SFINTI PARINTI DESPRE HARUL LUCRATOR

Cum de putem da seama daca arde in noi focul ravnei sau daca avem Harul lucrator in noi ?

Viaţa creştină începe cu focul râvnei

 Miezul vieţii creştine este comuniunea cu Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru - într-o unire cu Dumnezeu care la început rămâne tăinuită de obicei nu numai celorlalţi, ci şi celui ce o trăieşte.

Mărturia acestei vieţi dinlăuntrul nostru, cu putinţă de a se vedea sau a fi simţită, este râvna arzătoare de a-I plăcea numai lui Dumnezeu, cu o desăvârşită lepădare de sine . Omul în care acest foc arde neîncetat este un om care trăieşte creştineşte.

Aici va trebui să ne oprim şi să cercetăm mai amănunţit această trăsătură deosebită.

„Foc am venit să arunc pe pământ, spune Mântuitorul, şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

El vorbeşte aici despre viaţa creştină, şi zice aceasta pentru că mărturia vădită a ei este râvna de a plăcea lui Dumnezeu care se află în inimă prin Duhul lui Dumnezeu. Ea este ca focul deoarece, la fel cum focul mistuie tot ceea ce atinge, aşa şi râvna pentru viaţa în Hristos arde sufletul care o primeşte.

Şi aşa cum în timpul unui incendiu flăcările pun stăpânire asupra întregii clădiri, aşa şi focul râvnei, odată primit, cuprinde şi acoperă întreaga fiinţă a omului.

În altă parte Domnul spune: „Căci fiecare om va fi sărat cu foc” (Marcu 9, 49). E tot o trimitere la focul duhovnicesc care în râvna sa pătrunde fiinţa toată. Aşa cum sarea, pătrunzând materia stricăcioasă, o împiedică să se strice, tot astfel şi duhul râvnei, pătrunzând întreaga noastră fiinţă, izgoneşte păcatul care strică firea omului atât în suflet cât şi în trup; îl alungă chiar şi din cel mai tăinuit ungher în care s-a sălăşluit şi ne izbăveşte astfel din răutatea şi stricăciunea lui.

Apostolul Pavel porunceşte: „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19); „la sârguinţă nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi” (Romani 12, 11). Şi porunceşte aceasta tuturor creştinilor pentru ca să ne putem aminti că sârguinţa duhului, sau strădania fără preget, este o trăsătură esenţială a vieţii creştine.

Într-un alt loc vorbeşte despre sine astfel: „Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 13-l4).

Iar altora le spune: „Alergaţi aşa ca să o luaţi” (I Corinteni 9, 24). Aceasta înseamnă că în viaţa creştină râvna arzătoare are drept roade o anumită însufleţire şi vioiciune duhovnicească, prin care oamenii săvârşesc faptele bine-plăcute lui Dumnezeu, călcând peste ei înşişi şi aducând de bunăvoie ca jertfă lui Dumnezeu tot felul de nevoinţe, fără a se cruţa pe sine.

Întemeiat cu tărie pe o astfel de învăţătură, oricine poate cu uşurinţă înţelege că împlinirea fără tragere de inimă a rânduielilor Bisericii, asemeni rutinei lucrului de zi cu zi, cunoscut dinainte de mintea care îl diriguieşte, sau asemeni purtării de societate corecte şi distinse, plină de mişcări politicoase, nu e deloc un semn hotărâtor că viaţa creştină autentică ar fi prezentă în noi.

Toate acestea sunt bune, dar atâta vreme cât nu poartă în ele duhul vieţii în Hristos lisus nu au nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Astfel de lucruri se aseamănă aşadar statuilor fără de viaţă. Şi ceasurile bune merg în mod corect; dar cine va fi de părere că au viaţă în ele? Este acelaşi lucru. Adesea „ai nume să trăieşti, dar eşti mort” în realitate (Apocalipsa 3, 1).
Numai adevărata râvnă doreşte atât să facă binele în toată curăţia şi desăvârşirea lui, cât şi să izgonească păcatul chiar şi în cele mai mici chipuri ale lui. Caută binele ca pâinea cea de toate zilele, iar cu păcatul se luptă ca şi cu un vrăjmaş de moarte.

Focul râvnei

 Un lucru care nu cere nici o osteneală, oricine e gata să îl facă; dar de cum ni se cere puţin mai multă nevoinţă, sau vreun fel de lepădare de sine, tot atunci renunţăm, căci nimeni nu poate săvârşi acestea prin sine însuşi. 

Şi atunci aflăm că nu ne putem bizui pe nici un lucru care să mişte omul către fapta bună: cruţarea de sine va şubrezi toată temelia. 

Iar orice altă pricină se va mai ivi, afară de cea pe care am amintit-o, va preface fapta cea bună într-una rea.

Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că trebuie să avem pretutindeni această aprindere şi acest foc nemăsurat în suflet, gata să înfruntăm până şi moartea; căci altfel va fi cu neputinţă să dobândim împărăţia.

Lucrarea evlaviei şi a unirii cu Dumnezeu se face cu multă osteneală şi durere, mai ales la început. De unde să luăm puterea de a săvârşi acestea? Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, o putem afla în râvna inimii.

 A căuta plin de râvnă să placi lui Dumnezeu este calea către Dumnezeu care e plină de mângâiere şi dă aripi sufletului. Fără ea toate se duc de râpă.

Trebuie să facem totul spre slava lui Dumnezeu, sfidând păcatul care zace în noi. 

Altfel, le vom face doar din obişnuinţă, pentru că aşa „se cuvine”, pentru că aşa s-a făcut dintotdeauna, sau pentru că aşa fac alţii. 

Trebuie să facem tot ceea ce ne stă în puteri, altminteri le vom face pe unele şi le vom nesocoti pe altele, şi asta fără nici o părere de rău sau fără a fi conştienţi chiar de ceea ce am nesocotit. Pe toate trebuie să le facem cu grijă şi multă luare aminte, ca pe lucrul nostru de căpetenie; altfel, le vom săvârşi la întâmplare.

Aşadar e limpede că fără râvnă un creştin este un biet creştin. Moleşit, neputincios, lipsit de viaţă, nici cald, nici rece şi felul acesta de viaţă nu este viaţă. Ştiind aceasta, să ne străduim a ne vădi adevăraţi râvnitori ai faptelor bune pentru a putea fi cu adevărat bineplăcuţi lui Dumnezeu, neîntinaţi, neprihăniţi şi fără vreo altă necuviinţă.

Astfel că adevărata mărturie a vieţii creştine este focul şi lucrarea râvnei de a plăcea lui Dumnezeu.

 Acum se pune întrebarea - cum se poate aprinde acest foc? Cine îl pricinuieşte? O astfel de râvnă vine din lucrarea harului. Dar ea nu se iveşte fără încuviinţarea şi împreună-lucrarea voii noastre libere.

Viaţa creştină nu e viaţa firii. Iată cum ar trebui ea să înceapă sau să fie trezită mai întâi: precum într-o sămânţă se produce creşterea atunci când căldura şi umezeala pătrund până la germenul ascuns înăuntru, iar prin ele se face simţită puterea atotţiitoare a vieţii, aşa şi în noi viaţa dumnezeiască este trezită atunci când Duhul lui Dumnezeu pătrunde în inimă şi aşează acolo începutul trăirii, în Duhul, curăţind şi adunând laolaltă trăsăturile întunecate şi fărâmiţate ale chipului lui Dumnezeu.

Atunci se trezesc (printr-o lucrare din afară) o dorinţă şi o căutare de bunăvoie; pe urmă harul se pogoară (prin Sfintele Taine) şi, unindu-se cu libertatea noastră, naşte râvna cea preaputernică. însă să nu creadă cineva că poate de unul singur să dea naştere unei asemenea puteri de viaţă; nu, ci trebuie să se roage pentru aceasta şi să fie gata a o primi. 

Focul râvnei ce arde cu putere - acesta este harul Domnului. Duhul lui Dumnezeu, pogorându-Se în inimă, începe să lucreze în ea cu o râvnă care este pe cât de mistuitoare, pe atât de neostoită.

Aşadar trebuie să ne umplem cu această putere; trebuie să o cerem şi să o primim, iar ea ne va scoate din şi ne va înălţa deasupra marii tulburări a vieţii veacului de acum.
Să ne întoarcem acum la realitate şi să vedem când vin astfel de gânduri de mulţumire de sine. Atunci când omul se află într-o stare liniştită, când nimic nu îl tulbură, nimic nu-l amăgeşte şi nici nu-l trage în păcat - atunci este el gata pentru orice chip de vieţuire sfântă şi curată. De cum apare însă mişcarea unei patimi sau vreo ispită oarecare, unde îi sunt toate făgăduinţele?

Nu îşi zice adesea omul care duce viaţă neînfrânată: „De-acum nu o să mai fac acestea”? Dar iarăşi înfometează patima, iarăşi se stârneşte pofta, şi iarăşi se trezeşte că a păcătuit.
Atunci când facem totul după voia noastră şi nu împotriva iubirii de sine din noi, iar noi stăm şi cugetăm la răbdarea ocărilor, toate sunt bune şi frumoase. De fapt ni se pare chiar ciudat să încercăm vreun simţământ de jignire sau mânie precum cele cărora le cad pradă unii. Dar ia să te afli într-o stare potrivnică, şi atunci şi o simplă privire - nici măcar un cuvânt - te va face să-ţi ieşi din fire!

Aşa, bizuindu-te pe tine, poţi visa în voie, la împlinirea unei vieţi creştineşti fără vreun ajutor de Sus - câtă vreme sufletul ţi-e liniştit. 

Când însă răul care stă în adâncul inimii este stârnit ca praful de către vânt, atunci vei afla chiar în cele ce tu însuţi vei simţi osânda propriei tale trufii de cuget.

 Când gând după gând şi dorinţă după dorinţă - una mai rea decât cealaltă - încep să tulbure sufletul, atunci oricine ajunge să uite de sine şi să strige fără să vrea odată cu proorocul: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului” (Psalmul 68, ). 

„O, Doamne, mântuieşte! O, Doamne, sporeşte!” (Psalmul 117, 25).
Adesea lucrurile se petrec astfel: cineva visează să stăruie în bine, bizuindu-se pe sine. Dar un chip sau un lucru îi apare în închipuire, se naşte dorinţa, patima se trezeşte: omul este atras şi cade. După aceea, nu mai vrea decât să se uite la sine însuşi şi să zică: ce rău am fost! Apoi, însă, iar se iveşte vreun prilej de împrăştiere, şi iarăşi e gata să uite de sine.
Sau cineva te-a ocărât, se naşte încăierarea, se fac certuri şi osândiri. 

Minţii tale totul i se înfăţişează într-un chip nedrept dar convenabil, iar tu ţi-l însuşeşti, îi înjoseşti pe acela, te apuci şi povesteşti şi altora, îl tulburi pe altul - şi toate acestea după ce te-ai lăudat cu puterea ta de a duce o viaţă fără de prihană, fără ajutor din înălţime. 

Păi atunci unde ţi-era puterea? „Căci duhul este osârduitor, dar trupul neputincios” (Matei 26, 41). înţelegi binele şi faci răul: „găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine” (Romani 7, 21). Suntem robiţi. Doamne, izbăveşte-ne!
Unul dintre primele vicleşuguri ale vrăjmaşului împotriva noastră este tocmai gândul de a te bizui pe tine însuţi: adică dacă nu te lepezi de el, atunci măcar să nu simţi nevoia de ajutor din partea harului. Ca şi cum ar zice vrăjmaşul: „Nu te îndrepta către lumina în care se doreşte să ţi se dea ţie noi puteri.

Eşti bun aşa cum eşti!” Şi omul se dedă la odihnă. Intre timp însă, vrăjmaşul zvârle cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul; pe alţii îi ademeneşte în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor); iar altora le împleteşte cu floricele laţul strâns bine împrejur (avantaje înşelătoare).

 Fără să se gândească, omul se avântă tot mai departe şi mai departe şi nu înţelege că se prăbuşeşte din ce în ce mai jos până ce ajunge în adâncul răutăţilor, până în uşa iadului.

Oare nu ar trebui şi lui să-i strige cineva, precum lui Adam celui de demult: „Omule, unde eşti? Unde te-ai dus?” 

Tocmai acest strigăt este lucrarea harului, care îl face pe păcătos pentru prima oară să ia aminte la sine.
Prin urmare, dacă doreşti să începi a trăi creştineşte, caută harul. Clipa în care harul pogoară şi se alătură voii tale este clipa în care se naşte în tine viaţa creştină - puternică, statornică şi cu multă roadă.

De unde poate dobândi cineva şi cum poate primi harul care dă început vieţii? Dobândirea harului şi sfinţirea vieţii noastre prin el se săvârşesc în Sfintele Taine. Aici stăm sub lucrarea lui Dumnezeu, adică aducem la Dumnezeu firea noastră cea săracă; iar El o preface prin puterea Sa. 

Tainele care ţin mai ales de începutul vieţii creştine sunt Botezul şi Pocăinţa. 

Aşadar rânduiala cu privire la începerea unei adevărate trăiri creştineşti se vădeşte mai întâi prin lucrarea Botezului, iar apoi prin Pocăinţa.
Botezul este cea dintâi Sfântă Taină în creştinism; căci el învredniceşte pe creştin să primească darurile harului şi prin celelalte Taine. Fără el nimeni nu poate intra în creştinătate sau să devină mădular al Bisericii, înţelepciunea Cea mai dinainte de veci Şia zidit Sieşi casă pe pământ, iar uşa care duce în această casă este Taina Botezului. Prin ea nu numai că oamenii pot intra în casa lui Dumnezeu, dar tot acolo ei sunt înveşmântaţi cu haine vrednice de aceasta; primesc un nume nou şi un semn care se întipăreşte în toată fiinţa celui botezat, prin care mai apoi toate făpturile cereşti şi pământeşti îl recunosc şi îl deosebesc de ceilalţi.

 SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL ,,CALEA SPRE MÂNTUIRE,,

Editura BUNAVESTIRE Bacău, 1999