(2) Ion Marian Croitoru – "Sf. Ioan Gură de Aur despre Pocăință" (2015.0...

CUVÎNTUL SFÎNTULUI IOAN GURĂ DE AUR - DESPRE CĂINŢĂ

[…] De unde deci, de unde voi începe cuvîntul? Ce temelie voi pune cuvintelor mele? Negreşit, nu altă temelie decît cuvintele lui Hristos, prin care nefericeşte pe cei ce rîd şi aşează în rîndul fericiţilor pe cei ce plîng, spunînd astfel: Fericiţi cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia (Matei 5, 4) şi Vai vouă, celor ce rîdeţi acum, că vă veţi tîngui şi veţi plînge (Luca 6, 25).
Şi pe foarte bună dreptate. Tînguire cu adevărat, tînguire şi lacrimi este tot timpul de acum. Cumplită suferinţă a cuprins întreaga omenire. Cumplite păcate stăpînesc pe toţi oamenii. Dacă ar vrea cineva să le cerceteze cu de-amănuntul, dacă într-adevăr ar fi cu putinţă să le cerceteze cu de-amănuntul, nu va înceta să plîngă şi să se tînguiască. Toate s-au întors cu susul în jos, toate s-au amestecat. Nicăieri nu-i urmă de faptă bună. Şi ce-i mai groaznic e că nici noi nu ne mai dăm seama de păcatele ce ne stăpînesc şi nici nu ne ducem la alţii ca să le arătăm. Ne asemănăm cu un om plin de sănătate pe dinafară, dar mistuit pe dinăuntru de o boală grea. Din pricina nesimţirii în care am ajuns, nu ne mai deosebim întru nimic de nebunii care spun şi săvîrşesc fără frică fapte pline de primejdie şi de ruşine. Nu le este ruşine deloc de faptele şi cuvintele lor, ba dimpotrivă, se mai şi laudă cu ele. Se cred mai sănătoşi decît cei cu adevărat sănătoşi. Aşa sîntem şi noi. Ne purtăm cum se poartă oamenii bolnavi, dar nici măcar nu simţim că sîntem bolnavi. Cînd trupul ne este chinuit de o boală mică de tot, chemăm îndată doctori, cheltuim bani, luăm doctorii amare, răbdăm operaţii şi nu ne oprim să facem tot ce putem pînă nu izgonim boala din trupul nostru. Cînd însă sufletul nostru ne este îmboldit în fiecare zi de păcat, cînd ne este sfîşiat de patimile trupului, cînd e ars, cînd e aruncat în prăpastie şi e pe cale de a se pierde cu orice chip, nu spunem nici cel mai mic cuvînt.
  Care este pricina? Pricina e aceea că boala ne-a cuprins pe toţi. După cum, atunci cînd sîntem bolnavi trupeşte şi nu e nimeni care să ştie să ne vindece, nu este nici o oprelişte ca boala să ne doboare pe toţi, căci nu este nimeni care să-i stăvilească furia, tot astfel e şi cu boala sufletelor noastre. Pentru că nu este nimeni deplin sănătos în credinţă, pentru că sîntem cu toţii bolnavi - unii mai greu, alţi mai puţin greu - de aceea nu este nimeni în stare să vină în ajutorul nostru, al bolnavilor. Dacă ar veni la noi un om din altă parte - un om care ar cunoaşte bine şi poruncile lui Hristos, dar şi viaţa noastră amestecată - nu ştiu dacă nu-şi va închipui că nu există alţi duşmani mai mari ai lui Hristos decît noi. Într-adevăr, aşa ne ducem viaţa, ca şi cum ne-am da toată silinţa să mergem împotriva poruncilor lui Hristos.
  Şi, ca să nu crezi că exagerez cînd vorbesc aşa, voi încerca să dovedesc spusele mele. Nu altfel, ci chiar prin poruncile lui Hristos. Ce spune Hristos? S-a spus celor de demult: Să nu ucizi! Iar Eu vă zic vouă: Tot cel ce se mînie pe fratele său în deşert, vinovat va fi judecăţii. Cel care va zice fratelui său «netrebnicule», vinovat va fi sinedriului. Iar cine va zice: «nebunule», vinovat va fi de gheena focului (Matei 5, 21-22). Acestea le spune Hristos. Noi însă călcăm legea aceasta mai mult decît cei care nu cred în Hristos, căci în fiecare zi umplem de nenumărate ocări pe fraţii noştri. Şi ce este mai de rîs e aceea că ne ferim să rostim cuvîntul „nebunule”, dar de cele mai multe ori aruncăm în obrazul fraţilor noştri ocări mai grele decît aceasta, ca şi cum numai cuvîntul „nebun” ar atrage după dînsul osînda gheenei. Voia lui Hristos nu a fost asta, El a dat această pedeapsă pentru a pedepsi îndeobşte pe orice hulitor. Că lucrurile stau aşa se vede din cuvintele lui Pavel, care spune: Nu vă înşelaţi: nici desfrînaţii, nici slujitorii idolilor, nici prea-curvarii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici hulitorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 9-10). Dacă cel care spune fratelui său: „nebunule” este vrednic de cea mai grea pedeapsă, cît de mult foc al gheenei va aduna pe capul său cel care huleşte pe fratele său numindu-l „răufăcător”, „pizmăreţ”, „om fără conştiinţă”, „rîvnitor de slavă deşartă” şi mai ştiu eu cum? Ocările: „nebunule” şi „netrebnicule” sînt cu mult mai uşoare decît cele amintite. Din pricina aceasta, Hristos, lăsîndu-le la o parte pe toate celelalte mai grozave, le-a amintit numai pe acestea, pentru ca să cunoşti că, dacă o ocară mai uşoară aduce iadul peste cel ce-o rosteşte, cu mult mai mult îi vor aduce ocările mai mari, ocările mai greu de suferit.

Dacă unii socotesc aceste cuvinte ale lui Hristos o exagerare (şi cunosc pe unii care au o astfel de părere greşită, cunosc pe unii care socotesc că ameninţarea cu iadul s-a spus numai ca să înfricoşeze pe oameni), atunci urmează că nici prea-curvarii, nici sodomiţii, nici curvarii, nici închinătorii la idoli nu sînt osîndiţi cu numele iadului. Dacă i-a ameninţat pe hulitori numai că să-i înfricoşeze, atunci negreşit a făcut acelaşi lucru şi cu ceilalţi, căci pe toţi i-a ameninţat cu pierderea Împărăţiei Cerurilor, odată ce i-a înşirat la un loc. Poate cineva mă va întreba:
- Oare hulitorul va avea aceeaşi soartă ca şi prea-curvarul, ca şi curvarul, ca şi lacomul, ca şi închinătorul la idoli?
- Nu e vremea să cercetăm acum dacă toţi vor primi aceeaşi pedeapsă. Dar că toţi vor cădea din Împărăţia Cerurilor, şi hulitorul împreună cu ceilalţi, sînt încredinţat de cuvintele lui Pavel, iar mai bine-zis ale lui Hristos, Care lucrează prin Pavel, că nici unii, nici alţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
 Nu numai în privinţa acestui cuvînt din Scriptură, dar şi în privinţa a numeroase altele, mulţi oameni au această părere greşită şi socotesc că îndeobşte toate pedepsele hotărîte celor păcătoşi nu sînt rostite de Hristos decît ca o exagerare. Aceasta însă e o cursă a diavolului. Diavolul a strecurat în mintea unora această mîngîiere, că pedepsele date de Dumnezeu păcătoşilor sînt o exagerare, cu scopul de a adormi teama de pedeapsă în sufletele acelora care, din dragostea de Dumnezeu, s-ar căi de păcatele lor, şi de a-i face nepăsători faţă de ascultarea poruncilor. Acum, atîta vreme cît trăim pe acest pămînt, gîndul acesta poate înşela pe oamenii cu suflete mai trîndave, dar în vremea Înfricoşătoarei Judecăţi se va vădi înşelăciunea. Se va vădi atunci cînd nimeni nu va mai avea nici un cîştig de pe urma căinţei. Spune-mi, te rog, care este folosul ca acum să ne lăsăm înşelaţi de acest gînd, şi să ne dăm seama de înşelăciune atunci, în ziua judecăţii, cînd nu vom avea nici un folos de pe urma pocăinţei? Să nu ne înşelăm în deşert! Să nu gîndim spre răul nostru ceea ce nu trebuie! Să nu atragem asupră-ne încă şi o altă pedeapsă, aceea pricinuită de necredinţă. Cumplită pedeapsă vine peste noi, nu numai pentru că nu îndeplinim poruncile lui Hristos, dar şi pentru că nu credem în ele. Iar necredinţa aceasta vine de acolo că ni s-a slăbit puterea de a îndeplini poruncile Lui. Cînd nu voim să avem liniştea ce ne-o dă ascultarea de glasul lui Dumnezeu şi nici nu voim să facem cele poruncite, atunci - spre a scăpa mintea noastră de teama chinurilor viitoare, pentru că sîntem cu conştiinţa încărcată şi sugrumată de păcate - ne silim să izgonim din mintea noastră frica cumplită de pedepsele ce ne aşteaptă. Prin asta însă, ne aruncăm în altă prăpastie şi mai mare, aceea că punem la îndoială însăşi existenţa chinurilor viitoare. După cum bolnavii cuprinşi de fierbinţeală nu scapă de aceasta dacă se bagă în apă rece, ci, dimpotrivă, li se măreşte fierbinţeala, tot astfel şi noi, pentru că ne înţeapă conştiinţa păcatelor noastre, ne silim să ne cufundăm în cugetarea că pedepsele viitoare sînt o exagerare, pentru ca să putem apoi săvîrşi fără teamă orice păcat.

 Ne mîniem pe fraţii noştri nu numai cînd sînt de faţă, ci, de cele mai multe ori, pornim război împotriva lor cînd ei nu sînt de faţă. Dar asta-i culmea sălbăticiei. Mai mult încă: faţă de cei mai tari şi mai puternici ne purtăm cu multă blîndeţe, chiar dacă ne fac rău, chiar dacă ne ocărăsc, pentru că le ştim de frică; pe cei de o seamă cu noi şi mai mici decît noi însă îi urîm şi-i duşmănim, chiar dacă nu ne-au supărat cu nimic. Acest lucru n-are altă lămurire decît că ne temem mai mult de oameni decît de Hristos.[...]

Cine poate spune că în viaţa lui nu s-a mîniat niciodată fără socoteală şi în deşert, că nu a ocărît niciodată? Să nu-mi dai ca pildă pe un om care s-a mîniat şi a ocărît de puţine ori în viaţa lui. Spune-mi un om care n-a ocărît şi nu s-a mîniat niciodată! Atîta vreme cît nu poţi să-mi arăţi un asemenea om, nu poţi îndepărta nici ameninţarea de deasupra lui pentru pricina că n-a ocărît des şi nu s-a mîniat des. Şi tot astfel şi hoţul, şi desfrînatul, chiar dacă săvîrşesc păcatul numai o singură dată, nu scapă de pedeapsă pentru că nu l-au săvîrşit de mai multe ori, ci sînt pedepsiţi tocmai pentru că au îndrăznit să-l săvîrşească.
 Care dintre necredincioşi n-ar socoti basm porunca numaidecît următoare celei de mai sus, cînd vede că noi o călcăm cu atît de mare înverşunare? Dumnezeu a spus: Dacă îţi aduci darul tău la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău, înaintea altarului, şi mergi mai întîi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul tău (Matei 5, 23-24). Noi însă ne apropiem de altare duşmănindu-ne cu alţii, purtînd în sufletul nostru ura împotriva fraţilor noştri. Dumnezeu Se îngrijeşte atît de mult ca noi să trăim în pace unii cu alţii, încît rabdă să rămînă nesăvîrşită jertfa ce i-o aducem, să întrerupem slujba către El, numai din dorinţa ce o are de a pune capăt duşmăniei şi urii ce o avem unii faţă de alţii. Iar noi ţinem socoteală atît de puţin de această dorinţă a Lui, încît păstrăm zile întregi duşmănia, spre propria noastră pagubă.
 Hristos pedepseşte nu numai pe cei care caută să se răzbune, dar şi pe cei care dispreţuiesc pe fraţii care-i duşmănesc, deşi în sufletele lor nu le mai poartă ura. Hristos a poruncit ca acela ce face rău să se ducă şi să se împace cu cel căruia i-a făcut rău, pentru că acela care a făcut răul poate fi mai greu cuprins de dorinţa de răzbunare, pe cînd cel ce a suferit răul poartă necontenit în sufletul lui dorinţa de răzbunare. Prin aceasta, Hristos a arătat că acela care nedreptăţeşte, cel care a dat naştere rădăcinii păcatului, este mai vinovat decît cel nedreptăţit, pentru că poartă răspundere şi pentru pedeapsa dată de Hristos celui nedreptăţit. Cu toate acestea, noi nu ne învăţăm minte, ci ne supărăm şi ne mîniem pe fraţii noştri pentru lucruri de nimic. Apoi, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic de seamă, nu ne mai pasă de cele săvîrşite, uităm pe cei pe care i-am supărat şi lăsăm ca ura să ţină vreme îndelungată, fără să ne dăm seama că vom primi o pedeapsă cu atît mai mare, cu cît lăsăm să se scurgă mai multe zile peste supărarea pricinuită, deoarece prin aceasta ne împăcăm şi mai greu unii cu alţii. După cum atunci cînd iubim pe cineva, nimic din cele care despart cu uşurinţă pe oameni nu poate să aibă tărie şi crezare pentru a strica prietenia, tot astfel şi atunci cînd duşmănia pune stăpînire pe sufletul nostru, toate sînt uşoare şi lesnicioase pentru cei care vor să ne sporească şi mai mult duşmănia. Căci vorbele bune ce ne-ar fi spuse deşteaptă neîncrederea noastră şi numai răutăţile sînt crezute. Hristos ne porunceşte să lăsăm darul la altar şi, mai întîi, să ne împăcăm cu fratele nostru, ca să cunoaştem că, dacă nu trebuie să amînăm împăcarea noastră nici atunci cînd îi aducem închinăciune, cu atît mai mult trebuie să facem asta în alte timpuri, cînd ne ocupăm de lucruri pămînteşti.

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?,,
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI, EDITURA SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL,, PETRU VODĂ , 2005