PR CLEOPA ILIE - Cuvinte duhovnicesti

CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI

Frati crestini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor si să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.
Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăintă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăti si peste două nu voi ploua. Si iarăsi, voi da ploaie peste două cetăti si peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatăl ploilor, cum a zis si Iov.

[...]  în mâna lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vânturile. Căci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire.

 Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lăsat secetă sau furtună; nimeni nu poate opri vânturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotpu-ternică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneste pe multi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.
Alteori dă Dumnezeu boală si molimă si nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi. Si altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea sa si să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin secetă; ne cheamă prin boli si prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoa-rele la El să cunoască că este un Tată în cer si că poate face cu popoarele câte voieste.
Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica si toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? 

Sau ce este de vei lua o lingură de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Asa suntem noi de mici si de slabi înaintea lui Dumnezeu. 

Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arsită, dar ne cheamă si în alt fel.
Cum? Prin glasul constiintei.

Nu vezi, când păcătuim sau gresim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica si sărbătoarea? De ce nu cresti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urăsti pe fratele tău? De ce hulesti pe Dumnezeu când esti în scârbă?"

Prin toate ne mustră constiinta când gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai gresit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii si al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiesti".

Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omenesti.
Zic o seamă de oameni putin credinciosi: "Pe noi, crestinii, Dumnezeu o să ne judece si o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei si la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".
Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi întelegându-se se văd, adică vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20).

 

Deci toate popoarele lumii, în ziua judecătii, se vor judeca după patru legi.Asa dogmatisesc Sfintii Părinti. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea constiintei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, si după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viata lui Moise: "Ca o trâmbită din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si strigă că este un Ziditor". 

Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste tăria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iată cum:
Când te uiti seara la cerul înstelat si-l vezi plin de stele si împodobit ca un candelabru plin de lumină si vezi luna plină strălucind pe cer si rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomenesti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Si atunci îti dai seama că aceste stele, aceste miscări ale lor sunt făcute si purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmui-torul lor. Îti dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut si o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca si nouă.
Asa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare si-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. 

Si ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptătii, străluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Lăudati-L pe El soarele si luna, lăudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?

Prin existenta si prin miscarea lor. Căci "altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplatia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se miscă în univers. Si amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenta lor si legile după care se miscă ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si păsările, animalele si fiarele, văile si apele, noianurile si aerul, vânturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le tine si le miscă.

Deci după legea constiintei si după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei si a desăvârsirii. De la începutul lumii, astăzi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ si în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El si-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii.
La urmă vine cel necredincios si zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am văzut. Nu stiu unde-I". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, si în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. 

Dar stii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureti inima de necredintă si de păgânătate, căci asa ne învată pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut si nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ti vei curăti inima ta de necredintă, de răutate si de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei".

Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru. 

Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie si belsug si sănătate si fericire, că în mâna Lui este viata si moartea. Iar dacă nu, stie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Si care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războa-iele, moartea, suferintele si toate necazurile.
Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate". 

Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El să tină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare.

 Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbală si cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală si frâu si ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare si să facă viu.

Parintele Cleopa
Viata Parintelui Cleopa - de Arh. Ioanichie Balan
Ne vorbeste Parintele Cleopa - vol. 1-10 Editura Episcopiei Romanului 1995-2000

sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro

Părintele Paisie Olaru - Duhovnicul

“Omul slab la minte şi încrezut pentru toate cele ce i se par nu după planul lui se supără, se mânie, se tulbură, cârteşte şi nu primeşte chiar de ar fi de folos.

Omul încrezut şi mândru se prinde de o craca uscată şi nu ştie că sfatul mai multora este sfatul lui Dumnezeu”.

“Mândria este atunci cand te încrezi în tine, în mintea şi puterile tale; când socoteşti că eşti mai priceput decât altul, mai bun decât altul, mai frumos decât altul, mai sporit în fapte bune şi mai plăcut lui Dumnezeu decât altul.

Atunci eşti stăpânit de păcatul cel urât al mândriei, de care să ne ferească pe toţi Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mântuirea noastră.

Să ne smerim, fratilor, că cel mândru nu se poate mântui.

Să plângem păcatele noastre aici ca să ne bucuram dincolo în veci, că după plecarea noastră din trup, toţi ne vor uita.

Să nu ne punem nădejdea în oameni, ci numai în Domnul.

Ca omul se schimbă.

Azi îţi dă şi mâine îţi cere, azi te laudă şi mâine te ocăreşte.

Ci să ne punem nădejdea în mila lui Dumnezeu şi nu vom greşi niciodată.

Să vă ajute Dumnezeu cu harul Lui să vă folosiţi de restul vieţii, sporind în fapte bune şi mai întâi în smerenie şi dragoste, ca să vă mântuiţi sufletele voastre şi să folosiţi şi pe alţii, îndemnându-i spre Hristos.”

“Cea mai mare faptă bună placuta lui Dumnezeu este a îngriji de cei bolnavi!

Numai porunca ascultării de cel mai mare şi slujirea bolnavilor în vremea rugăciunii ne scuteşte de a merge la biserică.
Dar şi atunci suntem datori să ne rugăm cu rugăciunea minţii. Mare lucru este a ne alătura cu cel ce pătimeşte, să luăm parte la durerea lui!“

“Să ne aducem aminte de cuvântul Mântuitorului Care zice: «Pentru tot cuvântul deșert vom da seamă în ziua judecății», iar un sfânt părinte zice că «de câte ori am vorbit m-am căit».

Mare este darul tăcerii!
Prin tăcere scăpăm de osândă, de clevetire, de vorbă deșartă și învățăm a ne ruga.

Părinții noștri vorbeau «șapte vorbe pe zi» cum se spune, dar cu inima și cu buzele se rugau neîncetat. Dacă vom pune înaintea noastră păcatele noastre, ceasul morții și ziua judecății, încet-încet dobândim darul tăcerii și al rugăciunii.
Să ne rugăm lui Dumnezeu cu cuvintele psalmistului David: «Pune, Doamne, pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele». (Psalm 140,3)

REGULA DE AUR AL CELUI CE DORESTE MANTUIREA : ,,Să vezi şi să nu vezi … să auzi şi să nu auzi …Multe să asculţi, dar puţine să vorbeşti!“

“Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi, să-i cerem sfat în loc să-i dăm noi, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră.

Sa nu judecam, ci sa ne vedem de ale noastre pacate si caderi. Sa nu treaca o zi fara sa nu facem milostenie. Seara, macar zece metanii sa faceti.

Rugaciunea si pocainta sa va fie perna de capatai. Cere iertare mereu, chiar daca tu nu ai gresit si nu e vina ta. Pentru toti ai tau din casa , rude si alte persoane ce au trebuinta de rugaciune sa te rogi.
Nu uita de cei adormiti, ca au trebuinta de tare multa rugaciune si pomenire la Slujbe si multa milostenie. Candela cu untdelemn sa va fie aprinsa mereu- pentru Lumina celor adormiti. Sa pomenesti cat mai multe nume la slujbe si in rugaciunea ta zilnica, vii si adormiti. Acest lucru sa-l faceti toata viata..
Faceți aceasta și vă mântuiți!”

“Conștiința este îngerul lui Dumnezeu care pazește pe om. Când ea te mustră înseamnă că Dumnezeu te ceartă și trebuie să te bucuri că nu te lasă uitării. Trebuie să avem pururea înaintea noastră păcatele noastre ca să ne pălmuiască conștiința prin mustrare, să dobândim lacrimi la rugăciune și să nu mai greșim. Și lui Pavel i-a dat Dumnezeu un înger rău ca să-l lovească peste obraz pentru a nu se înălța cu mintea.
Conștiința pomenește păcatele noastre și, pomenindu-le, ne smerește. Hristos a venit pentru mântuirea păcătoșilor.

Deci să avem nădejde și curaj, să nu mai greșim, să facem milostenie, să ne rugăm după putere și așa ne mântuim cu darul lui Dumnezeu”.

***

“O femeie bolnavă s-a mărturisit la bătrânul și a cerut canon. Iar el i-a răspuns:
Canonul bolnavului este patul. Patul suferinței! Să rabzi boala cu mulțumire și te mântuiești. Cât mai poți, zi Tatăl nostru, rugăciunea Doamne Iisuse, Sfinte Dumnezeule, Crezul, Doamne ajută și, dacă nu cârtești în boală și te spovedești regulat, dobândești viața veșnică înaintea multora”.

“Mare este smerenia pentru calugări și pentru creștini!
Smerenia este cugetul inimii noastre care ne încredințează că suntem mai păcătoși decât toți oamenii și nevrednici de mila lui Dumnezeu.

Cand ne defaimăm pe noi înșine nu avem smerenie, ci atunci cand altul ne ocarăște și ne defaimă, încă în public, iar noi răbdam și zicem: «Dumnezeu i-a poruncit fratelui să mă ocărască, pentru păcatele mele», aceasta este smerenia adevarată.
De mare ajutor pe calea mântuirii ne sunt smerita cugetare și smerenia, care spala păcatele și biruiesc diavolul”.

Orice faci, să vezi cu ce scop faci și dacă este bun scopul.Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nicio valoare.
Nu lucrati faradelegea, cautati smerenia si faceti bine tuturor !

Părintele Paisie Olaru
(din cartea "Părintele Paisie Duhovnicul", pag 132 - Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ed. Doxologia, 2010)
sursa: Blogul dedicat parintelui Paisie Olaru

Rodul misiunii tale - Parintele Calistrat

 Discernerea este primul act dumnezeiesc şi primul dar divin, care este legat de darul înţelepciunii, al cunoaşterii si al priceperii! 

Când şi cum trebuie să acţionezi, sau când trebuie să intervii, sau cam trebuie să procedezi în situaţii de dilemă. Şi din alt punct de vedere.. faptul că Iisus este Omul Universal care vine şi contrazice ceea ce le spune apostolilor! 

Mântuitorul le spune: "Mergeţi către oile cele pierdute ale casei lui Israel."(Matei 10, 6) si apoi, El sta de vorba cu sutaşul roman şi îi vindecă sluga!

Aici vorbim de Sensul Căutării lui Dumnezeu, un sens care ar trebui şi astăzi activat: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. 

Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?"(Marcu 8- 34,37)

****

"Şi mergând, propovăduiţi, zicând: S-a apropiat împărăţia cerurilor.
Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi. 

Să nu aveţi nici aur, nici arginţi, nici bani în cingătorile voastre; Nici traistă pe drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag; că vrednic este lucrătorul de hrana sa. În orice cetate sau sat veţi intra, cercetaţi cine este în el vrednic şi acolo rămâneţi până ce veţi ieşi.
Şi intrând în casă, uraţi-i, zicând: "Pace casei acesteia". Şi dacă este casa aceea vrednică, vină pacea voastră peste ea. Iar de nu este vrednică, pacea voastră întoarcă-se la voi. 

Cine nu vă va primi pe voi, nici nu va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat grăiesc vouă, mai uşor va fi pământului Sodomei şi Gomorei, în ziua judecăţii, decât cetăţii aceleia. Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii.(Matei 10:7,16).

****

Nu-i vrednic nici cel ce se împărtăşteşte prea des şi nici cel ce se împărtăşeşte prea rar, ci vrednic este cel care ia Sfintele Taine cu evlavie şi cu credinţă, cu trăire intensă absolută!
Ce înseamnă trăire absolută?
Un om ca să se poată împărtăşi trebuie să îndeplinească câteva condiţii simple! Una dintre ele, pe care trebuie să o reţineţi, este aceasta: ESTE UN MARE PĂCAT SĂ TE ÎMPĂRTĂŞEŞTI CU SFINTELE, CU PREACURATELE TAINE, ŞI TU ÎNCĂ SĂ FII ÎN MINTEA TA, ÎNDOIT CĂ EXISTĂ VIAŢA DE DINCOLO DE MORMÂNT! Nu lăsaţi îndoiala, ori de câte ori aveti în minte îndoiala acesta, învăţaţi-vă să vă rugaţi cu rugăciunea "Împărate Ceresc", ca să se spele mintea de diavolul hulei care vine şi va tulbura mintea şi vă chinuieşte!
Este şi un proverb românesc, foarte adevărat, care spune că: "Gânduri multe fără treabă, dovedesc o minte slabă!"

Aşadar, nu lăsaţi mintea să alunece, daţi-i de lucru!
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!"; "Prea-Sfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!"; "Toţi sfinţii rugaţi-vă pentru mine păcătosul!"; "Toţi îngerii mijlociţi pentru mine păcătosul"; "Toate Puterile Îngereşti, mijlociţi pentru mine păcătosul!"

***

"Faptele credinței rodesc întru răbdare!"
Deci nu te-ai rugat o saptamană și ai rezolvat problema.
Trebuie să te incarce Dumnezeu cu Duh Sfânt la fiecare rugăciune, să te curatescă dupa fiecare cădere și să întarescă credința în tine ca să poti să te mântuiești. Pentru că noi avem o credință relativă, suntem deopotrivă încarcați de evlavie și acuma dorim totul despre Dumnezeu și despre mântuire... dar aici.. aceiași oameni în câteva minute suntem la fel de serbeszi și de seci ca nucile goale pe dinăuntru. Adică ea e mare și frumoasă dar miez nu este!

 Pentru faptul că rugaciunea noastră este un mic formalism, sau o simplă lectură.

 Pravila nu este Lectură! Trebuie să te rogi! Pravila este o covorbire cu Dumnezeu!

Iată ce-i spune Iov lui Dumnezeu dupa 7 ani de stat pe gramadă de gunoi:
"Doamne, dormi? Ce faci?" Si ce-i spune Dumnezeu lui Iov după 7 ani de rabdare și necârtire în boală, plin de lepră. .."Scoală-te, îmbracă-te, ăncinge-te și să stăm de vorbă!"

 Iată, dupa 7 ani de suferință! Și când Dumnezeu stă de vorbă cu Iov și clarifică tainele dumnezeiești, spune așa: "Cine dă apa puilor de corb și hrană la bună vreme? Eu le fac pe toate!" Și Pr. Cleopa avea o expresie extrem de dulce: "Mamă dragă, și pentru credința lui Iov, a plouat la curtea lui trei zile cu bani de aur." 

Adică atâta bogăție a dat Dumnezeu lui Iov pentru că nu a cârtit cand i-a luat totul. Așa și noi, ca să plouă cu virtutea banilor de aur și a rugăciunii curate, trebuie ani de straduință, trebuie ani de luptă... și când apare desăvârșirea, după ce ai gustat din ea, nu ți-o mai ia nimeni!

****

„Boala cea molipsitoare a clevetirii.”

Vamă a osândirii, clevetirii şi a judecării aproapelui.
Cine umblă cu bârfă, cu "grijă" de aproapele, nu se poate împărtăşi! 

Pentru că aşa scrie, să laşi darul tău la altar, să te duci să te împaci cu cei pe care i-ai supărat şi i-ai vorbit de rău, şi apoi să te apropii de altar să dai darul tău, ca să nu fie rugăciunea ta întru' păcat. Adică să nu luăm împărtăşania cu osândă, ci să o luăm pentru tămăduirea trupului şi a sufletului!

***

„Pre cel ce cleveteşte în ascuns pe vecinul său pre acela am gonit.”(zice Sf. Prooroc David în Ps.100, st.6)]
"Clevetirea este vorbirea de rău împotriva fratelui, nefiind el de faţă, cu scopul de a-l ponegri măcar, de sunt şi adevărate cele spuse.." (după cuvântul Sf. Vasile cel Mare).

Parintele Calistrat

sursa online

PILDA ORTODOXA, DRAGOSTE SI CREDINTA

«Dumnezeu este iubire», mărturisește sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Într-adevăr, această este cea mai potrivită caracterizare a lui Dumnezeu, caracterizare care ne permite nouă, oamenilor, să înțelegem ce este Dumnezeirea.

Conform învățăturii sfântului Dionisie Areopagitul și teologiei apofatice a Bisericii, Dumnezeu este mai presus de orice concept uman. 

Nu este nici suflet, nici rațiune, nici putere, nici lumină, nici viață, nici esență, nici timp, nici știință, nici adevăr, nici împărăție, nici înțelepciune, nici bunătate… (vezi Teologia Mistică, cap. V).

 Și totuși, se poate găsi o denumire care i s-ar potrivi: Dumnezeu nu este nimic altceva decât Iubire.

Într-adevăr, Dumnezeu, Dumnezeul părinților noștri, singurul Dumnezeu adevărat, nu este un Dumnezeu pedepsitor, nici măcar unul «drept», în sensul și după măsura minții omenești. 

Nu este asemenea unui polițist corect, care responsabil fiind de ordinea publică, sancționează până și cea mai mică încălcare de lege. 

Sau asemenea unui judecător, care este dator să-l găsească și să-l pedepsească pe cel vinovat și astfel să restabilească dreptatea și ordinea socială.

Nu, Dumnezeul nostru nu este drept în acest sens. Vai de noi dacă era așa!

 Dumnezeul nostru este ca un Tată pentru noi. Dumnezeul nostru este iubire.

 De multe ori, oamenii, împinși de curiozitatea și slăbiciunea umană, își pun următoare întrebare: «Atunci de ce există atâtea necazuri, atâta nedreptate și atâția nefericiți în lumea aceasta, de vreme ce Dumnezeu este iubire?». 

Ca un răspuns la această întrebare, putem cita din cuvintele fericitului părinte Epifanie Theodorópoulos: «Fără Hristos, lumea reprezintă scena pe care se joacă un teatru absurd. 

Fără Hristos, nimic nu poate fi explicat. 

Oare de ce există atâtea necazuri, atâtea nedreptăți, atâtea eșecuri, atâtea boli? 

De ce, de ce, de ce?

Mii de astfel de întrebări macină umanitatea. Înțelegeți odată!

Omul, cu rațiunea sa limitată, nu poate da răspuns la astfel de întrebări. 

Numai în Hristos pot fi explicate toate: ne pregătesc pentru veșnicie.

Poate că acolo ne vom învrednici să aflăm răspuns la unele întrebări…»

 [Pr. Epifanie Theodorópoulos, Διάλογος με ένα Μαρξιστή (Dialog cu un marxist), Kalamáta 1989, p. 20].

Așadar, Dumnezeu este iubire. Îl iubește pe om, iubește toate făpturile create și vrea o societate formată din persoane care se iubesc între ele.

 Omul, în calitate de persoană, poate să-L iubească pe Dumnezeul personal, fiindcă iubirea adevărată există și se exprimă numai între persoane.

 Animalele, obiectele, ideile, filosofiile pot și trebuie să atragă numai parțial interesul omului.

 De aceea, orice depășește această măsură a unei simple simpatii, a unui simplu interes, evoluează și devine patimă, slăbiciune a sufletului, în nici un caz iubire adevărată.

 Iubirea adevărată, personală îl face pe om să vibreze până în adâncurile existenței sale, atrăgându-l cu o putere nebănuită spre persoana iubită.

Dumnezeul nostru nu este dumnezeul filosofilor sau al scepticilor, ci este Dumnezeul părinților noștri.

 Este o Persoană, și nicidecum o idee. 

Acest Dumnezeu, în multa Sa iubire pentru om, creatura Sa personală, coboară din înălțimea sfântului Său locaș și, prin intermediul energiile necreate, Se comunică omului într-o comuniune a iubirii, în Hristos, în Biserica Sa.

Condiția iubirii adevărate și profunde este voința liberă. Nu e cu putință să iubești pe cineva cu forța sau din constrângere.

 Dumnezeul cel Sfânt, din respect și iubire părintească față de om, îl vrea liber. De aceea, nu I se impune, ci așteaptă (și respectă) alegerea sa liberă și personală: dacă acesta va vrea, Îl va primi în viața sa, dacă nu, atunci Îl va respinge.

Așadar Dumnezeu vine spre noi și ni Se descoperă, cu condiția ca noi să-L acceptăm în mod liber în viața noastră.

 Dacă Îl vom accepta, atunci ne va arăta slava Sa și ne va da harul Său, iar noi ne vom bucura de binecuvântarea prezenței Sale. 

Apoi, vom învăța din propria experiență ce înseamnă viața în Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeirea. Dacă El nu ni Se descoperă, singuri nu vom putea să-L găsim și să-L cunoaștem pe Creatorul și Ziditorul nostru.

Îl alungăm din viața noastră și refuzăm să-L iubim atunci când suntem indiferenți față de poruncile Sale, așa cum El Însuși ne lămurește: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» (Ioan 14, 21). 

Și astfel, ne astupăm urechile ca să nu auzim chemarea Sa și rămânem singuri, fără Dumnezeu, incapabili să iubim, gustând disperați din amărăciunea iubirii de sine.

Dumnezeu ne lasă să alegem singuri dacă Îl vrem sau nu. Nu ni Se impune cu forța. 

Ne ajută foarte discret să ne depășim slăbiciunile umane și să alegem ce credem noi că ne este de folos. De folos, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, este să pornim în căutarea Sa, să-L cunoaștem, să ne unim cu El și să rămânem în El. 

Acesta este scopul vieții noastre, de aceea am fost creați: «Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3).

Dumnezeu știe cum să se apropie de fiecare suflet în parte și să-l atragă spre Sine, să-l informeze în legătură cu existența Sa, să-i vorbească, să-i ofere ocazii și posibilități de a se apropia de El, de a se bucura de prezența Sa și de a-L cunoaște, pentru ca mai apoi omul de la sine să caute să rămână în prezența Sa.

 Dacă sufletul omului primește harul lui Dumnezeu și dorește să se apropie și să comunice cu El, atunci Dumnezeu începe să joace un «joc» sfânt cu el. Uneori îi vorbește dulce și tandru și atunci sufletul, întraripat de o iubire sfântă, dumnezeiască, zboară către ceruri, uitând de cele pământești.

 Alteori se ascunde de el și atunci acela, speriat de singurătatea sa aparentă, Îl caută cu tot dinadinsul și, până Îl găsește, trece printr-un întreg martiriu. 

Apoi Dumnezeu i se arată din nou, sporindu-i astfel dragostea pentru El și curățindu-l de toată întinăciunea.

 Tot acest joc are drept scop întărirea comuniunii dintre om și Dumnezeu, Care vrea să-i dăruiască bucurii și daruri mai mari și să-l poarte din slavă în slavă. 

Acest joc durează până la sfârșitul vieții omului. Cu cât mai receptiv este sufletul omului, cu atât mai intens participă la bucuria acestei comuniuni a iubirii cu Ziditorul său.

Există însă și suflete și, din păcate, nu puține, care nu-L acceptă pe Dumnezeu ca Domn, din egoism, iubire de sine sau din fugă de durere (fygoponía) și astfel sunt prinse în capcana diavolului. 

Unele ca acestea, întrucât se află departe de Dumnezeu, se zbat în chinurile vieții acesteia pământești, trăind în neglijență, indiferență, în căutări și ocupații zadarnice, în plăceri trecătoare, care se transformă foarte repede într-un zbucium al morții.

 Toate aceste plăceri aparente au menirea de a adormi sufletele, de a le înrobi, ca mai apoi să le condamne la osânda cea veșnică. 

Uneori, în aceste suflete se duce o luptă teribilă, cutremurătoare, se pune problema vieții și a morții în fiecare zi, în fiecare ceas, poate chiar în fiecare clipă: să pună un început bun, să se elibereze din lanțurile sclaviei? 

Să-și taie voia vătămătoare?

 Să lupte pentru a scăpa din ghearele vrăjmașului, adică ale diavolului și să înceapă încet-încet o nouă viață prin întoarcerea la Dumnezeu, prin asceză, trezvie, rugăciune și înfrânare? 

Sau să se lase înghițiți cu totul de deznădejde și să se predea fără să opună vreo rezistență, fără să se împotrivească deșertăciunilor pământești, letargiei și plăcerilor trupești trecătoare, inumane și contrare voii lui Dumnezeu? 

Și astfel să nu mai dorească să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.


Ο εν Χριστώ Αγώνας μέσα στην αποστασία της εποχής μας (Lupta în Hristos într-o societate căzută în apostazie), ediția IV, Sfânta Mare Mănăstire Grigoríou, Sfântul Munte, pp. 14-22
sursa https://www.pemptousia.ro