Sfantul Ignatie Briancianinov Despre citirea Evangheliei

Despre citirea Evangheliei

Cînd citeşti Evanghelia, nu căuta desfătări, nu căuta extaze, nu căuta cugetări sclipitoare: caută să vezi adevărul cel sfînt, singurul infailibil.

Nu te mulţumi doar cu citirea neroditoare a Evangheliei; străduieşte-te să împlineşti poruncile ei, citeşte-o cu fapta. Evanghelia este cartea vieţii şi prin viaţă trebuie citită.

Nu socoti că din întîmplare cea mai sfîntă dintre cărţi. „Tetra-Evanghelia” începe cu Evanghelia după Matei şi sfîrşeşte cu Evanghelia după Ioan. Matei ne învaţă mai mult cum să împlinim voia lui Dumnezeu şi poveţele lui sînt deosebit de potrivite cu cel ce face primii paşi pe calea lui Dumnezeu; Ioan arată chipul unirii dintre Dumnezeu şi omul înnoit prin porunci, unire la care pot ajunge doar cei ce au sporit în calea lui Dumnezeu.

Deschizînd Sfînta Evanghelie pentru a o citi, adu-ţi aminte că ea hotărăşte soarta ta veşnică. După ea vom fi judecaţi şi după felul în care ne­am potrivit pe pămînt cu îndreptarul ei vom primi fie fericirea veşnică, fie chinurile veşnice (Ioan 12, 48).

Dumnezeu Şi-a descoperit voia unui nevrednic firicel de praf, omul! Cartea în care e înfăţişată această mare şi atotsfintă voie se află în mîinile tale. Poţi să primeşti ori să lepezi voia Ziditorului şi Mîntuitorului tău, după cum îţi place. Viaţa ta veşnică şi moartea ta veşnică sînt în mîinile tale: judecă singur de cîtă prevedere şi înţelepciune ai nevoie. Nu te juca cu soarta ta veşnică!

Roagă-te Domnului cu inimă înfrîntă ca să-ţi descopere minunile ascunse în legea Lui (Psalmi 118, 18), care e Evanghelia. 

Se deschid ochii şi se arată minunata vindecare de păcat a sufletului săvîrşită de Cuvîntul lui Dumnezeu. Tămăduirea neputinţelor trupeşti a fost numai dovada tămăduirii sufletului, dovadă pentru oamenii trupeşti, dovadă pentru minţile orbite prin faptul că s-au robit simţurilor (Luca 5, 24).

 Să citeşti Evanghelia cu cea mai mare evlavie şi luare aminte. Nimic din ea să nu socoţi de mică însemnătate, prea puţin vrednic de cercetare. Din orişicare cuvînt al ei iese o rază de lumină. Nepăsarea faţă de viaţă înseamnă moarte.

Citind despre leproşii, slăbănogii, orbii, şchiopii, îndrăciţii tămăduiţi de Domnul, să te gîndeşti că sufletul tău, care poartă rănile cele de multe feluri ale păcatelor şi e înrobit de către demoni, se aseamănă cu aceşti bolnavi. Învaţă din Evanghelie să crezi că Domnul, Care i-a vindecat pe ei, te va vindeca şi pe tine dacă îl vei ruga cu rîvnă ca să fii vindecat.

Să dobîndeşti o stare a sufletului care să te ajute în primirea vindecării; iar vindecarea sînt în stare să o primească cei care şi-au recunoscut păcătoşenia şi sînt gata să o părăsească (Ioan 9, 39-41). Dreptului mîndru, adică păcătosului care nu-şi vede păcătoşenia sa, Mîntuitorul nu îi este de folos (Matei 9, 13).

Vederea păcatelor, vederea căderii în care se află tot neamul omenesc, e un dar deosebit al lui Dumnezeu. Cere să capeţi acest dar şi vei pricepe mai uşor cartea Doctorului Ceresc, Evanghelia.

Străduieşte-te să-ţi însuşeşti Evanghelia cu mintea şi cu inima, încît mintea ta, ca să zic aşa, să plutească în ea, să trăiască în ea: atunci şi lucrarea ta cu înlesnire va deveni lucrare evanghelică. Poţi să reuşeşti asta citind cu evlavie, cercetînd cu deadinsul Evanghelia.

Preacuviosul Pahomie cel Mare, unul din cei mai vestiţi părinţi ai vremurilor vechi, ştia pe dinafară Sfînta Evanghelie şi socotea, prin descoperire dumnezeiască, învăţarea ei pe dinafară drept o îndatorire de căpătîi a ucenicilor săi. Astfel, Evanghelia îi însoţea pe aceştia pretutindeni, călăuzindu-i neîncetat.

Şi de ce în vremurile de acum dascălul creştin nu ar împodobi ţinerea de minte a copilului nevinovat cu Evanghelia, în loc s-o murdărească prin învăţarea fabulelor lui Esop şi a altor nimicuri?

Ce fericire, ce bogăţie este întipărirea Evangheliei în minte! Nu pot fi prevăzute întorsăturile sorţii şi necazurile ce pot să ni se întîmple de-a lungul vieţii pămînteşti. Evanghelia, odată întipărită în minte, poate fi spusă de cel orb, pe osîndit îl însoţeşte în temniţă, vorbeşte în ţarină cu plugarul, călăuzeşte pe negustor la tîrg, veseleşte pe cel bolnav în vremea chinuitoarei lipse de somn şi a grelei singurătăţi.

Nu cuteza să tîlcuieşti tu însuţi Evanghelia şi celelalte cărţi ale Sfintei Scripturi. Scriptura a fost întocmită de către Sfinţii Prooroci şi Apostoli, întocmită nu după bunul plac, ci din insuflarea Sfîntului Duh (2 Petru 1, 21). Aşadar, cum să nu fie o nebunie tîlcuirea ei după bunul plac?

Sfîntul Duh, Care a grăit prin Prooroci şi Apostoli cuvîntul lui Dumnezeu, l-a tîlcuit prin Sfinţii Părinţi. Atît cuvîntul lui Dumnezeu, cît şi tîlcuirea lui sînt dar al Sfîntului Duh. Numai această tîlcuire o primeşte Sfînta Biserică Ortodoxă! Numai această tîlcuire o primesc adevăraţii ei fii!

Cel care tîlcuieşte după bunul plac Evanghelia şi întreaga Scriptură leapădă prin aceasta tîlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi, de către Sfîntul Duh. Cel care leapădă tîlcuirea Scripturii de către Sfîntul Duh leapădă, fără nici o îndoială, însăşi Sfînta Scriptură.

Şi cuvîntul lui Dumnezeu, cuvîntul mîntuirii, se face pentru cei ce îl tîlcuiesc cu obrăznicie mireasmă spre moarte, sabie cu două tăişuri cu care aceştia se junghie pe sine spre veşnică pieire (2 Petru 3, 16; 2 Corinteni 2, 15, 16). Cu această sabie s-au omorît pe veci Arie, Nestorie, Eutihie şi alţi eretici care prin tîlcuirea după bunul plac şi cu obrăznicie a Scripturii au căzut în hulă.

La cine voi căuta, dacă nu la cel smerit şi blînd, care tremură de cuvintele Mele? (Isaia 66, 2), zice Domnul. Aşa să fii faţă de Evanghelie şi de Domnul, Care este în ea. Părăseşte viaţa păcătoasă, părăseşte împătimirile şi desfătările pămînteşti, leapădă-te de sufletul tău: atunci Evanghelia îţi va fi la îndemînă şi lesne de pătruns.

Cel ce-şi urăşte sufletul în lumea aceasta, a grăit Domnul, sufletul pentru care, de la cădere încoace, iubirea de păcat s-a făcut o a doua fire, s-a făcut însăşi viaţa sa îl va păstra pentru viaţa veşnică (Ioan 12, 25). Pentru cel ce iubeşte sufletul său, pentru cel care nu se hotărăşte să se lepede de sine, Evanghelia râmîne închisă: acesta citeşte litera, însă cuvîntul vieţii, fiind duh, rămîne acoperit de ochii lui printr-un văl cu neputinţă de pătruns.

Cînd Domnul era pe pămînt cu trupul Său cel preasfînt, mulţi L-au văzut şi totodată nu L-au văzut. Ce folos dacă omul vede cu ochii trupeşti, pe care-i au şi dobitoacele, dar nu vede nimic cu ochii sufletului, cu mintea şi cu inima? Şi în vremea de acum sînt mulţi care citesc Evanghelia şi totodată nu o citesc niciodată, nu o cunosc deloc.

Evanghelia, a zis un oarecare preacuvios sihastru, se citeşte cu mintea curată şi se pricepe după măsura împlinirii poruncilor cu fapta. Însă pătrunderea desăvîrşită a Evangheliei nu poate fi atinsă prin sforţările omeneşti: ea este dar al lui Hristos.

Duhul Sfint, sălăşluindu-se în adevăratul şi credinciosul Său slujitor îl face şi desăvîrşit cititor şi adevărat plinitor al Evangheliei.

Evanghelia zugrăveşte însuşirile omului nou, care e Domnul din ceruri (1 Corinteni 15, 48). Acest om nou este Dumnezeu după fire. Pe oamenii din sfînta Lui seminţie, care cred în El şi se preschimbă după asemănarea Lui, El îi face dumnezei prin har.

Voi, ce vă tăvăliţi în balta cea puturoasă şi murdară a păcatelor şi aflaţi în aceasta desfătare, ridicaţi capetele voastre, priviţi la cerul curat: acolo este locul vostru! Dumnezeu vă dă cinstea de a fi dumnezei; voi, lepădînd această cinste, vă alegeţi „cinstea” dobitoacelor şi încă a celor mai necurate. Veniţi-vă în fire! Părăsiţi balta cea rău-mirositoare; curăţiţi-vă prin mărturisirea păcatelor; spălaţi-vă prin lacrimi de pocăinţă; împodobiţi-vă cu lacrimile duhului înfrînt; urcaţi la cer: acolo vă cheamă Evanghelia. Cît aveţi lumina (Evanghelia, în care e ascuns Hristos) credeţi în lumină, ca să fiţi fii ai luminii (Ioan 12, 36).


IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM? ,,  DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI ,  Ed.SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL ,
PETRU VODĂ , 2005

Sfanta Liturghie (talcuiri) - Mitropolit Bartolomeu Anania

 Savârsirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup si Sânge, iar ca scop sfintirea credinciosilor, care, prin acestea, dobândesc si înlesnesc împlinirea acelui efect si acelui scop, sunt rugaciunile, cântarile, citirile din Sfânta Scriptura si, în general, toate cele ce se savârsesc si se rostesc, cu Sfânta rânduiala, înainte si dupa sfintirea darurilor.

   Este adevarat ca Dumnezeu ne da în dar toate cele sfinte, fara ca noi sa-i dam nimic în schimb; totusi, El ne cere neaparat sa ne facem vrednici de a le primi si a le pastra, caci nu face parte de sfintire decât celor ce s-au pregatit în felul acesta.

 Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, sa ne înfatisam pregatiti si cu vrednicie. De aceea, trebuie sa existe si în slujba Sfintei Liturghii mijloace de pregatire în acest scop: sunt rugaciunile, cântarile si tot ce se savârseste sau se rosteste într-însa, dupa rînduiala sfânta. 

 Acestea ne sfintesc si ne fac în stare, pe de o parte ca sa primim cu vrednicie sfintirea, iar pe de alta ca sa o putem pastra si sa ramânem cu ea. Ele ne sfintesc într-un îndoit schip. ~n primul rând ne sfintesc prin însasi puterea pe care o au rugaciunile, cântarile si citirile. Astfel, rugaciunile ne întorc gândul catre Dumnezeu, mijlocindu-ne iertarea pacatelor; cântarile, de asemenea, îl fac sa Se milostiveasca si sa Se îndure de noi, precum ne spune Psalmistul: „inalta lui Dumnezeu jertfa de lauda (cântare)... si te voi izbavi si Ma vei preamari”; în sfârsit, citirile din Sfânta Scriptura, care ne învata atât bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu cât si dreptatea si judecata Lui, sadesc si aprind în sufletele noastre nu numai iubirea ci si teama fata de El, facându-ne astfel mai zelosi întru pazirea poruncilor Sale. Iar toate la un loc, îmbunatatesc sufletul si  apropie de Dumnezeu atât pe preot cât si pe popor, facând si pe unul si pe celalalt destoinici pentru primirea si pastrarea cinstitelor daruri care este scopul Sfintei Liturghii.  Partea întâi a sfintei slujbe ne arata începutul acelei lucrari, cea de a doua pe cele urmatoare, iar cea de la sfârsit pe cele de dupa aceea. Asa încât, urmarind cu privirea aceste parti ale slujbei, putem avea în fata ochilor toata lucrarea mântuirii. 

 Caci sfintirea darurilor , adica Jertfa însasi , aminteste moartea, învierea si înaltarea Mântuitorului, deoarece cinstitele daruri se prefac în însusi dumnezeiescul Trup, cu care El a fost rastignit, a înviat si S-a înalta la cer; cele dinainte de Jertfa închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adica întruparea, iesirea la propovaduirea si aratarea cea deplina în lume; iar cele de dupa Jertfa arata „fagaduinta Tatalui”, cum a numit-o Domnul insusi, adica pogorârea Sfântului Duh peste sfintii Apostoli si întoarcerea neamurilor la Dumnezeu si partasia lor cu El, printr-însii. 

  Astfel, întreaga slujba este ca o icoana care ar înfatisa un singur trup al lucrarii Mântuitorului în lume, facând sa se perinde pe dinaintea privirilor noastre toate partile ei, de la început pâna la sfârsit, dupa rânduiala si urmarea lor fireasca. Asa de pilda, antifoanele care se cânta la începutul sfintei Liturghii, precum si cele ce se savârsesc si se rostesc mai înainte, la proscomidie, închipuiesc cea dintâi treapta din lucrarea mântuitoare a lui Hristos; iar cele de dupa antifoane, adica citirile din Sfânta Scriptura si celelalte, închipuiesc treapta urmatoare. Dar s-ar putea sa spuna cineva ca aceste citiri si cântari ar avea un alt rost si anume ca au fost alese ca sa ne îndemne spre virtute sau ca sa faca pe Dumnezeu îndurator spre noi. 

  Totusi, nu le împiedica sa poata face si una si alta, adica pe de o parte sa îndemne pe credinciosi spre virtute, iar pe de alta sa închipuie lucrarea mântuitoare a lui Hristos. E ca si cu hainele: acestea satisfac în primul rând nevoia de îmbracaminte, acoperind trupul; dar, fiind croite într-un fel sau altul, ele oglindesc adesea si îndeletnicirea, felul de viata sau rangul celor ce le poarta. Tot asa si cu rânduiala Sfinte Liturghii: fireste ca Sfintele Scripturi, cuprinzând cuvinte de Dumnezeu insuflate si laude pentru Dumnezeu, îndeamna la virtute si sfintesc pe cei ce le citesc si le cânta; dar fiind alese si orânduite într-anumit fel, ele au si un alt rost, adica pot sa închipuiasca întruparea si lucrarea pamânteasca a lui Hristos. Acelasi lucru se poate spune nu numai despre cântari si citiri, ci si despre sfintele ceremonii: fiecare din ele se savârseste în vederea unei anumite trebuinte, dar în acelasi timp simbolizeaza si ceva din lucrarile, faptele sau patimile lui Hristos. 

  Sa luam, de pilda, intrarea cu sfânta Evanghelie în altar sau intrarea cu cinstitele daruri. Fiecare din acestea se savârseste cu un scop practic: una ca sa citeasca Evanghelia, cealalta ca sa se savârseasca Jertfa. Amândoua închipuiesc însa iesirea si aratarea Mântuitorului în lume: cea dintâi, aratarea înca nedeslusita si nedeplina de la început, cea de a doua pe cea desavârsita si deplina. Ceva mai mult: între cele ce sa savârsesc la Liturghie sunt chiar unele lucrari care nu îndeplinesc nici o trebuinta, ci au numai un rost simbolic. Asa sunt, de pilda: junghierea prescurei si întiparirea crucii pe ea, forma de sulita în care e facuta copia, sau turnarea apei calde în Sfintele Daruri. Chiar si în celelalte Sfinte Taine putem gasi multe de acest fel. Asa de pilda, în rânduiala botezului, cei ce vin la botez trebuie sa se descalte, sa se dezbrace si, stând cu fata spre Apus, sa-si întinda mâinile si sa sufle; aceasta ne învata aici cât de mult trebuie sa urâm pe diavolul si cum trebuie sa-l alunge cel ce va sa fie un adevarat crestin. Si toate cele de acelasi fel din rânduiala Sfintelor Taine au fiecare însemnarea lor. 

  Dar când este vorba de cele ce se savârsesc la Sfânta Liturghie toate ne duc cu gândul la lucrarea mântuitoare a lui Hristos, pentru ca privelistea ei fiind în fata ochilor nostri, sa ne sfinteasca sufletele si astfel sa devenim vrednici de primirea sfintelor Daruri. Caci dupa cum odinioara aceasta lucrare a izbavit lumea de moarte, tot asa si acum, fiind mereu contemplata, ea îmbunatateste si apropie de Dumnezeu sufletele celor ce o au în fata ochilor. 

  Sau, mai bine zis, nici odinioara ea n -ar fi folosit nimic, daca n -ar fi fost vazuta si crezuta. De aceea a si fost propovaduita si de aceea a facut Dumnezeu mii de semne, pentru ca sa fie crezuta; caci n-ar fi putut sa-si îndeplineasca rostul, adica sa mântuiasca pe oameni, daca odata savârsita, ar fi ramas necunoscuta de cei ce trebuiau sa se mântuiasca printr-însa. Numai ca, atunci când era propovaduita, ea sadea în sufletele celor ce nu o cunoscusera, cinstirea lui Hristos, credinta si iubirea, pe care aceia nu le avusesera mai înainte; pe când acum, fiind contemplata, cu toata osârdia, de catre cei ce deja au crezut, nu creeaza în suflet acele frumoase simtiri, ci numai pastreaza pe cele existente, le împrospateaza si le sporeste, facându-ne mai tari în credinta si mai fierbinti în evlavie si iubire. Caci daca a facut sa rasara simtaminte noi, cu mult mai usor poate sa le pastreze, sa le întretina si sa le învioreze pe cele vechi.

   Dar tocmai acestea sunt simtamintele cu care se cuvine sa ne apropiem de cele sfinte cu evlavie, credinta si dragoste fierbinte fata de Dumnezeu si fara de care ar fi o nelegiuire chiar si numai sa le privim. De aceea, trebuia sa se înfatiseze în rânduiala sfintei Liturghii o astfel de contemplatie, care sa poata sa sadeasca în noi aceste simtiri, încât sa ne faca nu numai sa ne închipuim cu mintea, ci oarecum sa vedem cu ochii saracia Celui ce stapâneste, pribegia pe pamânt a Celui ce este în tot locul, ocarile îndurat de Cel binecuvântat, patimile Celui fara patima; sa vedem cât de mult ne-a iubit Cel care a fost rasplatit cu atâta ura, cât S-a smerit pe Sine Cel ce este necuprins de fire, câte a patimit si câte a facut, pentru ca sa ne pregateasca noua Masa dumnezeiestilor Daruri. 

  Si astfel, cutremurati de maretia mântuirii noastre, patrunsi de marea îndurare a lui Dumnezeu fata de noi, sa veneram pe Cel ce S-a milostivit si ne-a mântuit în acest chip, sa-i încredintam sufletele, sa-i daruim viata si sa ne înflacaram inimile cu focul iubirii Lui; si asa pregatiti sa ne apropiem cu credinta si cu dragoste de focul Sfintelor Taine.

Sf. Nicolae Cabasila ,,Tâlcuirea dumnezeiestii liturghii ,, Traducere din limba greaca de Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Editura Arhiepiscopiei Bucure[tilor 1989 

CUVINTE ALE SFÎNTULUI TEOFAN ZĂVORÎTUL - DESPRE PREGĂTIREA PENTRU SPOVEDANIE ŞI SFÎNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

[...] Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sînt înşelarea cea mai pierzătoare în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă nu din cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă? Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămîne doar să se uite în jur, să se îngîmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt, asta înseamnă a strica prin gînd ceea ce ai dobîndit prin osteneală şi a te pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sînt repetate fără încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine şi sînt înfăţişate cu deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine. [...]

Avem obiceiul să spunem: „sînt păcătos”, „sînt păcătoasă” - ce cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine că simţămîntul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării şi apoi, îndată ce se arată cîtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cît se poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai scump - îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţămîntul păcătoşeniei noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gîndul: „nu sînt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu.” Posteşti sau iei asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gîndul: „Alţii îşi măresc prin nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă ostenesc pentru păcatele mele.” Mergi la biserică ori săvîrşeşti acasă rugăciune? Să-ţi spui: „Să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şi-mi va ierta păcatele.” Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, cînd vă îndreptaţi cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decît ca pe oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfîntului Pimen, care spunea: „eu mă văd ca pe un om cufundat în noroi pînă la grumaz şi numai gură am ca să strig: Dumnezeule, miluieşte-mă!.” Astfel orînduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai însemnată din calea deschiderii uşii frîngerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu.[...]

A venit gîndul la mîntuire; ai simţit primejdia rămînerii în păcat, te-ai hotărît să te îndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsîndu-le să treacă fără a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al harului: nu îl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insuflă să faci nu amîna pe mîine. Chiar astăzi intră înăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rînduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele Dumnezeieşti şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te, roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerîndu-I cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi îţi va da putere ca să frîngi încăpăţînarea voii tale. Sînt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul.[...]

Prima capcană a vrăjmaşului e tulburarea gîndurilor. De obicei, el începe prin a semăna doar un gînd, totuşi în aşa fel ca acesta să atingă inima şi să se însămînţeze în ea. Îndată ce va reuşi asta, îndată va aduna în jurul acestui gînd care nu pare însemnat, iar uneori nici rău, un nor întreg de gînduri ce vin să se adauge, şi înceţoşează în acest chip atmosfera pînă atunci curată şi luminoasă a sufletului. Prin aceasta, vrăjmaşul îşi pregăteşte loc şi întindere pentru lucrarea sa şi în scurtă vreme începe să lucreze în această ceaţă, rănind sufletul prin - atacuri păcătoase, care lasă în suflet rană după rană. Aceste răni micuţe acoperă apoi sufletul din toate părţile pentru a se contopi, în cele din urmă, într-o singură rană dureroasă a aşezării (dispoziţiei) sufleteşti pătimaşe. Se întîmplă acelaşi lucru cu ceea ce păţeşte cineva care este împuns pe întuneric cu un ac ascuţit: capătă o rană, două, trei şi aşa mai departe pe tot trupul. Fiecare împunsătură pricinuieşte suferinţă şi lasă în urma sa o rană în care se fac puroi şi coji - şi aşa, coajă după coajă, trupul devine tot o rană.

Aşadar, luaţi aminte: în starea cea bună a sufletului gîndurile nu se tulbură şi vrăjmaşul nu are cum să lucreze, fiindcă el îşi începe toată lucrarea sa prin tulburarea gîndurilor omului: iar el le tulbură prin mijlocirea unuia singur, pe care îl alege ca pretext, potrivit caracterului şi îndeletnicirilor omului. Îndată ce reuşeşte să sădească în inimă acest gînd, se porneşte viforul gîndurilor; pacea şi liniştea lăuntrică pier. Ei, şi atunci vrăjmaşul se strecoară în inimă şi începe să stîrnească în ea, puţin cîte puţin, mişcări pătimaşe. Acesta este deja pasul al doilea! Şi acum, ia aminte! Dacă vezi că se întîmplă în tine acest lucru, opreşte-te, să nu mergi mai departe, deja e foarte rău. Tulburarea gîndurilor poate că nu vei izbuti s-o bagi de seamă, fiindcă fără să vrem sîntem prinşi cu multe îndeletniciri; mişcarea patimii, însă, cum să n-o bagi de seamă? Mai ales atunci cînd hotărîrea de a nu te supune ei e încă neatinsă. Dacă şi asta este prea anevoie pentru tine, îţi voi arăta un semn şi mai palpabil. Bagă de seamă: îndată ce, ca urmare a momirii tale de către un singur gînd şi a tulburării, apoi, de către multe, se va petrece o răcire a inimii, să ştii că în inimă s-au făcut deja răni şi bube, chiar dacă ele nu se bagă deloc de seamă. Răcirea inimii faţă de slujirea lui Dumnezeu este o jumătate bună din drumul spre cădere - iar unii spun că e cădere sigură.

După aceasta, vedeţi şi singuri ce trebuie să facem, în ceea ce ne priveşte: nu îngădui să intre în inimă gîndul dintîi, cel care te momeşte şi nu te împreuna cu el. Dacă vei respinge primul gînd, vei strica toate cursele vrăjmaşului şi-i vei tăia orice putinţă de a lucra asupra ta şi a te ispiti. De aici, iată ce lege a mîntuirii reiese: a venit gîndul ispititor? Alungă-l. A venit iar? Alungă-l iar. A venit un al doilea şi un al treilea? Şi pe acestea alungă-le. Aşadar, să goneşti orice gînd ispititor şi să-l respingi cu mînie şi cu supărare faţă de el şi vei fi cu desăvîrşire liber de căderi. Vrăjmaşul te va tot ispiti, se va încrîncena asupra ta; dar dacă nu vei înceta să lucrezi în acest fel, nu va putea să-ţi facă nimic. Dimpotrivă, dacă te vei supune primei momeli a lui, el poate deja să îţi sucească minţile. Strămoaşa noastră, dacă l-ar fi alungat de la început pe şarpele-ispititor, n-ar fi căzut. Ea, însă, a intrat în vorbă cu el... a continuat, a continuat... s-a încurcat în cursele vrăjmaşului şi a căzut. La fel se întîmplă în privinţa orişicărei căderi! [...]

Deci, aminteşte-ţi de unde ai căzut şi pocăieşte-te! Cît de nefirească e starea noastră de acum ar trebui să simtă, pare-se, fiecare, necăjindu-se toată viaţa şi încercînd greutăţi şi lipsuri de tot felul: şi totuşi, nu se întîmplă aşa. Unii se obişnuiesc atît de mult cu starea lor de cădere, încît nici prin gînd nu le trece că n-ar fi trebuit să fie aşa, chiar încearcă să aducă dovezi cum că nici nu trebuie să fie altfel. Ce jalnic! Jalnici sînt toţi cei ce nu-şi simt căderea şi nu caută scularea. Cu atît mai jalnici sînt creştinii şi cei care trăiesc avînd în faţă creştinismul. În faţa noastră este casa mîntuirii, şi în ea ne-am împărtăşit deja de puterile tămăduitoare ce lucrează în ea; este un lucru jalnic dacă am ieşit din ea, gustînd mîncarea ce ne-a adus pierzarea.

Dar e un lucru şi mai jalnic dacă, stînd afară, privim cu nepăsare pierderea şi în lenevia noastră nu năzuim să intrăm înăuntru iarăşi şi să ne desfătăm de bunătăţile aflate acolo. Aşadar, treziţi, fraţilor, sufletele voastre, dacă au adormit. Treziţi-le zicînd: „Scoală-te, suflete adormit şi istovit în păcate - scoală-te, şi te va sfinţi Hristos! Ai fost deja sfinţit, şi ştii ce mare este fericirea celor sfinţiţi! Umple-te iar de rîvnă pentru acelaşi lucru şi scoală-te! lată, acum este vremea bineprimită, iată, acum este ziua mîntuirii!”

Am căzut prin mîncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăinţă, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevie şi uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mîntuire şi frica de Dumnezeu; am căzut dedîndu-ne plăcerilor, să ne sculăm prin vieţuire aspră şi îndurare de bună voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de Biserică, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultînd cîntece ruşinoase şi îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cîntecelor bisericeşti şi prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăştiere, să ne sculăm prin însingurare şi păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deşarte şi citirea de cărţi deşarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi citirea de cărţi mîntuitoare.[...]

Deci îngrijiţi-vă din nou să vă cunoaşteţi păcatele şi să vi le recunoaşteţi. A-ţi cunoaşte păcatele înseamnă a spune: „Am săvîrşit cutare şi cutare păcat”, iar a ţi le recunoaşte înseamnă a te osîndi pe tine însuţi pentru ele, zicînd: „Sînt vinovat”, neîngăduindu-ţi nici un fel de îndreptăţiri şi dezvinovăţiri. „Am păcătuit, sînt vinovat”: aceste două spuse trebuie rostite mai înainte de orice şi trebuie rostite cu sinceritate.

Uitaţi-vă în ce şi cum aţi păcătuit. Nu cred că este greu să faceţi asta. Poruncile sînt cunoscute, conştiinţă aveţi: porunca arată ce trebuia să facem, iar conştiinţa mărturiseşte dacă am făcut sau nu. Patima pe care se cuvenea s-o biruim şi păcatele cu care îl necăjim cel mai mult pe Domnul nu pot să se ascundă de luarea noastră aminte: ele stau pe primul plan şi ne înghesuie conştiinţa fără a putea fi alungate. Aceasta este, după cuvîntul Domnului, nici măcar andrea, ci bîrnă în ochi. Iată, asupra lor puneţi toată asprimea cercetării şi osîndirii de sine: fiindcă este viclenie în inima noastră păcătoasă, viclenie potrivit căreia ea este gata să se judece cu asprime în toate privinţele, afară de boala sa morală principală, în vreme ce orice altceva afară de păcatele principale sînt moralmente nişte nimicuri. Şi reiese că dacă nu luăm aminte cu asprime, sîntem în stare numai să strecurăm ţînţarul şi să înghiţim cămila în vasul nostru cel lăuntric. Tocmai această nedreptate să o îndrepte fiecare în sine mai înainte de toate, adică să-şi cunoască patima principală şi păcatele sale principale şi să se osîndeasca pentru ele fără să îşi îngăduie nici un fel de îndreptăţiri. Iar după ce faci asta, nu ai decît să te întorci şi spre celelalte păcate, de însemnătatea a doua, care faţă de cele dintîi pot fi numite mici, săvîrşite rar, fără voie, întîmplătoare. Pentru aceasta, cercetează cele zece porunci şi Fericirile, şi vezi ce poruncă ai încălcat şi ce virtuţi sînt neîndestulătoare în inima ta? Într-o oglindă curată, cînd te uiţi în ea cu ochii deschişi şi neacoperiţi, se văd şi cele mai mici bubuliţe de pe faţă, la fel se vădesc şi toate păcatele noastre în cuvintele, faptele şi gîndurile noastre atunci cînd ne punem conştiinţa să se privească în oglinda poruncilor lui Dumnezeu, care sînt arătate în cuvîntul lui Dumnezeu. Rămîne doar să adăugăm la aceasta osîndirea de sine, recunoaşterea vinovăţiei noastre, şi asta va veni atunci cînd vom lepăda orice îndreptăţire de sine prin orice pretext, cînd nu ne vom mai dezvinovăţi nici prin temperament, nici prin împrejurări, nici prin natura serviciului nostru şi a relaţiilor cu ceilalţi, nici prin distrageri, nici prin neştiinţă: într-un cuvînt, prin nimic; cînd vom face în aşa fel ca îndată ce ne-am băgat de seamă păcatul să spunem cu sinceritate: „Sînt vinovat! Sînt vinovat, nu am nici un răspuns înaintea lui Dumnezeu!”

După ce ne-am recunoscut păcatele, trebuie să plîngem pentru ele, să ne străpungem pentru că le-am făcut. Cel ce a spus cu sinceritate: „Sînt vinovat” nu e departe de a spune: „De ce am făcut toate astea?”, de a-i părea rău pentru păcate, de a se ruşina, de a se îndurera înaintea Domnului, de a se înfricoşa de judecata Lui şi de necazul care îl aşteaptă pe cel ce va rămîne neîndreptăţit întru păcatele sale! Totuşi, aceasta cere să îţi dai osteneală, silinţă cu tine însuţi, fiindcă este o împietrire a inimii potrivit căreia, chiar recunoscîndu-şi păcatul şi neavînd cu ce să se dezvinovăţească pentru el, omul spune: „Şi ce dacă?” Iată că trebuie să apucăm de mînerul meditaţiei ciocanul zdrobitoarelor adevăruri Dumnezeieşti şi să lovim cu el inima împietrită pînă ce se va înmuia, se va frînge şi va suspina. Adu-ţi aminte de negrăitele mile ale lui Dumnezeu arătate faţă de tine în zidire, în purtarea de grijă şi, mai presus de toate, în răscumpărare, precum şi de nerecunoştinţa ta; adu-ţi aminte de desăvîrşirea firii tale, pe care tu ai înjosit-o; adu-ţi aminte de soarta cea amară pe care o meriţi şi care, poate, nici nu e departe de tine; adu-ţi aminte de tihna dinainte şi de împovărarea de acum a duhului; adu-ţi aminte de cîte ori ai zis: „N-o să mai fac! N-o să mai fac!”, însă tot ai păcătuit, chiar mai mult şi mai cu încăpăţînare decît înainte; adu-ţi aminte că nimeni nu te-a silit, ci singur, după năravul tău cel rău, ai păcătuit şi L-ai jignit în faţă pe Dumnezeu, care vede toate, şi mîna cu care El voia să te oprească i-ai dat-o la o parte. Adu-ţi aminte de moarte, de judecată, de iad; adu-ţi aminte şi toate celelalte prin care ai nădejde să frîngi inima ta încăpăţînată. Nelinişteşte-o în tot chipul, stîrneşte-o şi pune-o în mişcare. La aceste cugetări adaugă rugăciunea către Domnul, ca El, Stăpîn fiind al tuturor, să-ţi dea stăpînire peste inima ta şi, intrînd ca focul, să topească încăpăţînarea inimii tale şi să te izbăvească de nesimţirea cea împietrită, întrebuinţează toate mijloacele legiuite ca să ajungi a suspina din inimă, fiindcă aceasta este rădăcina pocăinţei. Suspinării îi premerge cunoaşterea păcatelor şi îi urmează hotărîrea de a nu mai păcătui. Dar ceea ce premerge e nefolositor şi ceea ce urmează nu ai de ce s-aştepţi dacă nu există această verigă ce le leagă: întristarea din inimă pentru păcate. Doar întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţă fără de căinţă (hotărîre neclintită de a nu mai păcătui) spre mîntuire (2 Corinteni 7, 10). Ce pocăinţă este cea din care lipsesc întristarea, îndurerarea şi frîngerea inimii?

În urma îndurerării inimii pentru păcate vine şi hotărîrea de a le părăsi, de a nu-L mai jigni cu ele pe Domnul, dîndu-ne în acelaşi timp pierzării pe noi înşine. Iar după ea urmează mărturisirea cît se poate de sinceră a păcatelor şi dezlegarea desăvîrşit lucrătoare de ele. Şi astfel se săvîrşeşte pocăinţa cu adevărat mîntuitoare. Dăruieşte-ne, Doamne, tuturor să ne învrednicim în zilele de faţă de acest dar al lui Dumnezeu! Altminteri, ce folos dacă vom sta fără simţire, cu plictiseală sau împrăştiere la slujbă, supărîndu-ne că ţine aşa de mult; dacă vremea cînd nu sînt slujbe o vom petrece în moţăiala şi nelucrare, iar apoi vom rosti cu răceală: „Am păcătuit” cînd ne întreabă duhovnicul dacă am făcut cutare şi cutare păcat, fără să ne gîndim cîtuşi de puţin că scopul nostru de căpetenie trebuie să fie desăvîrşita îndreptare a vieţii?! Ce folos? Asta va însemna că împlinim un obicei, nu că ne pregătim de împărtăşire în chip mîntuitor. Vegheaţi, deci, fiindcă umbletul vostru este cu primejdie, mai ales în aceste zile cînd vrăjmaşul, neispitindu-ne cu păcate, se străduieşte în chip viclean să facă nefolositoare mijloacele dăruite nouă de către harul lui Dumnezeu spre curăţirea noastră de păcate, şi prin aceasta şă-şi prelungească stăpînirea asupra noastră.

[...] Pocăinţa dimpreună cu spovedania sînt inima pregătirii pentru împărtăşire. Nevoinţele premergătoare, slujesc drept pregătire pentru ele, iar Sfînta Împărtăşanie încununează şi desăvîrşeşte totul. Fără adevărată pocăinţă şi mărturisire nevoinţele rămîn neroditoare, iar Sfînta Împărtăşanie nu va fi spre tămăduirea sufletului şi trupului. Să intrăm, deci, în noi înşine şi să ne îndeletnicim cu aceasta aşa cum trebuie.

Mărturisirea păcatelor nu ridică mari greutăţi atunci cînd omul reuşeşte să aibă stăpînire de sine şi să ia hotărîrea de a lăsa păcatul; dar omul nu dobîndeşte stăpînire de sine pînă ce nu se pocăieşte; nu se pocăieşte atîta vreme cît nu se osîndeşte şi nu se osîndeşte pînă ce nu-şi cunoaşte păcatele sale. Deci, totul în pocăinţă pleacă de la cunoaşterea păcatelor proprii.

Aşadar, să intre fiecare în sine însuşi şi să se îndeletnicească mai întîi de toate cu cercetarea vieţii sale şi a tot ce a rămas neîndreptat în ea. Bineînţeles, fiecare este gata să spună despre sine că este păcătos, ceea ce şi face, şi nu doar că o spune, ci deseori se şi simte păcătos; însă această păcătoşenie ni se înfăţişează într-un chip foarte tulbure şi nedefinit. Nu este de ajuns: mergînd la spovedanie, trebuie să ne lămurim limpede ce anume este în noi necurat şi păcătos, şi în ce măsură. Trebuie să ne cunoaştem păcatele limpede, pe fiecare în parte, socotite şi numărate, ca să zic aşa. Pentru aceasta, iată ce să faci: pune de o parte legea lui Dumnezeu, iar de cealaltă viaţa ta, şi uită-te: în care privinţe se potrivesc şi în care nu? Ia fie faptele tale şi du-le în faţa legii ca să vezi dacă sînt legiuite sau nu, fie legea şi uită-te dacă a fost împlinită aşa cum trebuie în viaţa ta sau nu. De pildă, ai fost jignit şi te-ai răzbunat: aşa porunceşte legea creştină? Ai văzut păcătoşenia altora şi ai osîndit: aşa spun poruncile lui Hristos să faci? Ai făcut un lucru bun şi te-ai îngîmfat sau ai trîmbiţat înaintea ta: oare este îngăduit unui creştin să facă aşa ceva? Legea porunceşte să mergi la biserică fără lene şi să stai în ea cu evlavie, întru luare-aminte şi rugăciune: oare ai împlinit lucrul acesta? Legea porunceşte să nu pofteşti, să nu te mînii, să nu pizmuieşti, să nu îţi însuşeşti bun străin şi aşa mai departe: oare este purtarea noastră pe potriva acestor porunci? În acest fel să treci prin legea toată şi prin toată viaţa ta. Dar, pentru a nu scăpa din vedere nici o parte din această însemnată lucrare care este cercetarea de sine, e bine să păstrăm în ea o anumită rînduială. 

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?,, DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI, EDITURA SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL,, PETRU VODĂ , 2005

Lectura Sf. Arsenie Boca - Omul îmbrăcat în haină de in și îngerul cu că...

Omul, zidire de mare preţ 

Omul, în întregimea lui, are a doua însemnătate după Dumnezeu. Un singur suflet e mai de preţ decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aci. El nu se mulţumeşte numai să creadă în existenţa unei lumi nevăzute cum face omul protestant, sau să deducă cu mintea existenţa ei din lumea sensibilă, cum fac teologii catolici, ci urmăreşte să se afle într-o legătură cu ea. Însemnătatea omului se arată nu numai prin faptul că a fost creat după chipul lui Dumnezeu, ci şi în aceea că pentru fiecare şi în jurul fiecărui ins se dă o neîntreruptă luptă nevăzută. În jurul fiecărui om e concentrată întreaga existenţă creată şi necreată, văzută şi nevăzută.

Îngeri decăzuţi 

Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a întâmplat o nebună răutate. Lucifer şi ceata sa au vrut ei să fie mai presus de Dumnezeu. Celelalte Căpetenii de oştire îngerească s-au împotrivit acestei nebunii. Lucifer însă ca un fulger a căzut de la faţa lui Dumnezeu, făcându-se din înger luminat drac întunecat. "Vai pământului şi mării, căci diavolul a coborât la voi având mânie mare" (Apoc. 12, 12). El este leul care umblă răcnind, căutând pe cine să înghită. Între el şi suflet se începe războiul nevăzut.

Să fugim de trufie şi de deşartele nădejdi 

Nesocotit este acela care-şi pune nădejdea în oameni sau în altă făptură, oricare ar fi ea.
Nu te ruşina câtuşi de puţin să slujeşti altora şi să apari sărac în lumea aceasta din dragoste pentru Iisus Hristos
Nu te sprijini pe tine însuţi ci pune-ţi toată nădejdea în Dumnezeu. Nu te crede de fel în ştiinţa ta şi nici în îndemânarea cuiva, ci mai degrabă în harul lui Dumnezeu care ajută pe cei smeriţi şi umileşte pe cei mândri. Nu te slăvi cu avuţiile tale, dacă le ai, nici cu prietenii tăi fiindcă sunt puternici, ci în Dumnezeu care dăruieşte totul şi care peste toate, încă şi peste Sine Însuşi, doreşte să ţi se dăruiască. Nu te înălţa deloc din pricina puterii sau a frumuseţii trupului tău, pe care o uşoară neputinţă îl doboară şi îl veştejeşte. Nu te socoti mai bun ca alţii ca nu cumva să fii socotit mai rău inaintea lui Dumnezeu care ştie ce este în fiecare din noi. Nu te mândri cu bunele tale fapte, căci judecăţile lui Dumnezeu altele sunt decât ale oamenilor şi ceea ce-i pe placul oamenilor, adesea nu-i pe placul lui Dumnezeu. Mânia şi invidia rod inima celui trufaş.

Să ne ferim de o prea mare familiaritate 

Nu-ţi deschide inima oricui, dar vorbeşte despre treburile tale cu omul înţelept şi temător de Dumnezeu.

Nu sta în adunarea tinerilor şi a oamenilor de lume. Caută pe cei smeriţi, pe cei simpli şi nu sta de vorbă cu ei decât despre lucrurile ziditoare de suflet. Nu fi familiar cu nici o femeie, dar roagă-te lui Dumnezeu pentru toate cele pline de virtute. Nu năzui să fii familiar decât cu Dumnezeu şi cu Îngerii şi fereşte-te să fii cunoscut de oameni. Se cade să ai dragoste pentru toată lumea, dar familiaritatea îşi are neajunsurile ei.

Despre ascultare şi despre supunere 

De seamă lucru este să trăieşti în ascultare, să ai un mai mare şi să nu atârni de tine însuţi. Eşti mai bine apărat ascultând decât poruncind. Nu este bine să asculţi numai de nevoie ci şi din dragoste pentru Dumnezeu. Nu te încrede aşadar prea mult în părerea ta, ci aşează-te de bună voie ascultării de a altora. Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăseşti ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta. De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greşită. Tu iei plata ascultării. Iar cine te-a trimis îl va socoti Dumnezeu. Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculţi şi să primeşti un sfat decât să-l dai. Se poate de asemenea întâmpla ca părerea fiecăruia să fie bună, dar nevoind să primeşti părerea celorlalţi când împrejurările sau raţiunea cer aceasta, dai dovadă de trufie şi de încăpăţânare. Hristos S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce. Nici o ordine din lume şi nici o viaţă decât prin ascultare! Ea este legătura între oameni şi Dumnezeu. Amin.

Neascultare. Greşeală. Păcat. 

Neascultarea. Greşeala este neascultarea unui duh, care nu vrea să-şi recunoască vreun stăpân şi care nu ascultă decât de sine. Păcatul este fapta . . . stricate. Astfel, după cum ne învaţă Apostolul: puterea vine de la Dumnezeu şi este supusă unui îndreptar Dumnezeiesc.

Să ne ferim de vorbirile nefolositoare

Fereşte-te cât poţi de vălmăşagul oamenilor căci primejdie este să stai de vorbă despre lucrurile lumii, chiar dacă faci aceasta cu gând curat. Dacă se cade totuşi să vorbeşti, vorbeşte atunci despre lucrurile care pot zidi. Evlavioasele convorbiri asupra lucrurilor duhovniceşti ajută mult la propăşirea sufletului, mai osebit între cei uniţi în Dumnezeu prin aceleaşi simţăminte şi prin aceleaşi năzuinţe. Scris este că vom da socoteală, la ziua judecăţii, de orice vorbă zadarnică.

Mijloacele prin care putem câştiga pacea lăuntrică şi propăşirea în virtute 

Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul desăvârşit al sfinţilor. "Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea". Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! ... Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde: grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte: "Biruieşte-te pe tine însuţi". Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere. Amin.

Împotrivirea la ispite

Atâta vreme cât trăim pe pământ, nu putem fi scutiţi de necazuri şi de încercări. De aceea este scris în cartea lui Iov: "Ispită este viaţa omului pe pământ". Nu se află om atât de desăvârşit şi de sfânt care să nu aibă, uneori, ispite - de care nu putem fi cu totul scutiţi. Toţi sfinţii au trecut prin mulţime de ispite şi de suferinţe şi pe făgaşul acesta au sporit, dar cei care n-au putut birui asupra ispitelor au fost osândiţi şi au căzut. Nu este aşezare călugărească atât de sfântă şi nici loc atât de tras deoparte, unde să nu se afle împotriviri şi ispite. Omul cât trăieşte, nu-i niciodată întru totul ferit de ispite, căci avem sămânţa lor în noi din pricina poftei trupeşti în care am fost zămisliţi. Una vine după alta şi totdeauna vom avea ceva de suferit, fiindcă am prăpădit binele şi fericirea, cele de la început. Unii caută să fugă pentru a nu fi ispitiţi şi cad în ispite încă şi mai primejdioase. Nu-i de ajuns să fugi ca să birui ci răbdarea şi adevărata smerenie ne face mai tari decât toţi duşmanii noştri. Cel care, fără să smulgă rădăcina răului se fereşte numai de primejdii (prilejurile din afară), sporeşte puţin. Dimpotrivă, ispitele se întorc asupră-i încă mai grabnice şi mai cu putere. Vei birui mai sigur puţin câte puţin printr-o îndelungată răbdare cu ajutorul lui Dumnezeu, decât printr-o asprime prea mare faţă de tine însuţi. Mergi adesea după sfaturi când eşti ispitit şi nu judeca deloc aspru pe cel ce se află în ispită, ci mângâie-l aşa precum tu însuţi ai vrea să fi mângâiat. Începătura oricărei ispite este nestatornicia duhului şi puţina încredere în Dumnezeu. 

Căci după cum o corabie fără cârmă e purtată ici şi colo de valuri, asemenea omul slab şi schimbăcios, care-şi părăseşte hotărârile pe care le luase, este tălăzuit de tot felul de ispite. Se cade să veghem, mai osebit când se arată ispita, căci cu mult mai bine birui-vom pe vrăjmaş de nu-l vom lăsa să pătrundă în suflet, dându-l deoparte chiar în clipa când e gata să intre. Mai întâi se iveşte în minte un gând simplu, apoi o să vină o închipuire, pe urmă plăcerea, pornirea destrăbălată şi în sfârşit consimţirea. Aşa că, puţin câte puţin, duşmanul cuprinde tot sufletul, când n-a găsit împotrivire chiar de la început.

Să ne ferim de judecăţile cele îndrăzneţe 

Zace în noi o tainică răutate, căreia-i place să descopere nedesăvârşirile fraţilor noştri şi iată de ce, gata stăm să-i judecăm, uitând că judecata inimilor numai dreptul lui Dumnezeu este. În loc de a cerceta cu atâta pornire ispititoare cugetul altuia, să ne coborâm în al nostru. Găsi-vom destule temeiuri să fim îngăduitori faţă de aproapele nostru şi să tremurăm pentru noi înşine. Nu ai decât sarcina ta însăţi şi nu vei răspunde decât de tine. "Nu judeca ca să nu fi judecat".

Parintele Arsenie Boca ,, Cararea Imparatiei,,
sursa http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Arsenie%20Boca%20-%20Cararea%20Imparatiei.pdf

(2) Ion Marian Croitoru – "Sf. Ioan Gură de Aur despre Pocăință" (2015.0...

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂINŢĂ

[…] De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decît cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce rîd şi aşează în rîndul fericiţilor pe cei ce plîng, spunînd astfel: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia (Matei 5, 4) şi Vai vouă, celor ce rîdeţi acum, că vă veţi tîngui şi veţi plînge (Luca 6, 25).
Şi pe foarte bună dreptate. Tînguire cu adevărat, tînguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpînesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va înceta să plîngă şi să se tînguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpînesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvîrşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decît cei cu adevărat sănătoşi. Aşa sîntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem pînă nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, cînd ne este sfîşiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.
  Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci cînd sîntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că sîntem cu toţii bolnavi - unii mai greu, alţi mai puţin greu - de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată - nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decît noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.
  Şi, ca să nu crezi că exagerez cînd vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mînie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului (Matei 5, 21-22). Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de rîs e aceea că ne ferim să rostim cuvîntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decît aceasta, ca şi cum numai cuvîntul „nebun” ar atrage după dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi îndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: Nu vă înşelaţi: nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10). Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l „răufăcător”, „pizmăreţ”, „om fără conştiinţă”, „rîvnitor de slavă deşartă” şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sînt cu mult mai uşoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sînt osîndiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Împărăţiei Cerurilor, odată ce i-a înşirat la un loc. Poate cineva mă va întreba:
- Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?
- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Împărăţia Cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sînt încredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
 Nu numai în privinţa acestui cuvînt din Scriptură, dar şi în privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că îndeobşte toate pedepsele hotărîte celor păcătoşi nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mîngîiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît trăim pe acest pămînt, gîndul acesta poate înşela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea Înfricoşătoarei Judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gînd, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, cînd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert! Să nu gîndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sîntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate - ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă, ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne înţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm în cugetarea că pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvîrşi fără teamă orice păcat.

 Ne mîniem pe fraţii noştri nu numai cînd sînt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor cînd ei nu sînt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blîndeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decît noi însă îi urîm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decît că ne temem mai mult de oameni decît de Hristos.[...]

Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mîniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărît niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mîniat şi a ocărît de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărît şi nu s-a mîniat niciodată! Atîta vreme cît nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărît des şi nu s-a mîniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrînatul, chiar dacă săvîrşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvîrşit de mai multe ori, ci sînt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvîrşească.
 Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecît următoare celei de mai sus, cînd vede că noi o călcăm cu atît de mare înverşunare? Dumnezeu a spus: Dacă îţi aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău (Matei 5, 23-24). Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtînd în sufletul nostru ura împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se îngrijeşte atît de mult ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încît rabdă să rămînă nesăvîrşită jertfa ce i-o aducem, să întrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atît de puţin de această dorinţă a Lui, încît păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.
 Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe cînd cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decît cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mîniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvîrşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atît mai mare, cu cît lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cînd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci cînd duşmănia pune stăpînire pe sufletul nostru, toate sînt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sînt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întîi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amînăm împăcarea noastră nici atunci cînd îi aducem închinăciune, cu atît mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, cînd ne ocupăm de lucruri pămînteşti.

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?,,
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI, EDITURA SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL,, PETRU VODĂ , 2005

Parintele Nicon- despre lupta mintii cu gandurile (Partea I)

Patimile, izvorul gandurilor viclene

Pana la moarte, in tot acest timp in care sufletul se afla in trup, nu este cu putinta ca omul sa nu aiba ganduri si razboi. Pricina de baza a gandurilor este razboiul diavolului. Cele mai multe dintre ganduri sunt diavolesti. Scopul diavolului este sa-l arunce pe om in pacat, fie cu cugetarea, fie cu fapta. Sfantul Macarie Egipteanul numeste consimtirea cu gandurile viclene, preacurvie duhovniceasca. De aceea si spune: "Pazeste-ti sufletul tau curat, deoarece este mireasa lui Hristos".De cele mai multe ori gandurile seamana cu un "curent de apa" inaintea caruia omul de multe ori intra in panica. De aceea diavolii mai intai ne lupta cu gandurile si dupa aceea cu lucrurile. Daca cedam in ele atunci incet-incet ne imbrancesc in pacatul cu fapta.
Sfantul Ioan Damaschin ne spune ca gandurile principale ale rautatii sunt opt. Sa le enumeram:
- al lacomiei pantecelui;
- al desfranarii;
- al iubirii de argint;
- al maniei;
- al mahnirii;
- al plictiselii;
- al slavei desarte;
- al mandriei.
Altcineva ne va spune ca patima cea mai de seama a omului din care provin toate celelalte patimi este iubirea de sine. Iariubirea de sine este dragostea si grija nerationala fata de noi insine. Aceasta este patima omului contemporan. Din iubirea de sine izvorasc trei ganduri principale: al lacomiei pantecelui, al slavei desarte si al mandriei. Din aceste trei ganduri provin toate celelalte.
Categoriile de ganduri
Cele citate mai sus se refera la gandurile viclene. Insa, in afara de acestea exista si ganduri bune si desarte sau ganduri omenesti. Gandurile bune vin de la Dumnezeu. Dar cum le vom deosebi de gandurile viclene? Un oarecare frate a intrebat pe Avva Varsanufie despre subiectul acesta si a primit raspunsul urmator: "Atunci cand gandul te indeamna sa faci ceva dupa voia lui Dumnezeu si ai bucurie in a face aceea si o intristare care i se impotriveste, afla ca e de la Dumnezeu. Iar gandurile de la diavoli sunt tulburate si pline de intristare". Deci gandurile ce vin de la Dumnezeu, pricinuiesc in om o pace si bucurie launtrica. Si dimpotriva, gandurile ce vin de la diavolul sunt pline de tulburare si mahnire.

Gandurile, inceputul razboiului

In general, asa cum am spus si mai sus, gandurile sunt inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Si razboiul incepe prin atacul gandului, inainteaza la consimtire si sfarseste prin savarsirea pacatului. Aceasta este calatoria si evolutia gandurilor care vin mai ales de la diavol si de la om.

Viclenia diavoleasca

Sa vedem asadar, cum este atacat omul de ganduri, sau ce mod folosesc diavolii ca sa ne atace prin ganduri. Viclenia diavolilor care vor sa semene inauntrul nostru o mie si unul de ganduri necurate, este de nedescris. Diavolul exploateaza si cel mai neinsemnat fapt al vietii noastre, sau cazul cel mai neprobabil, sau iscodeste modul cel mai ciudat pentru ca sa ne intineze. Mai intai de toate, inainte de a ne arunca in pacat, ne aduc ganduri ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Iar dupa pacat ne bombardeaza cu gandurile ca Dumnezeu este aspru si neindurator, ca sa ne arunce in deznadejde.

Gandurile de hula

Dupa aceea diavolii incearca sa ne intineze clipele sfinte, precum sunt rugaciunea, Sfanta Euharistie, sau ne arunca ganduri de hula impotriva lui Dumnezeu. Deci acest preanecurat de multe ori ne arunca ganduri hulitoare in vremea slujbelor sfinte si mai ales in aceea a Sfintei Liturghii, silindu-ne sa hulim pe Domnul si cele sfinte. Adica satana vine in ceasul in care se savarseste taina Sfintei Liturghii si ne baga diferite ganduri de hula: cum ca cele sfintite nu sunt Trupul si Sangele lui Hristos, ca ceea ce primim nu este nimic. Sau ne aduce ganduri si mai necuviincioase si necurate, pe care ne rusinam sa le spunem. Sfantul Ioan Scararul ne spune ca un monah era luptat de aceste ganduri de 14 ani intregi. Nici un gand nu este atat de greu de spovedit ca gandurile hulei care il poate duce pe om si la deznadejde. Acest razboi il avea si avva Pamvo si "rugand pe Dumnezeu pentru aceasta a auzit de sus o voce dumnezeiasca spunandu-i: "Pamvo, Pamvo, nu te mahni pentru pacate straine, ci ingrijeste-te de faptele tale". Aceste ganduri de hula si necurate au luptat si pe alti barbati mari si drepti, precum pe Sfantul Meletie Marturisitorul. Si lucrul acesta il adeveresc Sfintii Petru al Alexandriei si Pafnutie Marturisitorul. Sfantul Petru al Alexandriei povesteste ca "in vreme ce marturiseam credinta in Hristos si-mi munceau trupul cu diferite chipuri si-l ardeau cu foc, diavolul dinlauntrul meu il hulea pe Dumnezeu".Sfantul Nicodim Aghioritul subliniaza ca gandurile acestea provin mai ales din judecata aproapelui, din mandrie si din pizma diavolilor. De aceea arma cea mai buna impotriva lor este smerenia si prihanirea de sine.

Siragul gandurilor

In Scara Sfantului Ioan Sinaitul se spune urmatoarele: "Sa bagam de seama si vom afla ca atunci cand suna trambita duhovniceasca (clopotul de rugaciune) se aduna fratii in chip vazut si vrajmasii in chip nevazut. De aceea stand langa pat, unii dintre acestia, dupa ce ne-am desteptat ne indeamna sa ne intindem iarasi in pat zicand: "Mai stai pana ce se vor ispravi cantarile incepatoare si vei merge la biserica dupa aceea. Unii apoi, stand noi la rugaciune ne scufunda in somn; altii ne impung in stomac mai mult ca de obicei, altii ne atrag mintea la ganduri urate; altii ne indeamna sa ne rezemam de perete, socotindu-ne slabiti; ba uneori fac sa vina peste noi multe cascaturi". Altii ne aduc aminte de conturi si contracte si de dobanzi bancare. Si astfel, in loc sa plecam de la biserica folositi sufleteste, plecam pagubiti, fara sa fi auzit nici macar lucrurile cele mai elementare. Si in timp ce de multe ori in vremea rugaciunii mintea noastra este plina de ganduri necuviincioase, indata ce se termina rugaciunea, toate dispar. Stie diavolul folosul ce vine din rugaciune si de aceea incearca s-o murdareasca. Iar daca vom birui pe diavol prin multe nevointe, atunci ne aduce ganduri de mandrie schimband tactica si spunandu-ne ca, am sporit, chipurile in virtute, deoarece, de pilda, au disparut toate gandurile de desfranare. Gandul acesta, ca am biruit pe diavolul seamana cu un sarpe care este ascuns in murdaria mandriei. In adancul inimii noastre exista gand viclean. Exista diavoli care intineaza sufletul nostru imediat cum ne culcam. Exista si altii care ne intineaza prima noastra cugetare, adica atunci cand abia ne sculam din somn. Diavolul nu pierde niciodata ocazia sa ne lupte.

Uneori ne aduce ganduri impotriva parintelui nostru duhovnicesc, alteori ne spovedim, si, dupa spovedanie, ne intineaza cu amintirea pacatelor ce le-am spovedit ca sa ne duca la deznadejde. Alteori iarasi ne arunca in pacat si dupa aceea ne aduce ganduri sa invatam si pe altii a pacatui. In linii generale, acestea sunt gandurile pe care le pricinuieste diavolul.

Gandurile pricinuite de om insusi

Mintea omului este ca un caine care pururea da tarcoale macelariei. Caci precum cainele se duce la macelarie sa rapeasca vreo bucata de carne sau precum unui prieten al mancarurilor ii place sa vorbeasca mereu despre ele, asa este si mintea omului. De multe ori se hraneste cu intelegeri necuviincioase si necurate. Un monah care nu are nimic si nici nu doreste nimic (si prin extensie un crestin), nu este deranjat in rugaciunea sa de cele ce le are. In vremea rugaciunii nu-i vin in mintea sa problemele legate de lucrurile ce le are. In timp ce unul iubitor de agoniseala va avea inchipuiri si ganduri ale lucrurilor materiale atunci cand se roaga. Omul necumpatat, adica rob pantecelui are cugetari si ganduri pline de idoli necurati. Sfantul Ioan Scararul aduce si un exemplu. Asa cum multimea balegarului da nastere la viermi, asa si multimea mancarurilor naste caderi, ganduri necurate si vise necurate. Lacomia pantecelui este pentru gandurile desfranarii ceea ce este untdelemnul pentru foc. De aceea Sfantul Ioan Sinaitul, scriind Scara, dupa cuvantul despre lacomia pantecelui, in chip intelept a asezat cuvantul despre desfranare "deoarece, spune el: cred ca aceasta este maica aceleia." Adica, de unde provin gandurile viclene? 

Daca un om traieste bine, are toate conforturile si nu se osteneste, nici nu se nevoieste deloc, atunci un om ca acesta e foarte firesc sa aiba ganduri de desfranare, care vor sfarsi in fapte. Si iarasi, cand omul isi are simturile nestapanite si vede oarecare persoana, sau atinge cu mana pe cineva, sau aude ceva necuviincios, atunci este ca si cum ar deschide el insusi usa gandurilor necurate. Desigur in cazul acesta ajuta si firea omului care inclina spre aceste ganduri. Inca si neascultarea fata de fagaduintele date lui Dumnezeu naste "depozit de ganduri", adica mintea omului devine depozitul gandurilor rele. Aceleasi ganduri le creeaza si neascultarea de parintele nostru duhovnicesc. De multe ori curiozitatea omului de a cerceta tainele lui Dumnezeu creeaza ganduri de hula, ba chiar si pe acela ca Dumnezeu este nedrept si partinitor. Caci unora le da vedenii si minuni, iar altora nu le-au dat nimic.

Legatura gandurilor

Exista insa si ganduri ca

re provin si de la om si de la diavol. Acestea sunt ganduri unite, legate, combinate. Am vazut, spune Sfantul Ioan al Scarii, pe unii mancand cu lacomie si nefiind luptati indata. Si pe altii intalnindu-se si avand legaturi cu femeile si in vremea aceea sa nu aiba nici un gand viclean. Dar in vremea in care se credeau in pace si siguranta in chilia lor au suferit vatamare neprevazuta. Firea i-a imbrancit sa manance si sa bea cu indestulare si sa priveasca cu patima. Satana a exploatat asta si i-a aruncat in pacat. In linii generale acestea sunt gandurile ce vin de la om si de la diavol. In tot acest razboi exista o scara: atac, unire, consimtire si robie. Vrajmasul il ataca pe om cu un gand simplu sau cu un chip. Cand il primeste, atunci se face consimtirea. Incepe impreuna-vorbirea cu gandul. Din momentul acesta incepe responsabilitatea omului. Dupa aceea omul consimte cu placere sa infaptuiasca ceea ce-i spune gandul si la sfarsit se robeste de patima.

Urmarile gandurilor

Cand gandul petrece mai mult timp in noi, ne facem robi in straduinta noastra si toata stradania ni se indreapta spre alipirea de lucrurile zidite si spre dorinta de a le dobandi numai pe acestea. Astfel mintea omului se dezleaga de hrana cea vesnica. Si cand mintea omului se va departa cu desavarsire de Dumnezeu, atunci devine "sau fiara, sau diavol", lucru pe care il vedem petrecandu-se in societatea de astazi. Gandul omului s-a lipit numai de pamant si nu se gandeste deloc la cer, avand ca rezultat indobitocirea omului si indumnezeirea tehnicii in orice forma ar fi ea. Cand omul nu se lupta impotriva gandului sau, atunci se face rob pacatului. Gandurile ne macina si ne zdrobesc creandu-ne probleme si in relatiile noastre personale. Gandurile intra si ne intineaza sufletul, il intoxica si il otravesc. Aceasta este lupta celui viclean. Si dupa aceste sageti otraveste tot sufletul, spune Isihie prezviterul. Prin primirea gandurilor diavolul dobandeste stapanirea si il poate duce pe om chiar si la sinucidere, doarece omul nu mai poate rezista puterii diavolului. Gandul spurcat arunca la pamant sufletul omului. Cel ce simte supararea continua a gandurilor si se arde de poftele carnii, dovedeste ca se afla departe de mireasma Duhului. Se pierde indrazneala catre Dumnezeu. 

Cand mintea intra in discutie cu gandurile necurate, atunci indrazneala catre Dumnezeu se pierde. Dumnezeu nu poate avea comuniunea cu omul a carui minte se intineaza mereu cu ganduri necurate si viclene, exact asa cum ticalos este acela care fiind inaintea unui stapanitor pamantesc isi intoarce fata de la el si vorbeste cu vrajmasii aceluia. Gandurile necurate despart pe Dumnezeu de om. Dumnezeu nu isi descopera tainele Sale omului ce este stapanit de ganduri necurate. Fiindca gandurile despart pe om de Dumnezeu, de aceea, ca urmare creeaza si alte felurite anomalii trupesti: nelinistea, nesiguranta, precum si alte boli trupesti isi au cauza din ganduri. Lucrul acesta l-au constientizat chiar si medicii, fapt pentru care dau porunca sa nu ne gandim la diferite lucruri si sa nu ne suparam. Un gand il poate face pe om sa nu doarma toata noaptea. De aceea spunem ca gandurile il tulbura pe om si chiar ii distrug nervii. Avva Teodor spunea: "Vine gandul si ma tulbura."Acestea, pe scurt, sunt consecintele gandurilor viclene. Trebuie insa sa vedem si modalitatile de infruntare a acestor ganduri, care vin mai ales de la diavolul.

Infruntarea gandurilor

Cum se poate elibera cineva de ganduri? Sfintii Parinti ai Bisericii noastre ne-au aratat diferite moduri de infruntare a gandurilor. Sfantul loan Gura de Aur ne sfatuieste sa nu le exprimam, ci sa le inecam in tacere. Deoarece si fiarele si taratoarele atunci cand cad in vreo groapa, daca afla vreo iesire inspre sus, urca si, de obicei, devin mai salbatice. Dar daca raman mereu inchise inlauntru, usor se pierd si dispar. La fel se intampla si cu gandurile spurcate. Daca afla vreo iesire cu ajutorul gurii prin mijlocirea cuvintelor, aprind flacara launtrica. Iar daca sunt inchise cu tacerea, slabesc, se topesc ca de foame si dispar repede. Primul mod de infruntare este cugetarea: "Cum sa fac acest mare rau si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu?" (Fac. 39, 9). 

Atunci cand ne tulbura vreun oarecare gand necuviincios, sa ne gandim ca nu se pot ascunde de Dumnezeu nici cugetele cele mai mici si mai lipsite de importanta. Cercetarea legii lui Dumnezeu si cugetarea la cele pe care le-a facut Dumnezeu pentru noi precum si la bunurile viitoare, micsoreaza gandurile viclene si le face sa nu afle loc inlauntrul nostru. Spovedirea lor. Precum sarpele, atunci cand iese din culcusul lui, alearga sa se ascunda, asa si gandurile viclene, prin spovedanie, pleaca de la om. Trebuie sa stim ca nimic nu pricinuieste atata bucurie diavolilor, ca tainuirea gandurilor.

Smerirea sufletului si osteneala trupeasca in tot timpul, locul si lucrul, ajuta pe om ca sa nu aiba ganduri necurate."Ingrijeste-te sa te eliberezi de patimi si indata vei alunga gandurile de la mintea ta", subliniaza Sfantul Maxim Marturisitorul. Adica, pentru a se elibera cineva de desfranare, trebuie sa se osteneasca trupeste si sa posteasca; ca sa elibereze de manie si mahnire, trebuie sa dispretuiasca slava si necinstea; ca sa se elibereze de tinerea de minte a raului, trebuie sa se roage pentru cel ce l-a mahnit. Nu putem impiedica gandurile sa nu vina, insa putem sa nu le primim. Daca nu putem impiedica ciorile sa zboare pe deasupra noastra, putem insa sa le impiedicam sa nu-si faca cuiburi pe capetele noastre.
Dar sa ascultam putin pe Sfantul Vasile cel Mare ce spune referitor la razboiul acesta: "Trebuie ca atacurile acestea sa le infruntam cu grija si veghe sporita, precum face atletul care evita loviturile luptatorilor prin precautie atenta si incovoierea trupului si sa incredintam sfarsitul razboiului si evitarea loviturilor rugaciunii si ajutorului de sus. Si chiar daca vrajmasul cel viclean ne aduce imaginatiile lui cele viclene in timpul rugaciunii, sufletul nostru sa nu-si intrerupa rugaciunea si sa nu creada ca este responsabil de atacurile viclene ale vrajmasului, precum si de imaginatiile ciudatului facator de minuni. Dimpotriva, sa se gandeasca la faptul ca gandurile acestea se datoreaza obrazniciei descoperitorului rautatii, sa-si mareasca durata de ingenunchieri si sa-L roage pe Dumnezeu sa distruga zidul gandurilor necuviincioase,pentru ca astfel, fara de impiedicare sa se apropie de Dumnezeu. Iar daca influenta vatamatoare a gandului devine mai puternica din pricina obrazniciei vrajmasului, nu trebuie sa ne infricosam, nici sa ne lasam de nevointa la mijlocul ei, ci sa rabdam pana atunci cand Dumnezeu, vazand insistenta noastra, ne va lumina cu harul Sfantului Duh care pe vrajmas il pune pe fuga iar mintea noastra o umple de lumina, asa incat gandul nostru sa slaveasca pe Dumnezeu cu pace si bucurie netulburata."

In general Sfintii Parinti au trei moduri de infruntare a gandurilor necurate:
- Rugaciunea;
- Impotrivirea;
- Dispretuirea (defaimarea)

Rugaciunea
Este cu neputinta ca incepatorul sa alunge singur gandurile. Lucrul acesta este un semn al celor desavarsiti. Rugaciunea mintii "Doamne lisuse Hristoase. Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul" este arma cea mai puternica, necesara celui ce vrea sa biruiasca gandurile. "Cu numele lui Iisus biciuieste pe vrajmasi, caci nu este arma mai puternica in cer si pe pamant"; ne spune Sfantul Ioan Scararul. "Cugetarea in adancul inimii, continua si cu intelegere, cu sete si cu credinta a numelui Cel preadulce al lui Iisus adoarme toate gandurile cele rele si desteapta pe toate cele bune si duhovnicesti. Si de acolo, din inima, de unde mai inainte ieseau ganduri viclene, ucideri, desfranari (Mt. 15, 19), precum a spus Domnul, acum ies ganduri bune si cuvinte de intelepciune si de har".
Impotrivirea
Rugaciunea este pentru incepatori si neputinciosi. Iar cei care se pot lupta sa foloseasca impotrivirea, care obisnuieste sa astupe gura diavolilor. In felul acesta Domnul nostru a biruit cele trei mari razboaie ce i le-a pus inainte diavolul sus, pe munte. Senzualitatea prin "nu numai cu paine va trai omul", slava desarta prin "sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau", si iubirea de arginti prin "numai Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui Unuia sa-I slujesti" (Mt. 4, 10).
Sfintitul mucenic Petru Damaschin ne spune referitor la acestea: "Cand diavolii iti aduc vreun gand de mandrie, atunci sa-ti aduci aminte de gandurile necuviincioase pe care ti le spuneau si smereste-te. Iar cand iti vor aduce ganduri necuviincioase sa-ti aduci aminte de acele ganduri de mandrie si sa le biruiesti in felul acesta, incat nici sa nu deznadajduiesti din pricina gandurilor necuviincioase, nici sa te mandresti din pricina celor bune".
Astfel cand un oarecare cuvios batran era luptat de ganduri de mandrie, isi spunea gandului sau: "Batrane, vezi-ti desfranarile tale", si razboiul inceta. Exista cazuri cand cineva isi mobilizeaza toate puterile duhovnicesti, toate gandurile bune si totusi nu poate alunga un gand rau. Care este pricina? "Deoarece mai intai am primit sa judecam pe aproapele."Am judecat pe fratele nostru si gandul nostru a pierdut puterea ce-o avea mai inainte. Uneori suntem fara minte, de aceea ne stapanesc gandurile. Insa de cele mai multe ori nu avem puterea sa ne luptam impotriva gandurilor, deoarece cedam atacurilor lor, primim astfel de rani duhovnicesti care nu se vindeca nici chiar cu trecerea unui mare interval de timp. De aceea e mai bine sa scape cineva prin puterea rugaciunii si a lacrimilor, deoarece:
- sufletul nu are intotdeauna aceeasi putere, in al doilea rand,
- diavolul are experienta multor mii de ani, in timp ce a noastra este foarte limitata si, incercand sa ne impotrivim, vom fugi biruiti si raniti, caci mintea noastra iarasi se intineaza cu imaginatia necuviincioasa,
- alunga mandria si arata smerenie cel ce scapa la Dumnezeu in ceasul razboiului gandurilor si se marturiseste pe sine nevrednic, smerit si neputincios in a se lupta, si numai pe Iisus Hristos tare si puternic in razboi, deoarece El ne-a spus:"indrazniti, Eu am biruit lumea" (In. 16, 33), adica patimile, gandurile si pe diavolul.
Dispretuirea (defaimarea)
Daca ne ocupam cu gandurile ce ni le aduce vrajmasul, niciodata nu vom putea face vreun bine, caci vom fi razboiti de acela. Dispretuirea, si faptul de a nu se ocupa cineva cu gandurile vrajmasului este arma cea mai puternica si ea constituie lovitura cea mai tare data diavolului.
Trebuie sa consideram gandurile lui ca ganganiile, ca latraturile cateilor, ca niste tantari si in cel mai rau caz, ca vuietul avionului, sau ca nimic, deoarece:
- credem in puterea marelui nostru Conducator Iisus Hristos
- credem ca dupa Crucea si moartea Domnului nostru, diavolul nu mai are nici o putere impotriva noastra, ci este slab si neputincios; dupa cele scrise: "Vrajmasului i-au lipsit sabiile pana in sfarsit" (Ps. 9, 6).
Mai mare biruinta impotriva diavolilor si rusinare a lor nu exista ca dispretuirea, deoarece cel ce a ajuns la punctul acesta este inarmat cu harul lui Dumnezeu si ramane neatins de ganduri si diavoli.
Acestea sunt cele trei moduri de infruntare a gandurilor ce vin mai ales de la diavolul.
In completare am putea spune ca pomenirea mortii este un mijloc foarte puternic pentru biruirea gandurilor.

Ierom. Benedict Aghioritul
Sursa: crestinortodox.ro