: „Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de Dânsul. Şi dreptatea Lui spre fiii fiilor, spre cei ce păzesc aşezământul de lege al Lui” (Ps. 102, 17-18). Din acestea, reiese limpede că eu trebuie să săvârşesc poruncile Lui care sunt pomenite ceea ce înseamnă că trebuie să le îndeplinesc cu fapta - aceştia sunt cei ce se tem de Dumnezeu. Cei care încalcă poruncile Lui, sunt numiţi, după dreptate, cei ce L-au uitat pe Dumnezeu. Din această cauză şi El îi uită pe ei precum Însuşi spune prin proorocul Său Osea către călcătorii poruncilor Lui, nerecunoscătorii iudei: „ai lepădat ştiinţa şi Eu te voi lepăda pe tine ca să nu preoţeşti Mie. Şi pentru că ai uitat legea Domnului tău, şi Eu voi uita pe fiii tăi”. Şi pentru că „după mulţimea lor...au păcătuit Mie”, Eu schimb „mărirea lor întru necinste” (Osea 4, 6-7). 

Cumplit, suflete, se rătăcesc aceia care păcătuiesc conştient şi n ă d ă jduiesc s ă dobândească mântuirea cu ajutorul pocăinţei neadevărate şi nerecunoscute de la sfârşit. Dumnezeiescul apostol spune: „Dumnezeu nu se batjocoreşte” (Gal. 6, 7). De aceea, să părăsim această înşelăciune dăunătoare sufletului şi să facem pocăinţă înaintea lui Dumnezeu atât cât ne mai îngăduie pentru aceasta bunătatea şi dumnezeiasca iubire de oameni a Celui de Sus. Căci este spus: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat”, iar dumnezeiescul apostol spune: „iată acum este vreme bine primită, iată acum ziua mântuirii” (II Cor. 6, 2). „Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în arma luminii. Ca ziua, cu bun chip să umblăm” (Rom. 13, 12-13). Dar despre aceasta s-a spus destul. Să vedem, dacă doriţi, şi celelalte fericiri: ne petrecem noi, oare, viaţa potrivit cu ele? „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. 5, 8). Aici, în acest cuvânt, mă roade, o suflete, o mare nedumerire. Cum aş putea după vrednicie să preamăresc darul nespus şi preabogat pe care mi la dat Stăpânul iubitor de oameni? În fericirile aduse mai sus potrivit cu însuşirea şi pe măsura îndreptării fiecăruia sunt promise, celor vrednici, cinstiri. 

 Aici, Domnul făgăduieşte însăşi căpetenia dorinţelor dumnezeieşti care constă în faptul de a vedea faţă către faţă, în mod tainic, fiinţa dumnezeiască nepătimitoare şi fericită. Cuprins de această dorinţă, fericitul psalmist spune: „În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu” (Ps. 41, 1-2), „sătura-mă-voi când mi se va arăta slava Ta” (Ps. 16, 15). Prin „a se sătura”, proorocul numeşte aici desfătarea tainică, desăvârşită, nespusă şi nesăţioasă cu frumuseţea şi iubirea lui Dumnezeu de care sunt învredniciţi cei care şi-au curăţat pe deplin inima lor: nu numai de orice „necurăţie a trupului şi a sufletului” ci şi de orice boală sufletească, prin care înţeleg: furia, mânia, invidia şi mărirea satanică, asuprirea şi osândirea aproapelui şi de orice faptă rea în general, de viclenie, de linguşiri şi păreri viclene. Cu toate acestea, suflete blestemat, s-a molipsit inima noastră şi este atacată permanent de aceste boli prin diferite mijloace, rămânând în nesimţire. Ca să ne convingem că aceasta este, într-adevăr, aşa, să privim, suflete, foarte atent, dacă poţi, gândurile viclene care se târăsc în cămara tainică a inimii noastre şi, prin orice mijloc, să găseşti orice fărădelege care zace acolo precum şi îngâmfarea fariseică urâtă de Dumnezeu, din cauza căreia tu te îndreptăţeşti în toate şi te socoteşti, într-un fel, mai înaintat şi mai bun decât oricine se trudeşte în dobândirea virtuţilor şi fiecare om îl consideri mai rău decât tine chiar dacă el ar duce în mod evident o viaţă cuvioasă. Dacă se întâmplă ca aproapele tău să greşească în ceva din cauza neputinţei trupului, tu îl osândeşti ca un fariseu ce eşti, îl cerţi şi nu conteneşti săl mustri în diferite feluri înaintea tuturor oamenilor. Dacă îl vezi trăind virtuos şi bucurându-se de laudele tuturor, imediat inima ta este rănită de invidie ca de o săgeată şi te cuprinde mâhnirea din cauza vieţii virtuoase a fratelui tău deoarece el pare a fi mai bun decât tine înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. Fiind obsedat şi biruit de invidia fulgerătoare, tu începi să îl urăşti şi te străduieşti prin orice mijloc să devii povăţuitorul lui şi săl atragi de la năzuinţa lui spre bine. Cât sunt de ticăloase patimile noastre trupeşti ascunse? Ele, într-adevăr, sunt îngrozitoare, prea murdare şi multe la chip. 

 Căci nu numai privirea fulgerătoare aruncată asupra femeii sau asupra unui chip frumos ne tulbură, ci chiar şi glasul ei pe care noi îl auzim, sau hainele ei care sunt atinse de mâinile noastre, ne pângăresc imediat inima. Dar ce vorbesc eu de privire, glas şi haine? Deseori, un singur gând fin şi amintirea desfrânată a lor ne provoacă brusc patima, aprinde inima cu flacăra păcătoasă şi, în acelaşi timp, trupul începe să se înfurie şi să se chinuie. Fiind în atât de multe feluri pângăriţi cu ruşine la trup şi minte, cum ne vom arăta vrednici de un asemenea har, făgăduit prin această fericire? Nu se poate, suflete, nu se poate nicidecum să îl dobândim dacă nu omorâm „mădularele noastre cele de pe pământ” (Col. 3, 5), după cuvântul dumnezeiescului apostol care spune: „Pacea să urmaţi cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” (Evr. 12, 14). Cum să moară mădularele noastre când noi ne hrănim permanent, din belşug, cu cele mai gustoase bucate, suntem întotdeauna înconjuraţi de aur şi argint, de slavă şi cinste de la oameni? Cum să moară când suntem cufundaţi în nenumăratele vorbe şi griji lumeşti şi suntem mereu întunecaţi de gânduri din cauza mâniei şi supărării, a geloziei şi invidiei? 

Ne-am rătăcit, suflete, ne-am rătăcit de la vieţuirea dreaptă şi statornică a călugărilor cuvioşi, şi mergem fără minte către „răsplătirea chemării celei de sus” (Filipeni 3, 14); nu aşa cum a mers Pavel şi râvnitorii de după el pentru acele bunătăţi, care se găsesc în ceruri. Ei au părăsit dintr-o dată lumea, părinţii, rudele, prietenii, câştigurile, averile, slava, cinstea, hrana bogată şi orice confort trupesc şi au fugit fără întoarcere în cele mai îndepărtate pustiuri, luându-şi crucea lor, ceea ce înseamnă omorârea de bunăvoie a patimilor şi poftelor trupeşti şi sufleteşti, păzind cu putere porunca mântuitoare a Domnului lor. Care spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Şi în alt loc: „Deci aşa, fiecare dintre voi care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al Meu” (Luca 14, 33). Aşadar, când ne vom lepăda şi noi, suflete, nu numai de toate averile noastre ci şi de patimile cele trupeşti şi când vom urî din tot sufletul orice slavă şi cinste omenească şi vom iubi cu adevărat slava şi viaţa viitoare, de asemenea toată sărăcia şi necinstea, înfrânarea şi tăcerea, când vom petrece viaţa în smerită înţelepciune, evlavie şi obiceiuri cinstite şi când, îndeplinind toate acestea, vom spune în inima noastră împreună cu acel fericit prooroc împărat: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor şi defăimarea norodului” (Ps. 21, 7) şi când vom îndura toate necazurile şi strâmtorările, răpirea averilor noastre, rănile şi prigonirile, întemniţarea şi moartea pentru păcatele noastre şi de dragul dreptei credinţe în Dumnezeu, atunci şi nădejdea mântuirii, suflete, va fi tare pentru noi, potrivit cu hotărârea dumnezeiască, ce spune: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor goni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5,11-12). Dar cât timp ne ţinem, suflete, de obiceiurile noastre lumeşti de dinainte şi până când nu ne mai atrage omul nostru vechi cu patimile lui, până atunci zic împreună cu David „în deşert este vouă a mâneca. Sculaţi-vă după ce aţi şezut cei ce mâncaţi pâinea durerii, când va da iubiţilor Săi somn.” (Ps. 126, 2). Într-adevăr, pâinea durerii şi nu pâinea vieţii mănâncă aceia care, împotriva poruncii evanghelice, în decursul întregii lor vieţi asupresc prin orice nedreptate şi cămătărie munca asudată a săracilor şi nu vor să părăsească această fărădelege şi nu se străduiesc să înţeleagă drept şi cum se cuvine porunca lui Dumnezeu care spune: „Că milă voiesc şi nu jertfă, şi cunoştinţa lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot” (Osea 6, 6). „Fericit cel care caută la sărac şi la sărman”. De ce spune aşa? Pentru că „în ziua cea rea va izbăvi pe el Domnul” (Ps. 40, 1). 

Iar cine îl asupreşte şi îl strâmtorează pe sărac prin cererile dobânzilor anuale, acela e lipsit şi este nepărtaş la o astfel de fericire şi la izbăvirea din „ziua cea rea” căci nedrepţii şi cămătarii nu moştenesc împărăţia lui Dumnezeu. „Nimeni să nu vă înşele pe voi cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării” (Ef. 5, 6). 

Dacă datorită încălcării poruncilor pomenite mai sus, „vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării”, atunci este evident că , datorită celor opuse acestora - adică datorită dreptăţii, înţelepciunii, iubirii de săraci şi împreună-pătimirii cu toţi cei care trăiesc în necazuri - „vine” de la Dumnezeu tot harul şi binecuvântarea „peste fiii” ascultării, după cum este zis: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului asupra celor ce fac rele ca să piardă de pe pământ pomenirea lor” (Ps. 33, 14-15). Iată, suflete al meu, că din multele şi diferitele cugetări insuflate de Preasfântul Duh, noi am cunoscut iubirea de oameni a bunului nostru Stăpân şi bunătatea faţă de cei ce se tem de El prin cuvânt şi faptă. De asemenea, ştim şi „mânia” Lui de neîndurat care „se descoperă din cer peste toată pă gânătatea şi nedreptatea oamenilor” (Rom. 1, 18) care încalcă mântuitoarele Lui porunci şi trăiesc cu nevrednicie faţă de vieţuirea evanghelică şi apostolească şi mai ales peste noi înşine care încălcăm conştient voia Domnului nostru. Să nu rămânem în nepăsarea şi nesimţirea noastră în care am petrecut vremea trecută a vieţii noastre celei blestemate ci să ne deşteptam imediat din somnul cel adânc al nesimţirii şi să ne temem cu tot sufletul de înfricoşătoarea zi a judecăţii. Dar, mai înainte de ea, să ne temem de ceasul morţii care vine pe neaşteptate căci nu ştim ziua nici ceasul când va veni Domnul nostru. Să fim întotdeauna pregătiţi şi să ne aplecăm cu grijă asupra împlinirii sfintelor Lui porunci, împodobindu-ne cu toate faptele bune şi plăcute lui Dumnezeu ale sfinţeniei şi dreptăţii şi milostivirii faţă de toţi cei care se află în necazuri şi sărăcie spre a ne învrednici şi noi de şederea de-a dreapta Judecătorului nemitarnic şi să auzim împreună cu toţi drepţii acea sentinţă fericită: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). Dacă cu adevărat şi din tot sufletul, credem în Hristos Mântuitorul şi dorim să ajungem în împărăţia Lui cea fără de sfârşit, atunci să  dovedim şi cu fapta, nu numai cu cuvintele şi cu aceste veşminte exterioare, credinţa noastră în sfintele Lui porunci. „Căci credinţa fără fapte moartă este” şi cu totul nefolositoare. 

 

 SFÂNTUL MAXIM GRECUL,,Viaţa şi cuvinte de folos ,, Traducere de Florentina Cristea

Carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului , Editura Bunavestire, Galaţi, 2002
APOLOGETICUM ,2006