"Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos".
Marea majoritate a lumii epocii noastre este instruita lumeste si alearga cu o viteza lumeasca mare. Dar fiindca ii lipseste frica de Dumnezeu - "inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu" (Ps. 110, 10), lipseste frana, si cu viteza, fara frana, sfarseste in prapastie. Oamenii au foarte multe probleme, si, cei mai multi, sunt foarte ametiti. Si-au pierdut orientarea. Incet- incet se indreapta spre a nu mai putea sa se controleze pe ei insisi. Daca cei ce vin in Sfantul Munte sunt atat de tare zapaciti, atat de incurcati, cu atata neliniste, ganditi-va: ceilaiti care sunt departe de Dumnezeu, de Biserica, cum vor fi ?
Si vezi, in toate tarile, furtuna, ameteala mare. Sarmana lume - Dumnezeu sa se milostiveasca - fierbe ca oala minune. Si cei mai mari cum lucreaza! Bucataresc - gatesc, le arunca pe toate in oala minune si acum oala fluiera! Peste putin va sari supapa. Am spus unuia care avea o functie mare: "De ce nu luati aminte la unele lucruri ? Ce va fi ?". "Parinte, imi spune, mai intai raul era ca putina zapada; acum s-a facut un troian. Numai o minune poate ajuta". Dar in felul in care inteleg unii sa ajute intr-o situatie, fac mai mare troianul raului. In loc sa ia unele masuri pentru invatamant, etc., fac mai rau. Nu cauta cum sa strice acest troian, ci il fac mai mare. Vezi, la inceput zapada este putina. Daca se rostogoleste la vale se face un bulgare. Bulgarele, adunand alta zapada, lemne, pietre, etc., incet-incet se face mai mare si mai mare, si in cele din urma se face un troian mare. Asa si raul: putin cate putin a devenit troian si se rostogoleste. Acum e nevoie de o bomba ca sa-l spargi.
- Va nelinistiti, Parinte ?
- Ah, mi s-a albit barba inainte de vreme. Ma doare de doua ori. O data ca prevad o situatie si strig ca sa prevenim un rau ce e pe cale sa se produca si o data pentru ca nu se da importanta - poate nu din dispret - si se face raul, iar abia dupa aceea vin ca sa ii ajut. Acum inteleg cat au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n-au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, si ceilaiti erau indiferenti. Iar cand a venit vremea si i-a ajuns mania lui Dumnezeu din pricina nepasarii lor, erau chinuiti si aceia (proorocii) impreuna cu ei. Cel putin atunci la atat ajungea mintea oamenilor: lasau pe Dumnezeu si se inchinau idolilor. Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare.
N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12). Acum face ca un criminal, care atunci cand il inconjoara, spune: "Nu mai am izbavire ! Ma vor prinde !" - si sparge tot. Sau ca militarii, care in vreme de razboi, atunci cand li se termina munitiile, scot sulita, sau sabia si se arunca (in lupta) orbeste, spunandu-si: "Si asa suntem pierduti; sa omoram cat putem mai multi". Lumea arde. Pricepeti asta ? Au cuprins-o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s-ar aduna toti pompierii, n-o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N-a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa-L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins-o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute.
Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr-o casa s-a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s-a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu s-a copt bine. Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie.
Cum s-a falsificat lumea
Rautatea oamenilor a intrecut orice limita. Cauta numai cum sa se insele unul pe altul. Si daca il insala considera asta o mare izbanda. Intr-adevar, cum s-a falsificat lumea ! Toate le fac false. Si bani iau mai mult decat luau cei batrani, sarmanii. Toate au devenit false, in general. Intr-o zi, cineva mi-a adus niste rasaduri de rosii. Fiecare rasad era intr-o punga mica si cu pamant netrebnic, nisip mare, ca sa tina umezeala. Le vine greu sa puna putina apa. Nu mai vorbim sa puna putin gunoi. Numai deasupra era foarte putin ca piperul negru. Cand l-am scos din punga toata radacina era putreda. Am pus un strat de pamant pe deasupra ca sa scoata radacini noi.
Cum insala lumea! Sa vedeti mi-au adus odata o cutie mare cu dulciuri. "Am s-o deschid cand va veni un grup mai mare"- mi-am spus. "Sa n-o deschid acum, ca sa nu intre furnicile". Intr-o zi s-au adunat mai multi. Am apreciat ca vor ajunge (dulciurile) si chiar vor prisosi. Cum am deschis-o, vad inauntru felizol din toate partile. Si partea in care se aflau dulciurile era asa de mica. Tot celalalt spatiu, era gol. Alta data mi-au adus o cutie deosebita, legata cu panglici. "Am s-o tin pentru copiii de la Atoniada" - mi-am spus. Dar era in ea niste rahat intarit si vechi. Eu nu dau un astfel de rahat lumii, ci dau numai rahat proaspat.
- Parinte, nu-si dau seama ca aceasta e nedreptate?
- Nu. Ci o considera izbanda. Pentru ca pacatul a devenit moda si nedreptatea istetime. Duhul lumesc, din pacate, slefuieste mintea spre viclenie, si cel ce nedreptateste pe semenul sau socoate asta ca o izbanda. Isi ia si diploma de merit: "Acesta este diavol pe toate le izbuteste", ii spun unii laudativ, in timp ce launtric el sufera mustrarea constiintei sale, care e iadul cel mic.
Ce fel de suferinte are lumea
Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. in fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho-medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramadai si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr-o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste!
Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam.
Asigurari si ... nesiguranta
Astazi lumea s-a umplut de asigurari si asigurari, dar, fiind departata de Hristos, simte cea mai mare nesiguranta. In nici o epoca nu a existat nesiguranta pe care o au oamenii contemporani. Si deoarece asigurarile omenesti nu-i pot ajuta, ei alearga acum sa intre in corabia Bisericii, ca sa simta siguranta duhovniceasca, caci vad cum corabia lumeasca s-a scufundat. Dar daca vad ca si in corabia Bisericii intra putina apa, ca si acolo au fost prinsi de duhul lumesc si nu exista Duhul Sfant, atunci oamenii se deznadajduiesc, pentru ca nu mai au de ce sa se alipeasca.
Lumea sufera, se pierde si, din pacate, toti oamenii sunt nevoiti sa traiasca in acest iad al lumii. Cei mai multi simt o mare parasire, o nepasare - mai ales acum - din toate partile. Nu au de ce sa se tina. Se implineste zicala: "Cel ce se ineaca se agata si de un pai". Asta arata ca cel ce se ineaca vrea sa se prinda de ceva, ca sa se salveze. Vede corabia inecandu-se si merge sarmanul sa se prinda de catarg. Dar, desi vede corabia in primejdie sa se inece, nu se gandeste ca si catargul se va scufunda. Se prinde de catarg si se ineaca mai repede. Vreau sa spun ca oamenii cauta sa se sprijine de ceva, sa se alipeasca de ceva. Si daca n-au credinta, ca sa se sprijine de dansa, daca nu se incred in Dumnezeu, incat sa se incredinteze complet pe ei insisi lui Dumnezeu se vor chinui. Mare problema este increderea in Dumnezeu.
Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos. Veti vedea ca vor cinsti Biserica. Numai noi sa fim corecti. Vor intelege ca altfel nu se face sat. Si politicienii au cam inteles ca daca cineva poate ajuta acum, in acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, acestia sunt oamenii Bisericii. Sa nu vi se para ciudat. Politicienii nostri au ridicat mainile in sus. Unii au venit si la Coliba mea si mi-au spus: "Calugarii trebuie sa faca misiune, altfel nu se poate". Ani grei!. Daca ati sti in ce situatie ne aflam si ce ne asteapta!...
Ce fel de cautare exista
Pe vreme de iarna, intr-o zi au venit la mine vreo optzeci de oameni: de la studenti pana la regizori. Plangeau si intrebau daca pot studia Teologia. In lume situatia este iesita din comun. Toti cer ceva, fara ca cei mai multi sa stie ce cer. Unii cauta adevarul cu mandolina. Altii cauta pe Hristos cu muzica cea nebuna.
- Parinte, cu adevarat, ce cauta lumea? Vin atatia oameni si stau in picioare asteptand ore intregi.
- In ansamblul semnelor vremii este si acesta: ca lumea sa ceara ajutor si de la mine, ticalosul. Nu vad nimic bun in mine si ma mir ce gasesc oamenii de alearga la mine. Sunt dovleac cu coaja de pepene. In zilele noastre ei mananca dovleacul ca pe pepene pentru ca are coaja de pepene. Pornesc de la capatui lumii si nici nu sunt siguri: ma vor gasi, sau nu ma vor gasi. Mi-e scarba si de mine, dar si de lume ma doare. Unde am ajuns! Unde a ajuns lumea! Proorocul Isaia spune ca va veni vremea cand oamenii vor gasi pe unul ce are haina si-i vor spune: "Vino sa te facem imparat". (Is.5,6). Dumnezeu sa se milostiveasca de noi!
Cand citesc Psalmul 28 care este pentru cei ce se primejduiesc pe mare spun: "Dumnezeul meu, si pamantul, lumea toata, s-a facut mai rau ca marea deoarece ineaca lumea duhovniceste". Si cand vine lume deznadajduita, le citesc psalmii 95 si 56: " Dumnezeul izbandirilor, Domnul, Dumnezeul izbandirilor cu indrazneala a grait. Inalta-te Cel ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri... Pe poporul Tau, Doamne, l-au impilat si mostenirea Ta au asuprit-o... Dar Domnul mi-a fost mie scapare si DumnezeuI meu ajutorul nadejdii mele". Vine mare mangaiere. Printr-o privire spre cer s-ar schimba lucrurile. Dar, vezi, astazi oamenii nu se gandesc la Dumnezeu. De aceea nu afli legatura, nu te poti intelege.
Neincetat Il rog pe Dumnezeu sa arate oamenilor adevarati crestini, ca sa ajute lumea si pe cei buni sa-i tina multa vreme. Sa facem rugaciune ca Dumnezeu sa lumineze si sa iasa altii, oameni tineri, curati sa iasa macabei pentru ca cei de azi distrug lumea. Cei mai tineri pot sa nu aiba experienta, dar nu sunt falsi, vicleni. Sa rugam pe Dumnezeu sa lumineze nu numai pe oamenii din biserica, ci si pe cei ce guverneaza, sa aiba frica de Dumnezeu, ca sa poata spune ceva. Putin, un cuvant luminat de ar spune, si iata, se schimba o situatie. Dar daca spun o neghiobie, pot ca intregul stat sa-l mototoleasca. O hotarare buna e o facere de bine pentru lume. O hotarare rea este catastrofa. Nu numai la nefericirea materiala de care sufera oamenii ma refer, ca flamanzesc; nefericirea duhovniceasca este mai mare. Rugaciunea va ajuta mult ca Hristos sa-i lumineze intrucatva. Hristos ia surubelnita, o rasucire mica, o miscare inapoi... e in regula, toate se regleaza. Cand Dumnezeu lumineaza pe unii oameni, atunci incet-incet raul se degradeaza singur. Pentru ca raul singur se distruge pe sine, nu il distruge Dumnezeu. In cele din urma lucrurile vor veni la starea lor. Vad ca multi care au functii inalte inteleg, ii doare si se straduiesc, si ma bucur in mod deosebit de aceasta.
In vremea noastra lipsesc pildele
- Parinte, de ce Sfantul Chiril al Ierusalimului spune ca mucenicii vremurilor de pe urma vor fi "mai presus decat toti mucenicii" ?.
- Pentru ca mai demult aveam oameni de talie mare. In vremea noastra lipsesc pildele - vorbesc in general de Biserica, si de monahism. Acum s-au inmultit cuvintele si cartile si s-au imputinat faptele. Doar ii admiram pe Sfintii atleti ai Bisericii noastre, fara sa intelegem cat s-au ostenit, pentru ca nu ne-am ostenit, ca sa putem intelege osteneala lor si sa-i iubim si sa ne silim cu marime de suflet ca sa-i imitam. Desigur, Bunul Dumnezeu va avea in vedere vremea si conditiile in care traim si va cere potrivit lor. Dar daca ne-am nevoi putin, ne vom incununa mai mult decat cei de demult.
Odinioara, cand exista duhul de nevointa si fiecare incerca sa imite pe celalalt, raul si nepasarea nu puteau sta. Il luau ceilalti taras. Imi aduc aminte ca, odata, in Tesalonic, asteptam la semafor sa trecem de pe un trotuar pe altul. La un moment dat am simtit ca un val ce ma impingea inspre inainte, pentru ca toti mergeau in acea directie. Cum am ridicat piciorul, am si inaintat. Adica vreau sa spun ca atunci cand toti merg intr-o parte, unul, desi nu ar vrea sa mearga, nu poate sa nu mearga, caci il duc ceilalti. Astazi, daca cineva vrea sa traiasca cinstit si duhovniceste, nu mai incape in lume, ii vine greu. Si daca nu ia aminte, o ia la vale pe fagasul lumesc. Odinioara binele era mult, multa si virtutea, la fel si pildele, iar raul se ineca in multul bine si putina neoranduiala ce exista in lume sau in manastiri nu se va vedea si nici nu vatama. Acum ce este ? Exemplul rau este mult, si putinul bine care exista este dispretuit. Se fac adica cele dimpotriva: se ineaca putinul bine in multul rau si astfel stapaneste raul.
Cand un om sau un colectiv de oameni au duh de nevointa, aceasta ajuta mult. Pentru ca, atunci cand unul sporeste duhovniceste, nu se foloseste numai pe sine, ci ajuta si pe cel care il vede. Iar unul care este caldicel, la fel face; influenteaza si pe ceilalti. Cand unul slabeste, slabeste si celalalt si in cele din urma nu ramane nimic. De aceea duhul de nevointa va ajuta mult in molesteala ce exista. La asta va trebui sa luam aminte bine, pentru ca oamenii contemporani au ajuns, din pacate, la un asemenea punct, incat fac si legi molesite si Ie impun si nevoitorilor sa le respecte. De aceea cei nevoitori nu numai ca nu trebuie sa fie influentati de duhul lumesc, ci nici sa nu se compare pe ei insisi cu cei lumesti si sa creada ca sunt sfinti, caci dupa aceea se vor molesi si vor deveni mai rai decat cei mai lumesti. In viata duhovniceasca nimeni sa nu puna pe cei lumesti ca prototipuri, ci pe sfinti. E bine sa iei o virtute si sa afli pe sfantul care a avut-o, sa cercetezi viata lui si atunci sa vezi ca n-ai facut nimic si vei merge inainte cu smerenie. Cei ce alearga in stadion nu privesc inapoi sa vada unde sunt ultimii, pentru ca daca vor face aceasta vor ramane ei ultimii. Cand incerc sa imit pe cei sporiti, constiinta se subtiaza. Dar cand privesc la cei dinapoi, ma indreptatesc pe sinemi si spun ca greselile mele nu sunt asa de mari in comparatie cu ale lor. Ma odihnesc la gandul ca exista si unul mai jos decat mine. Astfel imi inec constiinta, sau, in cel mai bun caz, sfarsesc in a avea o inima impietrita, nesimtitoare.
Coborasul lin este usor
- Parinte, de ce in vreme ce facem atat de greu binele, alunecam atat de usor spre rau ?
- Deoarece pentru bine trebuie mai intai sa ajute omul insusi, sa se nevoiasca, in timp ce la rau ajuta diavolul. Apoi, oamenii nu imita binele, nici nu au ganduri bune. De mult spun mirenilor urmatoarea pilda: "Sa spunem ca am o masina si zic in mintea mea: "Ce sa fac cu ea? Eu ma pot ajuta si cu vreun cunoscut de-al meu sau cu un taxi, la nevoie. Sa o dau cutaruia, care are multi copii, sa-i scoata putin afara, sa-i duca la vreo manastire sa se odihneasca si sa se foloseasca si ei, sarmanii". Daca procedez astfel, nimeni nu ma va imita in asta. Dar daca am o masina de aceeasi marca cu a ta, si o schimb si voi lua alta de o marca mai buna, veti vedea ca nici nu vei dormi toata noaptea ca sa afli un chip sa schimbi masina si sa iei una mai buna, la fel cu a mea, ca sa fii si tu satisfacut de masina ta. In cazul acesta vei spune: "Voi vinde, ma voi imprumuta, numai s-o schimb". In timp ce in cazul de mai inainte nimeni nu ma va imita, spunandu-si: "Eu ce sa fac cu masina mea? O voi da si eu" - ci poate sa spuna chiar ca sunt nesanatos.
Oamenii usor se influenteaza in rau. In timp ce in profunzime recunosc si primesc binele, totusi mai usor se influenteaza si sunt atrasi de rau, pentru ca acolo dicteaza aghiuta. Coborasul cel lin usor il afla oricine, pentru ca ispita nu are alt tipic, ci numai sa imbranceasca fapturile lui Dumnezeu pe panta cea dulce. Hristos procedeaza cu noblete. Iti spune: "Acesta e binele"; "daca vrea cineva sa vina dupa Mine" (Mt. 16,24). nu spune: "Vino la Mine cu sila". Diavolul are viclenie. Il imboldeste pe om dintr-o parte in alta, ca sa-l duca acolo unde vrea. Dumnezeu respecta libertatea omului, pentru ca El nu a creat robi, ci fii. Cu toate ca stia ca va urma caderea, nu i-a facut robi. A preferat sa vina, sa Se intrupeze, sa Se rastigneasca si sa-l castige in felul acesta pe om. Insa prin aceasta libertate pe care a dat-o Dumnezeu - cu toate ca diavolul poate face mult rau - s-a dat si un prilej pentru cernere. Se vede ce face fiecare cu inima sa; se vede curat cine are marime de suflet.
SFANTUL SILUAN: “Fara har, sufletul e asemenea unui dobitoc”
Domnul ne iubeşte fără sfârşit pe noi, păcătoşii, şi dă omului pe Duhul Sfânt, şi prin Duhul Sfânt sufletul cunoaşte pe Domnul şi îşi găseşte fericirea în El, îi mulţumeşte şi-L iubeşte, şi în marea lui bucurie îi este milă de întreaga lume şi doreşte cu tărie ca toţi oamenii să cunoască pe Dumnezeu, pentru că Domnul însuşi doreşte aceasta pentru toţi. însă, într-adevăr, aceasta este cu putinţă numai prin har, chiar şi într-o mică măsură. Dar, fără har, sufletul e asemenea unui dobitoc. Cât îmi e de milă de oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu. Dar noi, creştinii ortodocşi, suntem norocoşi pentru că îl cunoaştem pe Dumnezeu. Ne-a învăţat Duhul Sfânt. El ne învaţă să-i iubim şi pe vrăjmaşi.
Până când nu cunoaşte mai mult, omul e mulţumit cu puţinul pe care-l are. Seamănă cu un cocoş de la ţară, care trăieşte într-o mică ogradă, vede câţiva oameni şi câteva dobitoace, cunoaşte câteva zeci de găini şi e mulţumit cu viaţa lui, pentru că nu ştie mai mult. Dar vulturul ce zboară sus în nori, care îmbrăţişează cu privirea-i ageră depărtările, care respiră de departe miresmele pământului, care se desfată de frumuseţea lumii şi cunoaşte multe ţări, mări şi râuri, care vede o mulţime de animale şi de păsări, acest vultur n-ar fi mulţumit dacă ar fi pus într-o mică ogradă laolaltă cu cocoşul.
Tot aşa şi omul, câtă vreme nu cunoaşte mai mult, se mulţumeşte cu puţinul pe care-l are. Astfel, adeseori ţăranul sărac e mulţumit să aibă ceva hrană şi haine de îmbrăcat şi pentru aceasta mulţumeşte lui Dumnezeu. Dar omul învăţat şi cu ştiinţă multă nu se va mulţumi cu o asemenea viaţă şi va căuta spaţii vaste pentru mintea lui. Tot aşa e şi în viaţa duhovnicească. Cine n-a cunoscut harul Duhului Sfânt, acela se aseamănă cocoşului care nu cunoaşte zborul vulturului în înălţimile cerului, nu înţelege dulcea străpungere a inimii şi iubirea dumnezeiască. Cunoaşte pe Dumnezeu din natură şi din Scriptură; se mulţumeşte cu pravila şi aceasta îl mulţumeşte, ca şi cocoşul care e mulţumit cu soarta sa şi nu se întristează că nu este vultur. Dar cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se roagă ziua şi noaptea, pentru că harul Sfântului Duh îl atrage să iubească pe Domnul şi dulceaţa iubirii lui Dumnezeu îl ajută să poarte uşor toate întristările pământului, şi sufletul lui tânjeşte neîncetat după Domnul, şi caută totdeauna harul Duhului Sfânt.
Cine vrea să se roage neîncetat, acela trebuie să fie în toate înfrânat şi ascultător„bătrânului”[„stareţului”] pe care-l slujeşte. Trebuie să-i mărturisească şi gândurile, pentru că, prin duhovnicul şi „bătrânul” lui, Domnul îl îndreptează prin harul Său, şi atunci nu va avea gânduri rele potriva lui. Pentru ascultarea lui sfântă un asemenea om va fi învăţat de har gânduri bune şi va înainta în smerenia lui Hristos. Dar dacă gândeşte: „N-am nevoie să mă sfătuiesc cu cineva” şi lasă ascultarea, va ajunge arţăgos şi nu numai că nu va înainta, dar va pierde şi rugăciunea. Ca să ţii rugăciunea, trebuie să iubeşti pe oamenii care te ocărăsc şi să te rogi pentru ei, până ce sufletul tău se va fi împăcat cu ei, şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, pentru că El dă rugăciunea celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.
Invăţătorul în rugăciune e însuşi Domnul, dar cel ce se roagă trebuie să smerească sufletul său. In sufletul celui ce se roagă cum se cuvine e pacea lui Dumnezeu. Inima rugătorului trebuie să fie plină de milă pentru toată făptura. Rugătorul iubeşte pe toţi şi are milă de toţi, pentru că harul Duhului Sfânt l-a învăţat iubirea. Rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt. Demonii se străduiesc din toate puterile lor să depărteze pe om de la aduce-rea-aminte de Dumnezeu şi de la rugăciune. Dar sufletul care iubeşte pe Domnul tânjeşte după El şi se roagă Lui aşa: „Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut”. In inima care se roagă rugăciunea ţâşneşte fără nici o constrângere; harul însuşi săvârşeşte rugăciunea din inimă. Tu însă, smereşte-te cât poţi de mult; ţine mintea ta în inimă şi în iad. Cu cât mai mult te vei smeri, cu atât mai multe daruri vei dobândi de la Dumnezeu.
Slavă milostivirii Domnului, că El ne dă nouă, păcătoşilor, să fim în Dumnezeu. Ca să rămâi în Dumnezeu, mulţumeşte-te cu ce ai, chiar dacă n-ai avea nimic. Fii mulţumit şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că n-ai nimic. Să-ţi fie de ajuns faptul de a sluji lui Dumnezeu şi El te va aşeza împreună cu sfinţii. Cine vrea să iubească pe Domnul, acela trebuie să iubească pe vrăjmaşi şi să fie lipsit de răutate; atunci Domnul îţi dă bucuria de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea, şi mintea ta va uita lumea şi, dacă întorcându-te în tine însuţi îţi vei aduce aminte din nou de ea, te vei ruga din inimă pentru lume.
Aşa vieţuiau sfinţii, fiindcă Duhul Sfânt învaţă sufletul să se roage pentru oameni. Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe Dumnezeu, iar iubirea păzeşte poruncile. Domnul a zis: „Cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele” [In 14, 15-23]. Dacă Adam ar fi iubit pe Domnul aşa cum L-a iubit Maica Domnului, ar fi păzit porunca Lui. Şi vedem din experienţă că mintea celui ce iubeşte pe Dumnezeu e îndreptată de harul lui Dumnezeu şi vede subţire toate vicleniile vrăjmaşului. Când însă Domnul mângâie sufletul, atunci el nu-i mai vede pe vrăjmaşi, ci vede numai pe Domnul.
Cine ascultă de legea lui Dumnezeu va înţelege cât de bune sunt toate poruncile Domnului. Orice poruncă ai lua, ea îţi aduce bucurie şi veselie. Ia, de pildă, prima poruncă: Să iubeşti pe Dumnezeu. Dacă gândeşti că Dumnezeu ne iubeşte, pentru acest gând ţi se va da pacea. Ia a doua poruncă: Să iubeşti pe aproapele tău. Dacă gândeşti că Domnul îi iubeşte pe oamenii Săi şi că în ei viază Duhul Sfânt, sufletul tău se va desfăta de legea lui Dumnezeu şi vei cugeta la ea ziua şi noaptea [Ps 1, 2] şi ţi se va da darul deosebirii binelui şi răului. Când Domnul vrea să mângâie un suflet întristat, îi dă bucurie, lacrimi, străpungerea inimii şi pacea sufletului şi a trupului; şi uneori Se arată pe Sine însuşi sufletului.
Apostolii au văzut pe Domnul în slavă când S-a schimbat la faţă pe Tabor; dar mai apoi, în timpul pătimirii Lui, au fugit ca nişte laşi. Aşa de neputincios este omul. Intr-adevăr, suntem pământ, şi încă pământ păcătos. De aceea a şi zis Domnul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic” [In 15, 5]. Aşa şi este. Când harul este în noi, suntem într-adevăr smeriţi, suntem înţelegători, ascultători, blânzi şi plăcuţi lui Dumnezeu şi oamenilor; dar când pierdem harul, ne uscam ca o mlădiţă ruptă dintr-o viţă.
Cine nu iubeşte pe fratele pentru care însuşi Domnul a murit în mari chinuri, acela s-a tăiat din Viţa care este Domnul [In 15,1]; dar pe cel ce luptă cu păcatul Domnul îl va ajuta. Uneori omul e atât de neputincios că n-are putere nici să alunge o muscă şi nu poate alunga din suflet gândurile cele rele, dar chiar şi în această neputinţă mila lui Dumnezeu îl păzeşte pe om: gândurile rele pier şi singur Dumnezeu este în suflet, în minte şi peste tot. Prin el însuşi omul e firav ca o floare a câmpului: toţi o iubesc şi toţi o calcă în picioare.
Aşa e şi omul: uneori e în slavă, alteori în necinste. Dar cine iubeşte pe Dumnezeu, acela îi mulţumeşte pentru orice întristare şi rămâne liniştit atât în cinstire, cât şi în înjosire. Socotesc că trebuie să mâncăm atât încât, după ce am mâncat, să mai vrem să ne rugăm; încât duhul să fie întotdeauna aprins şi să năzuiască nesăturat spre Dumnezeu ziua şi noaptea. Trebuie apoi să trăim simplu ca pruncii; atunci harul lui Dumnezeu va fi totdeauna în suflet: pentru iubirea lui, Domnul i-l dă fără a-i cere nimic în schimb şi, cu acest har, sufletul trăieşte ca şi cum ar fi în altă lume, iar iubirea lui Dumnezeu îl atrage atât încât nu mai vrea să se uite la această lume, deşi o iubeşte.
Bogăţia Harului
Sufletul smerit care poartă în sine din belşug harul Sfântului Duh şi-l păzeşte pe el, are la o vedenie dumnezeiască multă putere ca să o suporte, dar pe cel ce are puţin har, o vedenie îl face să cadă cu faţa la pământ, pentru că în el e puţină puterea harului.
Aşa, pe Muntele Taborului, atunci când Domnul S-a schimbat la faţă, Moise şi Ilie stăteau în picioare şi vorbeau cu El, dar apostolii au căzut la pământ [Mt 17, 6]; mai apoi, însă, când s-a înmulţit în ei harul Duhului Sfânt, au rămas şi ei în picioare la arătările Domnului şi au putut vorbi şi ei cu El.
Aşa şi Cuviosul Serghie [din Radonej], la arătarea Maicii Domnului stătea în picioare înaintea Ei, pentru că avea un mare har al Duhului Sfânt, dar ucenicul său Miheia a căzut cu faţa la pământ şi nu putea privi la Maica Domnului. Şi Serafim din Sarov a avut mult har al Duhului Sfânt şi stătea în picioare când i s-a arătat Maica Domnului, dar slujitorul său a căzut cu faţa la pământ, pentru că avea puţin har. Astfel, dacă sufletul are în el har, nu se teme când vede demoni, pentru că simte în el puterea lui Dumnezeu. Acum e ceasul al patrulea din noapte. Şed în chilia mea ca într-un palat, în pace şi iubire, şi scriu. Dar când vine har mai mult, atunci nu mai pot scrie.
Sfantul Siluan Anthonitul ,, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Nimic nu putem dobândi fără smerenie si răbdare. Până la rai ne trebuie răbdare, cât putem duce în spinare! Să vă dea Domnul răbdare cu dragoste, că prin răbdare se câstigă raiul. Dragul tatei, răbdare, răbdare, răbdare. Dar nu răbdare cu noduri, ci răbdare si îndelungă răbdare cu dragoste. Răbdarea este de două feluri: dobitocească si cu dragoste. Adică răbdare firească si răbdare duhovnicească. Răbdare, răbdare, răbdare în boală, în orice necaz. Răbdare în boală, răbdare în ocară, răbdare cu multumire, pentru scumpa mântuire. Dumnezeu să-ti dea sănătate si răbdare cu bucurie în boală, căci pe cât trupul se topeste, pe atât sufletul se împuterniceste si se curăteste de toate păcatele. Să ne rugăm să ne dea Domnul răbdare, că "cel ce va răbda până la sfârsit, acela se va mântui". Deocamdată vă dorim răbdare si bucurie, si după aceea pace sufletească si bucurie duhovnicească.
Despre relatiile de familie
Părintii vor da seama de sufletele copiilor lor, dacă nu le-au insuflat de mici credinta si frica de Dumnezeu. O mamă credincioasă care are bărbat si copii, oricât ar suferi de la sotul ei, trebuie să rabde pentru mila copiilor. Sotia bărbatului desfrânat, care are copii, să rabde cu nădejdea întoarcerii sotului la pocăintă si să nu-l părăsească, de mila copiilor. Iar dacă nu are copii, să-l părăsească un timp, până dă dovadă de pocăintă, si, dacă o cheamă, să se reîntoarcă în familie fără a-i mai aminti de păcatele făcute în trecut. Femeia care este lăsată de bărbatul ei trebuie să facă tot ce este posibil să se împace cu el, si amândoi să se ostenească pentru salvarea copiilor. Femeia ucigasă de copii si plină de păcate să-si plângă toată viata păcatele, cu post si lacrimi, si prin milostivire să îngrijească de copii orfani si bolnavi, după sfatul duhovnicului ei. Multe femei îsi pierd sufletul pentru desfrânare si avort. Femeia văduvă, dacă este tânără si are copii, să trăiască în înfrânare un an-doi, iar dacă se poate înfrâna, cu darul lui Dumnezeu, să rămână văduvă pentru copii si să se jertfească pentru viitorul si cresterea lor. Dacă nu se mai poate înfrâna, să se căsătorească cu binecuvântarea preotului ei, dar nu pentru păcate, ci pentru a naste copii si pentru înfrânare. După 40-50 de ani, femeile văduve nu trebuie să se recăsătorească, dacă iubesc pe Hristos si doresc să-si mântuiască sufletul.
Despre rugăciune
Teologia noastră este rugăciunea! Orice crestin, fie călugăr, fie mirean, trebuie să aibă un program de rugăciune. Rugati-vă cât mai mult lui Dumnezeu! Aceasta este toată speranta mântuirii noastre. Că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune. Să fii cuminte si să nu lasi rugăciunea. Zi bogdaproste că Maica Domnului este cu noi si nu lăsa rugăciunea. Să nu te temi niciodată, căci la cârma vietii noastre este Bunul Dumnezeu, este Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu Măicuta Domnului. El ne acoperă cu harul Duhului Sfânt. Numai să nu lăsăm sfânta rugăciune. Când suntem la o răscruce în viată, să facem două lucrări: să ne rugăm si să întrebăm. Să ai pe mama la dreapta si moartea la stânga. Mângâie-te cu ele. Când esti fricos te mângâie mama, adică rugăciunea; iar când esti prea voios, te mângâie moartea, adică lacrimile. Asa, în toată vremea, aceste două surori îti vor fi de mare folos. Spor în toate cele bune. Primul folos al rugăciunii este pacea sufletului si multumirea duhovnicească. Oriunde esti - esti linistit; orice faci - esti multumit, stiind că toate sunt rânduite de la Domnul. Acea rugăciune este mai de folos care izvorăste lacrimi de umilintă, care ne ajută să părăsim păcatele si să crestem în dragoste, în smerenie si în credintă. Fiecare să se roage cu rugăciunea care-l ajută să sporească mai mult în fapte bune si pocăintă. Rugăciunea cu simtire si lacrimi ne uneste cu Hristos, dulcele nostru Mântuitor. Lacrimile la rugăciune, cugetul că esti cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă si multă iubire si milă fată de toată zidirea sunt semnul sporirii duhovnicesti. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Psaltirea unită cu postul si smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Că cine citeste psalmi imită pe îngeri si cântă împreună cu ei. Râvna, rugăciunea si smerenia ajută cel mai mult pe calea mântuirii. Să unim rugăciunea citită cu cea cântată, adică rugăciunea din cărti cu cea rostită în taina inimii, si atunci vom spori si vom dobândi multă bucurie si pace în suflet. Nu trăim ca să mâncăm, ci mâncăm ca să trăim! Căci trebuie să avem întotdeauna constiinta si mintea curată; ca rugăciunea noastră să poată ajunge la cer! Când ne rugăm, trebuie repetat mereu: "Iartă-mi mie, Doamne, cum iert si eu". Să ne rugăm lui Dumnezeu cu lacrimi si să postim, că Dumnezeu are de unde da, dacă are cui da! Totdeauna să fiti cu gândul la biserică, că acum se cântă "Heruvicul", acum se cântă "Axionul"... Să ne rugăm nu numai pentru bunii nostri frati si prieteni care ne iubesc, ci si pentru cei care nu ne iubesc, ca să dovedim că suntem fiii lui Dumnezeu după dar si să vedem usa raiului deschisă spre noi. Să ne rugăm unii pentru altii, ca Dumnezeu să ne învrednicească de mântuire si să ne facă parte de un coltisor de rai... Rugăciunea putină, făcută mecanic, din silă sau de ochii altora, este bună, dar nu aduce mult folos, până se atinge Duhul lui Dumnezeu de inimile noastre.
Despre rugăciunea inimii
Rugăciunea inimii este treapta cea mai înaltă a rugăciunii. Rugăciunea nu este teorie care se învată la scoală. Rugăciunea inimii, adică cea făcută cu simtirea inimii, este o dăruire a Sfântului Duh, un dar de sus, pe care îl primesc numai cei vrednici de el. Cui Îl iubeste pe Dumnezeu din tot sufletul, din toată virtutea si din toată inima sa i se dăruieste darul rugăciunii inimii si darul sfintelor lacrimi. Altfel, poti căpăta rugăciunea inimii din experientă, după o lungă practică, dar se pierde usor, căci inima nu arde de iubire pentru Hristos.
Despre smerenie
Mare este smerenia pentru călugări si pentru crestini! Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredintează că suntem mai păcătosi decât toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Când ne defăimăm pe noi însine nu avem smerenie, ci atunci când altul ne ocărăste si ne defaimă, încă în public, iar noi răbdăm si zicem: "Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele", aceasta este smerenia adevărată. De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare si smerenia, care spală păcatele si biruiesc diavolul.
Despre voia lui Dumnezeu
Să te lasi în mâna Domnului, ca lutul în mâna olarului. Să cerem ajutor de la Domnul si să ne lăsăm în mâna Lui. Dacă ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, să fim siguri că nu ne va lăsa. De vrei să asculti si să te folosesti, taie-ti voia si lasă-te în voia lui Dumnezeu si primeste cuvintele si dragostea noastră. Când darul lui Dumnezeu se apropie de inima omului, atunci toate i se par usoare; iar când se depărtează harul, atunci toate i se par grele. Dumnezeu, pe cine iubeste, îl tine aproape de El, ca nu cumva libertatea să-i schimbe mintea si înselăciunea lumii să-i câstige sufletul.
Fără ispite si necazuri, nu ne putem mântui. Nu uita că Domnul, pe cine iubeste, îl încearcă, ca mai mult să fie aproape de El. Suntem datori să primim cu dragoste încercările si să multumim lui Dumnezeu pentru toate. Ispitele ce vin, cu voia lui Dumnezeu vin, pentru încercare si pentru a ne tine pe calea smereniei. Numai să cunoastem slăbiciunea noastră si să cerem ajutor: "Doamne, nu ne lăsa în ispite!"... Că vin si fără voia noastră, de la trup, de la lume si de la diavol. Să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite si tot felul de necazuri aici pe pământ. Că dacă trăim necăliti prin ispite, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, asa sunt ispitele vietii pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credintă, ne smeresc si ne învată să ne rugăm si să cerem sfat. Când vin ispitele si te împresoară, fugi la rugăciune în biserică, fă un Paraclis la Maica Domnului, închină-te la sfânta cruce, citeste o catismă sau două din Psaltire..., iar după ce trece ispita si se face liniste în suflet, iesi din nou la ascultare si multumeste lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului. Să nu uităm că fiecare loc are ispitele lui si oriunde trebuie răbdare si multumire. Uneori mă întreb: oare suferinta mea si a fiecărui om nu este o arvună a vietii vesnice? Că suferinta ne smereste si ne învată a striga la ajutorul lui Dumnezeu. Sunt încă la examenul încercării suferintelor.
Despre împărtăsanie
Să fim cu mare atentie cui si cum dăm Sfânta Împărtăsanie, că mare răspundere avem înaintea lui Dumnezeu. Nici prea rar, nici prea des. Să tinem cont, pe cât se poate, de sfintele canoane si de practica părintilor iscusiti de astăzi. Celor ce sunt tulburati, certati cu cineva, descurajati, prea slabi, luptati de cugete trupesti, care au judecăti sau sunt blestemati de preoti si de părintii lor, sau cred în vrăjitorie, si mai ales celor care au făcut avorturi si pază, sau au îndemnat si pe altii la aceste grele păcate de moarte, să nu le dăm îndată Sfânta Împărtăsanie, că luăm foc si noi cu ei. Ci să-i sfătuim să părăsească păcatele, să respecte canon vreme îndelungată, să postească, să facă milostenie, să facă metanii si rugăciuni după putere, si numai după un timp, când Duhul Sfânt îl va încredinta pe duhovnic, acesta să le dea Sfintele si mântuitoarele Taine. Nu deasa împărtăsanie ne duce la desăvârsire, ci pocăinta cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtăsanie este semnul slăbirii credintei si al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovnicesti. De două ori să te împărtăsesti în post.
Despre încredere
Să nu ai încredere în oricine, că nu stii cum scapi o vorbă, si atunci ai de lucru.
Despre Judecata lui Dumnezeu
Dumnezeu nu ne va întreba la judecată câte materii am adunat, câte case am construit, câte vite avem... Ci ne va întreba câte suflete am adunat aici si câti s-au mântuit... Altfel, stăm degeaba aici dacă nu ne vedem de suflet! Cea mai mare plată o au cei care ajută pe străini si chiar pe vrăjmasii lor. Vai, vai, vai! Ce înfricosată va fi judecata lui Dumnezeu cea de pe urmă!
Despre mânăstire si monahism
Mânăstirea este Ierusalim si Sion duhovnicesc. Monahismul de astăzi este cu scoală multă, dar cu practică putină. În capul obstii trebuie oameni cu viată, nu cu scoală. Dacă staretii si duhovnicii vor fi ca făcliile în sfesnic si vor merge, ca păstorul cel bun, în fruntea turmei, atunci mânăstirile vor înflori văzând cu ochii, iar călugării vor lăuda pe Dumnezeu împreună cu îngerii; iar dacă nu, nicidecum. Cel ce se gândeste să intre în monahism să se roage mult înainte de a se hotărî, să postească 40 de zile, să se mărturisească la duhovnicul său si să ceară sfaturi de la cei mai iscusiti duhovnici. După 40 de zile de rugăciune si post, Dumnezeu îi va descoperi, prin constiintă si duhovnic, pe ce cale să apuce. Unii vin la mânăstire pentru că văd slujbe frumoase, sau la îndemnul unor rude, sau din sărăcie în familie, sau că sunt putin bolnavi, sau că nu se înteleg în casă, sau ca să se pocăiască de păcatele tineretii, sau ca să ajungă preoti, sau din alte pricini. Însă cel mai bine este când vine omul chemat de Dumnezeu prin glasul stăruitor al constiintei si cu binecuvântarea duhovnicului său. Aceasta este cea mai frumoasă chemare de sus la viata îngerească. Monahul este om de rugăciune neîncetată, om de pace cu toti oamenii, cu Dumnezeu si cu sine. Dacă are inimă înfrântă si smerită, dacă nu se teme de ceasul mortii si este dezlipit de cele pământesti, deja este ostas deplin al lui Hristos.
Despre mărturisirea păcatelor (spovedanie)
Prima treaptă de salvare a omului este spovedania cu căintă. Mărturisirea să fie mai deasă decât împărtăsirea. Cu mărturisirea sinceră si deasă vei reusi. Să te mărturisesti regulat, că dacă mături casa mai des, ti-i drag să stai în ea. Dacă speli cămasa, ti-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturisesti mai des - dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună. De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseste-ti păcatele, căieste-te, fă-ti canonul, întreabă si du-ti crucea mai departe, cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem spune că ne mântuim, fără mila lui Dumnezeu, fără duhovnic si fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul mortii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu si a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem si noi la usa raiului, si acolo să strigăm tare: "Deschide-ne, Doamne, usa milostivirii Tale!" Să fiti sinceri la spovedanie, să nu vă îndoiti niciodată de duhovnic, căci nu el, ci Dumnezeu vorbeste si lucrează prin el. Pentru a ne usura de ispite este nevoie să ne mărturisim. Aceasta ne duce la smerenie. Dacă te vei potrivi gândurilor si nu le vei mărturisi, nu vei ajunge bine. La supărări si ispite ai nevoie să te mai descarci la duhovnic, dar numai si numai de boala ta, de slăbiciunea ta să vorbesti. Neascultarea si lenevirea la rugăciune, ca si toate celelalte patimi, se vindecă prin mărturisire curată la duhovnic, prin canon si prin săvârsirea faptelor bune în locul păcatelor care ne stăpânesc! Să te mărturisesti la un duhovnic care te ascultă si te crede. Urmează sfatul duhovnicului, că el hotărăste!
Despre milostenie
Mare putere are milostenia!
Despre minciună
Minciuna este de trei feluri: stârnită, auzită si bănuită.
Despre moarte si gândul la moarte
Să nu uităm de moarte, că fără de veste vine. Toti cei care au umblat după slavă omenească si s-au amăgit de grijile acestei lumi, la sfârsit s-au căit, dar poate prea târziu... Prin aducerea aminte de ceasul mortii, scăpăm de părerea de sine si de gândurile cele necurate. Să nu uităm ce am fost înainte de a fi, ce am fost după nastere, ce suntem astăzi si ce vom fi mâine, si să le atribuim pe toate lui Dumnezeu. Aducerea aminte de moarte este de mare folos, că smereste pe om si ne dă râvnă pentru rugăciune si, uneori, si lacrimi. Moartea le pune capăt la toate! Cum te gândesti la moarte, le-ai terminat pe toate. De aceea, trebuie să ne pregătim totdeauna, să fim în pace totdeauna, să ne rugăm, să fim în asteptare, că vine Domnul curând!... Din temerea de moarte se nasc lacrimile si căinta pentru păcate. Ce poti face astăzi nu amâna pe mâine, că nu stii dacă mai ajungi ziua de mâine. Ia aminte ce faci, că ziua de mâine nu-i dată nimănui! Să facem cu totii fapte vrednice de rai si să nu uităm de moarte niciodată! Uneori, Dumnezeu pe cei tineri îi ridică din trup devreme, ca să nu gresească, iar pe unii din bătrâni îi îngăduie si îi rabdă să trăiască mai mult, ca să se pocăiască. Tineretea este ca o floare de primăvară, iar bătrânetea ca un soare la asfintit, gata în tot ceasul de moarte. În viata mea am văzut sfârsitul multor părinti si credinciosi, dar nu am văzut pe nimeni râzând în clipa mortii, că atunci e atunci!
Despre nevointă
De nevointa noastră de aici depinde dobândirea Ierusalimului ceresc.
Despre pacea duhovnicească
Caută-ti pacea cu toată lumea si nu pierde legătura cu Dumnezeu si cu Măicuta Lui. Caută-ti pacea si fii în pace, că toate trec ca apa si vin altele, că asa e viata. Ce nu face omul, să capete pacea sufletească! Pe cât putem, să ne străduim să facem pace, că suntem fii ai lui Dumnezeu si purtăm în noi pacea Duhului Sfânt. Să te simti totdeauna în bratele Maicii Domnului si vei vedea ce mare pace vei avea. Noi suntem încă pe loc si ne rugăm pentru pacea a toată lumea. Lasă-te întotdeauna în voia lui Dumnezeu si vei avea pace în suflet. Când este cineva în pace, vorbeste blând, întelept si linistit, iar când nu are pace în suflet, este tulburat, cu chipul agitat si vorbeste fără cugetare si cu păcat. Atât călugării, cât si mirenii, dacă au pace între ei, adică pacea inimii si a constiintei, si dacă au dragoste, se pot mântui... Să te întorci acolo de unde stii că ai pierdut pacea inimii!... Să ne rugăm pentru pacea în tară, pacea în casă si în sufletele noastre. Vă doresc toată pacea sufletească si un coltisor de rai.
Despre păcate
Obisnuinta păcatului formează a doua natură în om. Să ne aducem mereu aminte de păcatele noastre si de ceasul judecătii viitoare, si în veac nu vom mai gresi. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul mortii si ziua Judecătii, încet-încet vom dobândi darul tăcerii si al rugăciunii. Mare este darul tăcerii. Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire si de vorbă desartă si învătăm a ne ruga. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre, ca să nu ne mustre constiinta, să dobândim lacrimi la rugăciune si să nu mai gresim. Constiinta pomeneste păcatele noastre si, pomenindu-le, ne smereste. Tare mare durere aduce mustrarea constiintei. Două sunt cele mai grele patimi care stăpânesc astăzi în rândul mirenilor: betia si desfrânarea. După lepădarea de credintă, cel mai mare păcat care se face în lume este uciderea de prunci. Aceste două păcate atrag grabnică mânie si pedeapsă a lui Dumnezeu peste oameni. De trei lucruri trebuie să se păzească mai mult călugărul: de betie, de iubirea de argint si de vorbirea cu femei.
Despre pravilă
Dacă părăsim pravila Bisericii si Dumnezeu ne părăseste pe noi.
Cuvântul „inimă” nu înseamnă organul de carne al trupului. în domeniul moral şi duhovnicesc, inima este înfăţişată ca „întreg” al personalităţii umane. Uneori se numeşte suflet şi alteori minte.
Mintea este parte a sufletului, de aia se zice: vezi ce ganduri ai ca sa vezi cat de curat iti e sufletul tau.
Prin ganduri si pornirea inimii se poate deslusi necuratia inimii. Insa cel mai teribil si groaznic lucru - este pacatul cu fapta : desfranarea, uciderea, lipsa rugaciunii, inbuibarea, lipsa milosteniei, etc.
In inima omului se afla tot raul.
Pacatele de zi cu zi impietresc inima, intuneca cugetul pana la demonizare completa. Un asemenea om nu mai poate avea mila, compasiune, intelegere - ci se bucura de raul si suferinta aproapelui sau.In inima omului ce staruie in pacate vor salaslui toate relele pamantului, caci pacatul dezleaga pe satana si da putere asupra omului.
Acestea îl caracterizează pe fiecare om.
Ce preferă, ce posedă şi unde se află.
În acest „întreg” al personalităţii umane îşi are sediul caracterul „după chipul şi asemănarea”, pe care l-a făcut Ziditorul, arătându-Şi în acelaşi timp şi mulţumirea Sa.
Dumnezeu cere curăţia acestei „părţi” pentru ca să I se descopere El însuşi şi toate cele ce vin de la El. „Fericiţi cei curaţi cu inima, ca aceia îl vor vedea pe Dumnezeu.” (Matei 5, 8)
Care este oare necurăţia sufletului, a minţii şi a „inimii”, pe care Dumnezeu o leapădă şi de care se scârbeşte, încât să fie absolut necesară curăţia?
Aceeaşi vină poartă şi dracii, şi pe dreptate sunt numiţi duhuri necurate. însă ce fel de necurăţie pot să aibă duhurile imateriale, inteligibile şi netrupeşti? Necurăţia acestor făpturi netrupeşti este păcatul şi întreaga realitate a iraţionalului, a vicleniei şi a răutăţii.
Diavolul, ca fundament şi început al oricărei pervertiri a firii, este rădăcina şi pretextul oricărei răutăţi.
De acesta a fost înşelat omul şi, de vreme ce a apostaziat de la Dumnezeu, şi-a pierdut caracteristicile chipului dumnezeiesc, care formează sfinţenia, r-i a dobândit semnul distinctiv drăcesc al răutăţii. în mod just a devenit şi este necurat în suflet, în minte în inimă.
Însă Dumnezeu doreşte, din nemărginita Sa bunătate şi din marea Sa milă, să-l readucă pe om la locul şi în demnitatea cea dintâi. îl provoacă, aşadar, să scoată afară din sine înţelesul şi pervertirea vicleanului şi a iraţionalului, pe care „a îmbrăcat-o”, întrucât nu-i este proprie.
Atunci îl îmbracă iarăşi cu sfinţenia, pe care a pierdut-o, şi îl face părtaş la întreaga moştenire părintească, pe care Hristos, prin venirea Sa în lume, ne-a dăruit-o. Aceasta este ..inima”, întinăciunea şi moartea ei, şi acesta modul curăţirii şi al sfinţirii ei.
Prin pocainta , cainta din adancul inimii, milostenie, multa rugaciune si traire in curatie dupa Cuvantul Sfintei Scripturi se poate aduce mila lui Dumnezeu peste sufletul nostru.
Harul va elibera de înrâurirea cugetului viclean pe oricine care, pe de o parte, se împotriveşte atacului viclean şi al îndemnului spre orice înţeles şi acţiune păcătoasă, iar pe de alta, gândeşte şi lucrează în fiecare zi virtuţile şi bunătatea.
Acest lucru se va întâmpla tocmai pentru că s-a arătat biruitor al păcatului, iar amintirea răutăţii s-a şters din gândirea sa. Lui i se potriveşte ceea ce spune Domnul nostru: „Vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are I nimic în Mine” (Ioan 14, 30).
Ei sunt „cei curaţi cu 1 inima” şi, fiind în acest fel, îl pot vedea pe Dumnezeu şi simţi harul Său, de vreme ce „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Doamne al puterilor, Iisuse Hristoase, Tu, care ne-ai tras la dumnezeiasca Ta cunoştinţă şi ne-ai îngăduit să Te rugăm şi să te chemăm, nu ne lipsi de această binecuvântare a Ta, ci ne întăreşte şi ne i ţine lângă Tine, dăruindu-ne acest dar potrivit făgăduinţei Tale. Amin.
Sursa: Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iaşi, 2012.
TREPTELE URCUSULUI DUHOVNICESC SAU "ÎNĂLTAREA LA CER"
Cum se pot înălta oamenii la cer?
Prin darul Duhului Sfânt, prin darul si mila lui Dumnezeu. Omul, când este în păcat de moarte si este căldut, se află în iad cu sufletul. Este mai jos decât toate dobitoacele câmpului, decât toate păsările cerului, decât toată zidirea. El se află atunci cu sufletul în iad.
Dar prin pocăintă adevărată si prin darul Sfântului Duh, care dezleagă păcatele prin mâna duhovnicului, se ridică din iad la rai, se ridică din moarte la viată si din om păcătos, care era asemenea cu dracii, se face asemenea cu îngerii. Tot păcatul se cheamă cădere, căci se zice: "A căzut cineva în păcatul curviei, sau a căzut cineva în mândrie sau în lăcomie sau în betie sau în iubire de argint sau în ură". De ce se cheamă păcatul cădere? Pentru că păcatele ne trag în jos de la Dumnezeu si ne coboară de la treapta de oameni si ne fac dobitoace. Căci a zis psalmistul: Si omul în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte si s-a asemănat lor. Deci, din oameni ne facem dobitoace si mai răi ca dobitoacele. Ne facem draci si chiar mai răi ca ei. Că nici dracii nu hulesc pe Dumnezeu în fată, dar omul cu mintea sa îl huleste!
Deci iată cum ne coboară păcatul. Păcatele ne trag mereu în jos, iar darul lui Iisus Hristos si darul Sfântului Duh mereu ne înaltă si mereu ne ridică. Căci zice proorocul: De sapte ori de va cădea dreptul, de sapte ori se va ridica. Sapte înseamnă număr fără de număr, înseamnă vesnicie, număr la nesfârsit. Adică, mereu se repetă căderea si ridicarea omului. Deci, de va cădea omul în toată viata sa, să nu se deznădăjduiască de a se ridica, ci să se înalte iarăsi prin darul Sfântului Duh, prin pocăinta cea adevărată.
Dar înăltarea aceasta a omului din iad si din rânduiala dobitoacelor si din rânduiala păgânilor si a celor ce nu cunosc pe Dumnezeu, cum se face? Deodată? Nicidecum!
Asa ne învată dumnezeiestii părinti. Omul, când se ridică, se ridică pe trepte. Nu deodată se poate face sfânt, după cum nici deodată se poate face drac, ci se ridică pe trepte. Cei ce se străduiesc pe calea mântuirii, merg dintr-o măsură în alta, cum a zis înainte proorocul: Merge-vor din putere în putere. Ei capătă mai întâi în inima lor o putere din darul Sfântului Duh, o parte din tăria de a sta în poruncile lui Hristos, o măsură din virtute si după aceea păsesc pe alte trepte.
Dar care sunt treptele acelea, ni le arată dumnezeiestii părinti. Treptele urcusului duhovnicesc sunt trei. Care?
Ati auzit în Scriptură la Levitic, capitolul 23, 1, 32 (în editiile vechi ale Bibliei), unde se vorbeste de sâmbătă, de sâmbete si de sâmbetele sâmbetelor; si iarăsi de seceris, de secerisuri si de secerisul sufle-tului rational; si iarăsi de tăierea împrejur, de tăierea tăierii împrejur si de tăierea inimii în duh, cum zice marele Apostol Pavel .
Acestea arată tainic în Legea Veche si în cea nouă urcusul sufletului către Dumnezeu. Toate aceste simboluri, toate aceste Scripturi, după dumnezeiescul Părinte Maxim Mărturisitorul, arată urcusul, sau cum se înaltă un suflet până se face Dumnezeu după dar. Toate acestea sunt simbolizate, după Scripturi, de ziua a sasea, a saptea si a opta. Toate trei treptele duc la îndumnezeirea după dar. Ele sunt făptuirea morală, contemplatia naturală în duh si teologia mistică, adică cunoasterea tainică a lui Dumnezeu .
I. Dar ce este sâmbăta sufletului rational? Sâmbăta în Legea Veche înseamnă odihnă. Sufletul nostru, zbuciumat de păcate, de cădere, având constiinta pătată de păcatele sale, când pune început bun cu darul lui Iisus Hristos si se ridică din păcat si se înaltă putin pe treapta faptelor bune, ajunge la oarecare odihnă, dar nu la desăvârsire. Deci, când vei auzi în Scriptură de sâmbătă, să stii ce înseamnă aceasta. Iată ce spune dumnezeiescul Părinte Maxim: sâmbăta e nepătimirea sufletului rational, care a lepădat prin făptuire semnele păcatului.
Să vă dau o pildă. Un om a fost betiv, a fost desfrânat, a fost ucigas, a fost tâlhar, a fost iubitor de argint. Cine stie ce a făcut săracul în viată, că toti suntem păcătosi. Dar el s-a spovedit la duhovnic cu toată inima, s-a curătit si s-a hotărât să se lepede cu toată puterea de păcate. În locul betiei pune înfrâ-narea, în locul lăcomiei de pântece, postul; în locul iubirii de argint si zgârceniei, milostenia; în locul desfrânării, curătia; în locul somnului mult, priveghe-rea. Si a plantat prin făptuire fapte bune în locul vechilor păcate, pe care le săvârsise mai înainte. El acum se află pe treapta întâi a urcusului duhovnicesc, dar de abia cu fapte bune, nu cu mintea. Căci auzi ce spune: "Sâmbăta sufletului rational este nepătimirea sufletului rational, care prin făptuire a lepădat de abia semnele păcatului".
N-a spus rădăcinile, ci semnele păcatului. Acest om, care se sileste să facă fapte bune în locul celor rele si pune început bun de faptă numai cu lucrarea dinafară, de abia a ajuns la prima odihnă a sufletului său rational. El află o oarecare mângâiere, dar încă este chinuit de gânduri, încă păcătuieste cu mintea, încă este în păcat cu mintea. Si lupta lui cu mintea este groaznică, căci lupta cu patimile cele trupesti, cele cu lucrul, tine până la o vreme, dar lupta cu mintea, pentru părăsirea păcatului cu mintea, tine până la moarte.
II. Si despre sâmbete, adică despre sâmbetele îndoite, iată ce spune dumnezeiescul părinte Maxim: "Îndoitele sâmbete înseamnă a doua treaptă a urcu-sului duhovnicesc. Si se tâlcuieste asa: Slobozenia sufletului rational, care îsi retrage mintea sa din simtire, părăsind lucrarea după firea simturilor prin contemplatia naturală în duh, adică prin cugetarea lui Dumnezeu prin zidiri, prin ratiunile lucrurilor". Cum se întâmplă asta?
Noi păcătosii în general am părăsit păcatul cu lucrul. Dar cu gândul încă ne luptăm, cu mintea încă păcătuim, cu mintea încă slujim păcatului; fie desfrânării, fie vicleniei, fie urii, zavistiei, mâniei, fătărniciei, mândriei, iubirii de slavă, dorintei de a plăcea oamenilor, nesimtirii, împietririi, răutătii, răpirii si nu mai stiu care din patimile sufletesti.
Unele sunt care se văd, altele care nu se văd. Cele ce nu se văd sunt mai rele si mai vătămătoare decât cele care se văd. Căci Hristos Mântuitorul, când a venit în lume, n-a mustrat pe desfrânate, nici pe vamesi sau pe desfrânati, pe cei care făcuseră păcate trupesti. Oare ati auzit în Evanghelie: Vai de tine, desfrânato? Sau, vai de tine, tâlharule? Vai de tine, vamesule, că esti păcătos si faci nedreptate? Nu! Ci a zis: Vai vouă, fătarnicilor; vai vouă, fariseilor; vai vouă, cărturarilor nebuni si orbi. Si cine a spus acestea? Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care pri-veste în sufletul nostru.
De milioane de ori - cum spune Solomon - ochii Lui sunt mai luminosi decât soarele. El era Dumnezeu si poporul de jos Îl iubea, că simtea puterea dumnezeirii Lui, că le vorbea ca Cel ce are putere, iar nu asemenea cărturarilor. Îl iubeau, dar si El, văzând credinta sinceră a lor, îi iubea din inimă, când mergeau după El, pe munti si pe jos, flămânzi, când a înmultit pâinile în pustie. Căci a zis: Milă îmi este de popor, că sunt ca oile care nu au păstor, risipite. Dar pe cei dintre marii cărturari, pe farisei si pe saduchei îi mustra, căci vedea într-însii toate vicleniile si fătărniciile lor.
La tâlhari, la vamesi si la desfrânate, chiar de vedea păcate grele, vedea la ei si căintă si umilintă si hotărâre de îndreptare. Iar pe cărturari si farisei, la care vedea patimi sufletesti grele, ca: ura, zavistia, fătărnicia, pizma, viclenia si altele, care sunt mai grele ca patimile trupesti, pururea îi mustra si le zicea: "Vai vouă!", ca un Dumnezeu, Care cunoaste inimile.
Deci iată că sunt păcate cu gândul, care nu se văd, dar sunt mult mai grele ca cele cu trupul. Am ajuns deci la treapta a doua a urcusului du-hovnicesc. Iată în ce constă această treaptă: Sâmbete înseamnă slobozenia sufletului rational, care a părăsit chiar si lucrarea cea după fire a simturilor prin contemplatia naturală în duh. Aceasta este treapta a doua pentru suflet.
Dar cum se urcă pe ea? Prin lupta cu mintea. Prin minte se ajunge la contemplatia naturală în duh. Mai înainte o femeie frumoasă îl smintea, acum nu-l mai sminteste. Când vede o fiintă frumoasă se mută cu mintea si zice: Dacă fiinta aceasta este asa de frumoasă, dar un înger cu cât este mai frumos? Dar heruvimii? Dar serafimii? Dar Cel ce i-a făcut pe dânsii? Îsi mută mintea sa de la frumusetea cea de aici, la frumusetea cea din ceruri si, în loc să se smintească, se foloseste. Mai înainte, dacă auzea o muzică de dans, aceasta îi tulbura mintea si sufletul. Dar pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, nu-l mai tulbură, ci chiar îl foloseste. Căci zice: "Dacă oamenii pot să cânte din instrumente si din organe asa de frumos, ce trebuie să fie în ceruri? Cum cântă îngerii? Ce bu-curie este acolo?" Căci se spune în Psaltire: Suitu-S-a Dumnezeu întru strigare, Domnul în glas de trâmbită.
Deci asa cugetă cel ce a ajuns pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, când aude o cântare lumească, sau un om sau o femeie cântând, sau un oricare alt instrument. Iar când vede soarele, cugetă asa: dacă aici soarele luminează asa, ce trebuie să fie acolo, unde luminează Hristos, Soarele dreptătii? Astfel, omul pe treapta a doua a urcusului duhovnicesc, prin contemplatia naturală în duh, adică prin privirea curată la zidirea lui Dumnezeu, se suie îndată cu mintea de la cele văzute la cele gândite si nevăzute si capătă slobozenie de ispite, cum spune Sfântul Maxim.
El se mută cu mintea de la cele auzite aici pe pământ, la cântările cele din cer si zice cu mintea sa: dacă oamenii acestia de tărână stiu să cânte asa, apoi ce cântări trebuie să fie acolo în cer? Tot asa, de va mirosi ceva frumos, se gândeste la mireasma florilor raiului si asa se mută cu mintea si celelalte simtiri, prefăcând prin contemplatie toate cele auzite sau văzute sau gustate sau mirosite si pipăite în cugetări duhovnicesti.
III. Iar treapta a treia a urcusului, adică a înăltării sufletului pe treapta cea mai de sus, se numeste în Scriptură sâmbetele sâmbetelor. Cel ce a păsit pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, nu mai are nevoie de trepte. Nu mai are nevoie să vadă frumusetea cea de aici, ca să se suie cu mintea la frumusetea cea de sus, sau să audă o cântare de aici, ca să se ducă la cântarea cea de sus, sau să miroasă ceva frumos aici, ca să gândească la mireasma Raiului. Cel care a ajuns, cu darul lui Iisus Hristos, pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc, a devenit un dumnezeu după dar. El are îndumnezeirea cea după dar sau teologia mistică, adică are comuniune nemijlocită cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de treapta zidirii. În el trăieste Hristos precum grăieste Apostolul Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieste în mine, sau cum spune în altă parte: asadar, noi avem mintea lui Hristos. Pavel, când a zis că are mintea lui Hristos, trăia în Hristos si Hristos trăia într-însul si deci nu mai vorbea mintea sa, ci mintea lui Hristos.
Un asemenea om este pe treapta cea mai de sus, pe cea de a treia treaptă a urcusului duhovnicesc, de care foarte putini crestini si foarte rar se mai învrednicesc în zilele noastre - este fiul lui Dumnezeu după dar. Ei au ajuns ziua a opta, cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: "Ziua a opta după Scripturi, este egală cu treapta a treia a urcusului duhovnicesc". Ea se mai numeste si sâmbetele sâmbetelor.
Sâmbetele sâmbetelor este odihna duhovnicească a sufletului rational, care părăseste chiar si lucrarea cea după fire a simturilor si îsi întoarce mintea sa chiar si de la cugetările cele mai duhovnicesti din zidiri. Prin ce? Prin extazul dragostei, care leagă mintea cu totul numai de Dumnezeu în noianul dragostei". Acela nu mai stie nimic, decât să-L iubească pe Dumnezeu. Unul ca acela ajunge ca Sfântul Antonie cel Mare, care zicea: "Nu mă mai tem de Dumnezeu!" Si l-a întrebat cineva: "Dar de ce?" "Pentru că Îl iubesc!" Simtind dragostea lui Hristos în inima lui, nu se mai temea nici de moarte, nici de foame, nici de sete, nici de osteneală, nici de ocară, nici de batjocură. Dar de ce? Pentru că trăia în Hristos si Hristos trăia în el si era foarte convins că fără voia lui Dumnezeu nu i se va întâmpla nimic. Asa este omul care s-a înăltat cu sufletul pe treapta a treia a urcusului duhovnicesc.
Asadar, tot omul este dator să urce pe cele trei trepte si să se schimbe la fată. Dar cum se poate schimba la fată? Dacă ieri a fost desfrânat si s-a mărturisit, să nu mai fie! Dacă a fost hot, să lase hotia! Dacă a fost înjurător sau betiv, să lase betia si înjuratul sau fumatul; să lase răutătile, să le mărturisească, să le plângă toată viata, să-si facă canonul. Si asa se schimbă omul, nu la fata cea din afară, ci la cea dinlăuntru a sufletului. Ieri era ca un drac, slujind păcatului, si astăzi, dacă s-a pocăit, si-a îndreptat viata si s-a sfintit, se face lumină si are lumină duhovnicească într-însul si merge din putere în putere, dintr-o desăvârsire în alta...
Parintele Cleopa Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000
Odată, pe când eram mic, mama mea m-a întrebat care este, după părerea mea, cel mai important mădular al trupului.
La început am crezut că voi afla ușor răspunsul și am alergat la mama plin de bucurie.
Atunci descoperisem farmecul și frumusețea sunetelor și i-am spus:
– Cred că sunt urechile cu care auzim.
– Nu, m-a corectat ea, căci în lume sunt atâția oameni surzi care nu aud.
Crescând, continuam să mă gândesc mereu la întrebarea mamei.
Când am conștientizat cât de minunat dar este vederea și ce mari posibilități pricinuiește, am alergat la mama – sigur pe mine de această dată – și i-am spus:
– Mamă, cred că cel mai important mădular al trupului nostru sunt ochii cu care vedem.
Atunci mama m-a privit cu dragoste, s-a bucurat că mă preocupa încă întrebarea ei și făcusem un mare progres, dar iarăși m-a corectat:
– Nu, copilul meu, nu sunt ochii, căci în lumea noastră sunt mii de oameni orbi. Mai încearcă.
Am încercat și alte ori și mama se bucura că mă maturizez și progresez, dar de fiecare dată când mă refeream la acest subiect, nu reușeam să aflu răspunsul corect.
Anul trecut a murit bunicul.
Ne-a durut pe toți și am plâns. Chiar și tatăl meu a plâns.
Și spun aceasta pentru că numai o dată în viața mea l-am mai văzut plângând.
Deodată o aud pe mama întrebându-mă:
– Copilul meu, știi care este cel mai important mădular al trupului nostru?
Eu am rămas uimit de întrebare, căci totdeauna credeam că este o glumă din partea mamei și nimic altceva.
Văzându-mă uimit, m-a luat lângă ea și mi-a spus:
-Copilul meu, ceea ce-ți voi spune acum este foarte important și vreau să-l păstrezi înlăuntrul sufletului tău.
Cel mai important mădular al trupului tău este umărul.
Și nu pentru că îți ține mâna la locul ei și se poate mișca, ci pentru că poate ține pe el capul unei persoane iubite, care suferă de durere și plânge. Copilul meu, toți vom avea nevoie de un umăr pe care să ne aplecăm și să ne sprijinim capul în vremea durerii, a întristării și a necazului nostru.
Îți doresc ca să ai întotdeauna în viața ta un astfel de umăr, plin de mângâiere pentru cei care vor plânge și vor avea nevoie de umărul dragostei tale pentru a se sprijini.
Când vei înțelege aceasta pe care ți-am spus-o acum și vei fi de acord, atunci este semnul că ai maturizat și trăiești corect în viață.
