Filocalia lX - Ioan Scărarul-Cuvântul 16-Despre iubirea de arginţi

 Plăcerea de a avea bani, grija de a-i păstra, greutatea de a te despărţi de ei, neplăcerea resimţită atunci când îi dai, dorinţa de a dobândi bunuri şi de a avea cât mai multe şi părerea de rău după bunurile pierdute. Pe scurt, iubirea de arginţi. Este păcatul care îl izolează pe om de Dumnezeu şi inclusiv de cei de lângă el. Iubirea de arginţi este capul multor răutăţi: cearta, ura, furtul, minciuna, crima – şi lista ar putea continua la nesfârşit. Această patimă, se spune, a adus lumea într-o situaţie de criză, însă nu se putea întâmpla ceva mai bun, crede părintele arhimandrit Atanasie Rusnac. Sunt şi rezultate bune, însă avem nevoie de curaj că să le vedem.

Părinte vicar, cum e mai bine: să le duci grija, sau să le duci dorul? Nici să le duci grija, nici să le duci dorul nu este bine. Important e să nu ne îndepărteze de Dumnezeu. Se şi spune: banul e ochiul dracului. Nu este chiar aşa. Cu aceiaşi bani reuşim să facem şi lucruri extraordinare. Depinde de noi. Când nu avem bani trebuie să avem aceeaşi atitudine faţă de Dumnezeu – o atitudine de mulţumire. De multe ori, oamenii îşi pun întrebarea: „De ce eu sunt aşa de sărac? Ia uite, Dumnezeu ăluia îi dă!” Dumnezeu ştie cui să îi dea banii, Dumnezeu e un contabil extraordinar; n-a făcut facultatea de contabilitate, dar ştie El foarte bine cui şi ce să-i dea pe lumea aceasta. Probabil aceia care îi au nu sunt neapărat legaţi de ei, n-au neapărat această patimă. Sunt oameni care fac milostenie – să nu ştie dreapta ce face stânga – şi primesc mulţi bani, câştigă mulţi bani, dar dau foarte mulţi bani. Dau bani Bisericii, dau bani acţiunilor sociale, săracilor, pentru construcţia a tot felul de azile de bătrâni, case de copii. Deci, ne punem întrebarea: e bine să fi i, totuşi, bogat? Sau e bine să fi i sărac? Nu, nici una, nici alta: e bine să fi i cu Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu îţi rânduieşte să ai bani, foarte bine! Nu uita să-I mulţumeşti lui. Dacă a rânduit să nu ai foarte mulţi bani, nu-ţi concentra atenţia pe a avea cât mai mult, că n-o să-ţi rezolve problema vieţii tale. Concentrează-ţi atenţia pe cum să te apropii de El. Şi zi: „Doamne, facă-se voia Ta în toate!” Nu zicem, oare, aşa şi în rugăciunea de zi cu zi, Tatăl Nostru?

Nu, cui i se cuvine Dumnezeu îi ia, şi cui îşi smereşte capul şi-l pleacă jos Dumnezeu îi dă. Dumnezeu ia cu o mână şi dă cu zece. Aici este şi un secret: toţi cei care dau cu inimă curată şi dau din sufl et, Dumnezeu le răsplăteşte cu siguranţă, dacă nu în cele materiale, în cele imateriale cu siguranţă. De multe ori Dumnezeu îţi răsplăteşte prin sănătate ca să poţi să munceşti, să mergi înainte şi să ajuţi Biserica şi societatea. Dumnezeu tot timpul găseşte o cale să te mulţumească şi să-ţi dea cele ce sunt de folos pentru mântuirea ta. Important e să nu uităm noi de El. În tot ce se întâmplă există şi un motiv duhovnicesc. Se spune, părinte, că am ajuns în criza asta din cauza celor care şi-au dorit mulţi bani, încât au sărăcit întreaga lume. Credeţi că această afi rmaţie stă în picioare? Noi nu suntem chiar săraci, dar nu suntem nici bogaţi, suntem undeva, pe linia de plutire.Vă spun sincer, şi eu am încercat să înţeleg; am deschis şi eu internetul, am început să citesc ştirile de pe acolo, să văd: dar cum, chiar aşa, cad toate bursele, nimic nu se întâmplă? Cum poate, de pe o zi pe alta, o fabrică să nu mai valoreze nimic? Că tot atâţia muncitori are, tot atâtea strunguri şi instalaţii şi utilaje şi maşini şi aşa mai departe – şi de pe o zi pe alta nu mai valorează nimic! Şi, cum spuneaţi şi dumneavoastră, unii se îmbogăţesc, alţii sărăcesc şi toate lucrurile astea. Şi-am zis: nu – hai, mai degrabă, să caut motivul duhovnicesc. Dacă Dumnezeu a îngăduit... Există vreunul? Poate că acei care erau prea bogaţi să se smerească şi să-şi dea seama că nu doar cele materiale valorează. Pe cei care erau săraci şi s-au îmbogăţit peste noapte şi au uitat de lucrurile importante din viaţă, cum sunt Biserica, familia, soţia, copiii, cei dragi, cei săraci – iubirea de aproapele –, să-i facă să revină de unde au plecat şi să înţeleagă că, în esenţă, nu doar asta contează. Uitaţi-vă, e un lucru paradoxal: înainte de criză, în Italia, erau mai puţine. E un lucru extraordinar! Oamenii au început să stea mai mult acasă, cu nevestele lor. Pare ciudat dacă spunem asta, dar e un adevăr. Mai înainte lucrau pe şantier zi şi noapte, lucrau în trei schimburi. Acum, la ora cinci după masă este liber – e criză, nu mai sunt fonduri, facem şi noi ce putem pe-aici – merge acasă, stă seara cu familia, stă seara cu copilaşii. Totuşi, nu au aşa de mulţi bani pe cât aveau înainte, dar au mai mult timp şi preţuiesc puţinul pe care îl au. Nu trebuie să am 10.000, sau 100.000 de euro, în cont, ca să pot să-mi iubesc soţia, să stau cu ea acasă, să stau cu copilaşii mei acasă. Sunt atâtea lucruri care nu costă nimic. Nu mă costă nimic să iau o cariocă şi să desenez ceva, să-i învăţ să deseneze ceva frumos; să le explic din Evanghelie, să le citesc un pasaj şi să le explic copiilor mei – nu mă costă nimic. Deci acesta e un motiv bun pentru care Dumnezeu a acceptat ceptat criza. Altul care ar mai fi? Totul depinde de felul în care privim problema. Să ştiţi că problema poate fi privită foarte sceptic – şi zici: „Bine, părinte, sfinţia ta poate că n-o duci chiar aşa de rău şi eşti călugăr, şi n-ai nevoie să cumperi o sumedenie de lucruri. N-aveţi nevoie de casă, n-aveţi nevoie de masă, în primul rând, n-aveţi copii – mânăstirea vă dă cât de cât, ca să trăiţi de azi pe mâine. Aşa este. O masă niciodată n-o să lipsească şi, până la urmă, nu trebuie să fie bogată şi sofisticată. Şi, până la urmă, postul ar trebui să fie cam prezent în viaţa călugărului. Aşa este. Dar uitaţi-vă, multe familii l-au regăsit pe Dumnezeu, s-au apropiat de Dumnezeu; au avut timp să descopere că mai există şi o biserică lângă ei, acolo, în diaspora. Da, dar le-a plătit Dumnezeu factura? Nu, Dumnezeu nu le-a plătit factura în mod direct. În schimb, le-a dat ceva care o să le permită nu doar factura să-şi plătească, ci să găsească şi un rost în viaţă. Oamenii ăştia se apropie de Biserică şi încep să înţeleagă că, de fapt, ceea ce au făcut până acum nu este chiar aşa de esenţial, că n-au câştigat absolut nimic; că toţi banii aceştia pe care i-au avut, oricum, i-au cheltuit, şi că se poate trăi şi mai modest, se poate trăi şi altfel – dar mai fericit. Se poate trăi mai fericit şi nu se mai risipesc banii cum se risipeau înainte, când nu aveai timp de nimic şi dădeai bani cuiva să-ţi facă curat acasă, dădeai bani cutăruia să-ţi ducă copiii la şcoală şi să-i ia de la şcoală şi să stea cu ei acasă, dădeai bani pentru o sută şi-o mie de lucruri care erau aşa de inutile, şi nu mai reuşeai să-ţi vezi familia. Deci banii n-aduc fericirea...

Nu e chiar aşa de simplu. Dar o întreţin! O întreţin pe a celor care primesc de la tine, când tu îi risipeşti – a lor fericire cu siguranţă că o întreţin, dar a ta nu cred că o întreţin neapărat. Oamenii şi-au regăsit un echilibru în viaţă, să ştiţi. În orice caz, asta este practica pe care am văzut-o noi la biserică, în pastoraţia de zi cu zi, un lucru pe care ni-l arată practica. Şi să ştiţi că oamenii şi-au găsit nişte servicii care se potrivesc cu nişte orare care sunt mult mai echilibrate. Oamenii care aveau deschise firme peste firme şi-au găsit un echilibru şi au zis: „Nu, uite, fac puţinul cât pot, e suficient să-mi întreţin familia, mai bine sunt fericit şi liniştit şi cu Dumnezeu, decât să am foarte mult, dar până la urmă să n-am absolut nicio fericire şi nicio viaţă de familie”. Şi oamenii aceştia sunt bucuroşi. Patimile duhovniceşti se tratează cu un duhovnic. Părinte vicar Atanasie, care este graniţa? Când se termină strictul necesar şi începe patima, patima iubirii de arginţi? Patima iubirii de arginţi nu este legată de cantitate, ci de un sentiment, de o ispită. Şi părinţii o numesc patimă. Pentru cei care, poate, nu sunt familiari cu termenul de patimă: e vorba de un sentiment, îi zicem noi, pătimaş. Adică, e un sentiment care te leagă de această avere, de aceste bunuri. Indiferent că ai o sută de lei, că ai o mie de lei sau zece mii de lei – nu cantitatea îl face pe om să fie pătimaş, ci această apartenenţă, acest gând. Când argintul îţi rupe gândul de la rugăciune, îţi rupe gândul de la Dumnezeu, îţi rupe gândul de la lucrurile esenţiale – familia, copiii, care sunt nucleul societăţii, ceea ce face o societate să meargă înainte şi să se dezvolte – atunci, practic, poţi să constaţi că eşti bolnav de această patimă, că eşti pătimaş, şi trebuie să te vindeci. Aşa cum o boală, când constaţi că eşti bolnav, ai o gripă, ai o bronşită, trebuie să mergi la medic să te tratezi, aşa e şi aici, e acelaşi lucru. Patimile duhovniceşti se tratează cu un duhovnic. Şi primul lucru care trebuie făcut este să recunoşti: „Da, Doamne, eu sunt pătimaş, mă luptă lucrul acesta” – şi jumătate din problemă ai rezolvat-o. E ca orişice altă patimă, e acelaşi remediu duhovnicesc. Că eşti pătimaş de patima beţiei; că eşti pătimaş de ţigări şi nu te poţi lăsa de ele; că eşti pătimaş de invidie şi nu te poţi lăsa de acest sentiment – invidia, sau gelozia, sau ura de aproapele, sau bârfa, sau orişice patimă de pe lumea aceasta – toate încep de la primul lucru, care este primul remediu duhovnicesc: a-ţi recunoaşte neputinţa. Ce păcate se nasc din iubirea de arginţi? Nu ştiu dacă e foarte pedagogic să le spunem cititorilor toate patimile care există pe lumea asta, ca ei să zică: „A, pe asta chiar n-o ştiam, ar trebui s-o încerc!” În orice caz, nu ştiu dacă este cazul să le discutăm pe toate, că-s aşa de multe, încât nu cred că reuşim. Ar fi furtul, minciuna, viclenia? Toate, toate vin de aici, absolut toate. Dar dacă fur de la stat şi dau la biserică, e primit? Absolut, nu. De biserică o să fi e primit, dacă nu ştie biserica de unde ai furat, dar de Dumnezeu sigur că nu. Nu este primită jertfa aceasta, nu este un sacrifi ciu al tău; este, eventual, sacrifi ciul aceluia care a rămas păgubaş. Nu poţi să-L păcăleşti. N-ai cum să-L păcăleşti pe Dumnezeu. Am avut persoane care veneau la spovedit şi ziceau: „Părinte, părinte, să-mi ajute Dumnezeu că iar am să merg la furat”. Zic: „N-are cum să te ajute Dumnezeu să mergi la furat, că nu te ajută Dumnezeu să furi”. Dar, vedeţi, este o mentalitate care s-a înrădăcinat în noi de pe timpul comunismului, care este foarte bolnăvicioasă şi vicioasă, şi trebuie să scăpăm de lucrul ăsta. În mentalitatea noastră, mai ales a celor care au trăit în comunism mai mult, este că statul este al nimănui; statul e ceva ce nu există. Aşadar, dacă furi de la stat, e ca şi cum ai lua ceva ce nu era al nimănui.

Cum credeţi că se vindecă românul de această boală? Prin rugăciune sinceră şi prin recunoaştere sinceră. Să înveţi să fi i corect şi să înţelegi că de corectitudinea ta depinde corectitudinea celorlalţi. Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul! Eu pot să fac ceva bine şi să refuz răul! Eu pot să refuz această stare de a judeca – cum se simte aici în România, am simţit-o peste tot – de a judeca statul, a judeca guvernul, a judeca instituţiile, a judeca Biserica... Toată lumea este rea, toţi sunt răi, toţi fură şi aşa mai departe... Nu, nu este aşa, eu refuz acest lucru. Nu ştiu cum sunt ceilalţi, eu ştiu cum sunt eu: eu încerc să fac ceva bine, eu încerc să nu fur. Şi dacă eu încerc să nu fur, îi spun şi aproapelui meu, vă spun dumneavoastră: uite, noi doi ne înţelegem, nu mai furăm. Nu mai furăm, gata! Trăim cum putem. Dar am o verticalitate, eu te respect pe tine, tu mă respecţi pe mine. Şi tu îi mai spui şi prietenului tău acasă, şi eu îi mai spun şi nevestei mele, şi ea îi mai spune colegei de la serviciu, care spune la toate colegele din birou, zice: „Gata, noi încercăm să fi m aşa!” Noi respectăm, noi, dacă vedem un gunoi jos, îl ridicăm şi îl punem la coşul de gunoi, nu ne facem că nu-l vedem acolo. Nu ne facem că nu vedem mizeria din jurul nostru, încercăm s-o curăţim. Noi dacă vedem un lucru urât, nu facem la fel – condamnăm, aşa-i? Dacă vedem un lucru frumos, spunem la toată lumea: „Uite ce frumos este, hai să facem cu toţii aşa!” Şi să vedeţi că societatea se schimbă, oamenii din jur se schimbă, totul se poate schimba – cu ce? Cu un simplu gest din partea ta! Tu faci un simplu gest care îi molipseşte pe ceilalţi, ca şi gripa – aţi văzut, vine iarna, unul se îmbolnăveşte de gripă, la serviciu s-au îmbolnăvit toţi de gripă, la şcoală s-au îmbolnăvit toţi de gripă, pe unde se mai întâlneşte, prin metrou, troleu, autobuz şi aşa mai departe, tren – şi toată lumea e bolnavă de gripă. Păi dacă aşa de uşor e să se molipsească o ţară întreagă de gripă, şi tot facem vaccinuri şi chestii şi nu ştiu ce – oare nu-i putem molipsi de o faptă bună? Care nu este aşa de complicată. Sunt mii, sunt milioane de modalităţi, de a putea schimba şi de a ne putea vindeca. Trebuie să ai dorinţă de a schimba ceva în viaţa ta – şi schimbând ceva în viaţa ta, poţi să schimbi lumea întreagă! Poţi să schimbi o ţară întreagă, poţi să schimbi totul!

Iubirea de arginti, interviu cu părintele vicar eparhial, Atanasie Rusnac
DIALOG DE DUMINICĂ, Foaie parohială bilunară a bisericii ortodoxe ,pag.1-3.