Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos nu aduce nicio rasplata
"Rugaciunea, postul, privegherea si toate celelalte practici crestine, nu constituie scopul vietii noastre crestine. Desi este adevarat ca ele slujesc ca mijloace indispensabile in atingerea acestui tel, adevaratul scop al vietii crestine consta in dobandirea Duhului Sfant al lui Dumnezeu.
Cat despre rugaciune, post, priveghere, pomeni si toate faptele bune savarsite de dragul lui Hristos, sunt doar mijloace spre a dobandi Duhul Sfant. Tineti minte vorbele mele, numai faptele bune savarsite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfant.
Tot ce nu este savarsit din dragoste pentru Hristos, chiar daca ar fi ceva bun, nu aduce nici rasplata in viata viitoare, nici harul Domnului in viata aceasta.
De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: "Cel ce nu aduna cu Mine risipeste" (Luca 11:23). Nu ca o fapta buna ar putea fi numita altfel decat agoniseala, caci chiar daca o fapta nu este facuta pentru Hristos, este totusi socotita buna.
Scriptura spune: "In orice neam cel care se teme de Dumnezeu si face ce este drept este primit la El" (Fapte 10:35).
"Precum vedem intr-o alta pilda sfanta, omul care face lucruri drepte este placut Domnului. Vedem Ingerul Domnului infatisandu-se, la vremea rugaciunii, lui Cornelie, sutasul cel drept si cu frica lui Dumnezeu, si graindu-i: "Trimite la Iope şi cheamă pre Simon, cel ce se numeşte Petru. Acesta iti va spune cuvintele vietii vesnice, prin care te vei mantui tu si cei ai casei tale".
Astfel Domnul intrebuinteaza toate mijloacele Sale dumnezeiesti pentru a-i darui unui astfel de om, in schimbul faptelor sale bune, sansa de a nu-si pierde rasplata din viata ce va sa vina.
Dar pana se sfarseste aceasta viata, trebuie sa punem inceput cu o dreapta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi si care, prin dobandirea de catre noi a harului Duhului Sfant, aduce in inimile noastre Imparatia lui Dumnezeu si ne deschide calea spre castigarea binecuvantarilor vietii ce va veni.
Dar primirea de catre Dumnezeu a faptelor bune care nu sunt savarsite din dragoste de Hristos se limiteaza la aceasta: Ziditorul daruieste mijloacele pentru a le face sa vieze (cf. Evrei 6:1). Sta in puterea omului a le face sa traiasca sau nu. De aceea Domnul a spus iudeilor: "Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra" (Ioan 9:41).
Daca un om precum Cornelie este placut in fata Domnului pentru faptele sale bune, desi acestea nu sunt facute de dragul de Hristos, si apoi crede in Fiul Sau, asemenea fapte ii vor fi socotite ca fiind facute din dragoste de Hristos. Dar in situatia contrara, omul nu are nici un drept sa se planga atunci cand binele pe care l-a facut este nefolositor.
Acest lucru nu se petrece niciodata atunci cand binele este savarsit din dragoste pentru Hristos, intrucat fapta buna pentru El nu numai ca ne aduce o cununa a dreptatii in lumea ce va veni, dar si in aceasta viata ne umple cu harul Duhului Sfant. Mai mult, s-a zis: "Dumnezeu nu da Duhul cu masura" (Ioan 3:34-35).
"Acesta este, iubitorule de Dumnezeu! Dobandirea Duhului Sfant este adevaratul scop al vietii crestine, in vreme ce rugaciunea, postul, pomenile si alte fapte bune facute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobandirii Duhului Sfant."
SFANTUL SERAFIM DE SAROV - DESPRE DOBANDIREA SFANTULUI DUH
Sfanta Ecaterina este praznuita in Biserica Ortodoxa pe 25 noiembrie.
Provenind dintr-o familie de rang inalt din orasul Alexandria Egiptului, Sfanta Ecaterina a primit o educatie aleasa. Cand avea doar 18 ani, Sfanta Ecaterina l-a infruntat pe imparatul roman Maximianus, cunoscut drept unul dintre cei mai violenti persecutori ai crestinilor.
Nu doar imparatul a primit mustrarea tinerei Ecaterina, ci si filosofii pagani de la curtea lui, acestia convertindu-se pana la urma la crestinism.
Sfanta Ecaterina a fost trasa pe roata, simbol care apare si in icoanele ce o reprezinta, iar pe 25 noiembrie 305, a fost decapitata.
In secolul al IX-lea, la cinci sute de ani de la martiriul Sfintei Mucenite Ecaterina, un calugar a avut o vedenie in care se facea ca trupul plin de lumina al Sfintei Ecaterina era ridicat de ingeri pe un varf in apropiere de Muntele Sinai, unde a ramas neatins.
Urmand sfatul acestui vazator cu duhul, calugarii de pe Sinai au urcat pe varful respectiv unde au aflat moastele sfintei. De atunci varful poarta numele Sfintei Ecaterina.
Tot atunci manastirea inchinata Sfintei Fecioare Maria aflata la poalele Muntelui Horeb, a devenit Manastirea Sfintei Ecaterina. Fondata in secolul al VI-lea, se considera ca este cea mai veche manastire crestina ce isi pastreaza forma initiala, adapostind numeroase colectii de manuscrise timpurii crestine si icoane.
La toate acestea se adauga peisajul montan deosebit, greu accesibil, cu numeroase situri arheologice si religioase.
Mana pe care Sfanta Ecaterina i-a oferit-o Mirelui sau, Iisus Hristos, se pastreaza intacta si astazi, la mai bine de 1.700 de ani.
Fiecare pelerin care ajunge la moastele Sfintei Ecaterina primeste in dar un inel cu monograma ei, in cinstea inelului pe care Mirele Iisus l-a daruit Sfintei Ecaterina.
Sfanta Mare Mucenita Ecaterina este ocrotitoarea tuturor celor invatati, a celor care cauta lumina cunostintei si a cunostintelor!
Ea este cea care se roaga pentru studenti, pentru elevi, pentru toti cei iubitori de cunostinte.
Ea este ocrotitoarea teologilor, profesorilor, avocatilor, procurorilor, medicilor, pentru ca ea a fost partasa la invataturile acestor intelepti intotdeauna.
Ea este indreptatoarea in credinta si in casnicie, ocrotitoarea tuturor mamelor, a acelor femei care doresc sa fie mame si nu pot sa nasca, este ajutatoarea celor aflati in pragul casatoriei, rugatoarea neobosita a copiilor, fecioarelor si vaduvelor, vindecatoarea celor bolnavi, izbavitoarea celor in necazuri, aparatoarea batranilor.
Ea este ocrotitoarea sarmanilor si a saracilor, pentru ca ea a lasat bogatia lumii si a imbratisat mucenicia.
Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.
Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata.
Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari.
Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu graieste decat din prisosul inimii sale.
Cel care vorbeste obscen este cel mai meschin dintre oameni, cel mai de necinste dintre toti; cu o infatisare ireverentioasa, cu un comportament imoral, cu o limba necuviincioasa, impertinent si fara rusine; este ridicol; el insusi se insulta pe sine, manjindu-se cu noroi si desfatandu-se de vorbele sale murdare; este abject, josnic, denigrator, lingusitor, alearga pe la mese, e batjocoritor.
Sfantul Ioan Gura de Aur spune despre cel ce vorbeste obscen: „Daca suvoiul [vorbelor sale] este atat de necurat, pricepe atunci cum este izvorul acestuia.” „Caci din prisosul inimii graieste gura.”
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoaste tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusinata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli. Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie placut nici de prieteni. Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate. Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.” (Intel. Sirah 20,7)
„Daca se afla cineva care este necinstit si urat, acesta este cel care face glume. Nimic nu este mai de rusine decat cel care se amuza pe seama altora. Gura lui nu este plina de har, ci de dureri” (Sfantul Ioan Gura de Aur).
Vorbirea, glumele şi râsul în biserică sunt păcate contra Sfântului Duh, adică contra puterii dumnezeieşti, căci prin acestea se dispreţuieşte sfinţenia bisericii şi se dă prilej de sminteală publicului.
Ba, ceva mai mult, aceste urâciuni au devenit astăzi un obicei nedespărţit de biserică şi de credincioşii săi.
- Vai, ce dureros lucru este când singuri noi disprețuim ce avem mai sfânt – Biserica – pe care o avem moștenire de la Hristos! Despre aceasta Însuși Domnul spune: Casa mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile, iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari (Matei 21, 13).
[...] Alteori iarăși învăța zicând:
- Fraților, vorbirea și glumele în biserică se aseamănă cu râs la mormânt!
Protosinghelul Vichentie Mălău Mănăstirea Secu (1887-1945)
Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 572 – 573
Din gânduri izvorăsc toate, şi bine şi rău. La fel se împlinesc şi gândurile noastre. Şi astăzi vedem, cum tot ceea ce este creat aici pe pământ şi în cosmos, este gândul lui Dumnezeu înfăptuit în timp şi în spaţiu.
Şi noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Mare dar a primit neamul omenesc, iar noi nu înţelegem aceasta. În noi este energie dumnezeiască, viaţă dumnezeiască şi noi nu înţelegem asta. Şi nu înţelegem că prin gândurile noastre îi influenţăm pe ceilalţi. Poate fi un bine mare sau un rău mare: totul depinde de gândurile şi de dorinţele noastre.
Prin gândurile noastre virtuoase, paşnice, liniştite şi desăvârşit bune, ne influenţăm şi pe noi înşine, şi răspândim această pace pretutindeni în jur, şi în familii, şi în societate, şi oriunde. Acestea lucrează nu numai pe pământ, ci şi în univers.
Aşadar, aici suntem lucrători pe ţarina Domnului, şi înfăptuim armonia cerească, armonia dumnezeiască, iar acolo pacea şi liniştea domnesc pretutindeni.
Dacă ne preocupă gânduri negative, acela ne este un mare rău. Când în noi este sălăşluit răul, el se răspândeşte şi în jur, în familie, în mediul în care ne aflăm.
Iată, putem fi un bine mare sau un rău mare. Şi cât e de bine să fii om bun, pentru binele tău, omule! Căci gândurile nimicitoare, rele ne nimicesc pacea, şi atunci numai avem pace şi nici linişte.
Noi întotdeauna începem greşit. În loc să începem de la noi înşine, noi dorim întotdeauna să-i îndreptăm pe ceilalţi, iar pe noi ne lăsăm mai la urmă. Când fiecare va începe cu sine, atunci va fi pace pretutindeni! Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, spune: „Dacă omul nu se va vătăma pe sine însuşi, nimeni nu-i poate face nici un rău, nici măcar diavolul. Vedeţi, noi suntem cei care ne croim viitorul.
Neamul nostru omenesc prin gândurile sale strică (tulbură) întreaga ordine (a lucrurilor).
Neamul omenesc dintâi a şi fost nimicit prin potop pentru gândurile şi dorinţele sale rele. Iată, şi acum avem la fel gânduri rele şi nu avem roade bune, trebuie deci să ne schimbăm.
De fapt, fiecare persoană trebuie să se schimbe, dar este mare păcat că nu am avut un exemplu în viaţă, nici în familie, nici în societate.
***
Domnul se află pretutindeni. El locuieşte în inimă şi de aceea a spus că trebuie să trăim totul din inimă, şi să lucrăm cu voie deplină.
Când îl căutăm pe Domnul din inimă: Iată-L, e aici! Căci, El este părintele nostru. Părinţii noştri pământeşti, cer de la noi multă atenţie, caută să le dăm înapoi iubirea pe care ei ne-au dat-o, iar noi adesea îi mâhnim foarte mult. Aşadar, trebuie să-L căutăm pe Domnul din inimă. Atunci când ne deprindem să lucrăm totul din inimă, atunci ne este rugăciunea sinceră şi dragostea faţă de părinţi, şi faţă de aproapele, şi Dumnezeu este aici.
Fiecare lucrare este în acelaşi timp şi rugăciune. Gândurile ne sunt legate atunci de acea lucrare, şi când lucrăm din inimă, înseamnă că pentru Dumnezeu lucrăm. Dacă ne gândim că lucrăm pentru oameni, atunci greşim.
Cel mai insemnat lucru este, cred, paza pacii inimii. Sa nu va tulburati sub nici un chip.
In inima trebuie sa domneasca pacea, linistea, tacerea, linistirea.
Valmasagul gandurilor este starea duhurilor cazute (dracii, duhurile care au cazut de la Dumnezeu).
Mintea noastra, dar, se cere sa fie adunata, unita, atenta. Numai in mintea unita se poate salaslui Dumnezeu Cel Unul.
*** Pocaința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic.
Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu suntem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată.
De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică.
Dar avem pace atunci când suntem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm.
Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac!
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile, așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 154-155) http://www.sfantulmunteathos.wordpress.com
”Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…”
M-a întrebat un bătrân odată: “Părinte Paisie, dar ce-i aceea mândrie, părinte, cum vine?”
(El umbla iarna cu capul gol şi desculţ, prin zăpadă.)
“Frate Gheorghe, mândria este atunci când ai să socoteşti că tu eşti ceva mai mult decât altul, că eşti mai bun, mai frumos ca altul…”
“Săracu’ de mine, părinte Paisie, eu să am ceva bun? Dar ce am eu bun?”
A stat opt ani cu mine… Părintele Ghenadie Avătămăniței.
Nu vedea nici el, săracul, ca şi mine…
Iaca, asta e mândria: când te socoteşti că ştii mai mult decât altul, că poţi ceva mai bine decât altul.
Asta e mândria. Şi e foarte periculoasă, că nu-i place lui Dumnezeu mândria asta.
Că dacă socoteşti că ştii mai mult, că poţi mai mult, că faci mai mult, să nu păţeşti ca acela care socotea că face, că drege, că posteşte, iar cel de lângă uşă plângea şi îşi bătea pieptul că nu are nimic bun.
Şi a câştigat mai mult decât acela care socotea că are ceva de la el însuşi – Vameşul şi Fariseul…
Că Mântuitorul a zis: “Când veţi împlini vreo poruncă, să spuneţi aşa: “Rob netrebnic sunt eu, şi n-am făcut decât ceea ce eram dator a face”.
De câte ori te mânii, mânia nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu.
Când te mânii, acolo e duhul răzvrătirii, duhul mândriei, duhul slavei deşarte, să ştii.
El te îndeamnă să nu te smereşti – “Ce, eu sunt chiar atâta de lepădat?!”
Că vezi, eu pot să zic aşa, singur: “Măi oameni buni, da’ păcătos mai sunt, da’ prost mai sunt, da’ rău mai sunt, măi”…
Dar ia să mă facă altul prost şi urât, să vezi cum mă umflu şi mă mânii asupra lui – “Ce te interesează? Ce te ocupi de mine? Ce cutare…?”
Ei, apoi asta-i smerenie? Atunci când altul te ocărăşte şi te smereşte fără voia ta, atunci să vezi dacă poţi zice: “Aşa mi-a trebuit, aşa trebuie, Dumnezeu i-a poruncit să facă aşa, pentru că şi eu am ocărât pe altul”.
Asta-i smerenia cea adevărată, nu când zic eu că-s prost. Când te ocărăşte celălalt, atunci să faci dovada că eşti smerit, atunci să spui iute: “Dumnezeu îi porunceşte să mă ocărască”.
Când îţi ia cineva lucrul cu sila: “Dumnezeu îi porunceşte să mi-l ia, pentru că şi eu am luat de la altul…”
Când te mută cineva cu de-a sila, de ici-colo: “Dumnezeu îmi schimbă locul, ca să-mi schimb eu năravul şi obiceiul…”
Asta ar fi smerenia cea adevărată.
Dacă-ţi cere cineva haina, dă-i şi cămaşa.
Dacă te loveşte peste partea dreaptă, întoarce-i şi partea cealaltă.
Apoi vezi: poţi face treaba asta? Că noi trebuie să urmăm după porunca lui Hristos.
Dar noi… Dacă îţi dă cineva una peste față, tu îi dai patru înapoi – îi întorci împătrit. Aşadar, noi nu urmăm porunca lui Hristos.
Când eram şi eu mai tânăr, mă punea stareţul la încercare. Odată m-a scos afară din biserică. Eu cântam la strană şi cântam şi eu în felul meu, “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, şi mi se părea că tare cânt frumos, şi mă mândream în inima mea. Şi o dată intră stareţul şi, când mă aude, îmi dă un ghiont şi – afară!
“Ieşi afară, măgarule, ce ragi aşa?” Mie mi se părea că eu cânt tare frumos şi, când colo, uite aşa am păţit. Şi mă gândesc şi acum: săraca mândrie, cum se agață ea de toate tiviturile.
M-am pomenit odată aici cu un om tânăr.
Era el aşa, cam delicat, venea de la Bucureşti – şi m-a întrebat: “Dumneata eşti părintele Paisie?”
Şi i-am răspuns aşa: “D’apoi ar mai fi şi alţii, n-oi fi numai eu”.
Dar el a zis: “Am auzit de dumneata şi am venit să te văd”. Şi atunci i-am zis eu cuvântul acesta: Să nu crezi tot ce auzi Să nu faci tot ce poţi Să nu spui tot ce ştii Să nu dai tot ce ai.
Vai de acel om căruia îi va prisosi mai mult lauda decât viața şi faptele.
Din dragoste izvorăşte smerenia.
Că dacă iubeşti pe cineva, nu-l ocărăşti, că se scârbeşte; nu-l superi, că tânjeşte.
Că dacă apuci să superi pe cineva, săracu’, nici nu poate mânca, nici nu se poate ruga, nici nu poate dormi.
Aşadar, faci în toate chipurile să nu superi pe nimeni. Dar nu se poate să nu superi chiar pe nimeni; poate fără să-ţi dai seama spui un cuvânt mai tulburător.
Dar cum te-ai întâlnit cu cel pe care l-ai supărat, îndată fă-i plecăciune: “Iartă-mă, dragul meu, că te-am supărat”.
Şi când ai zis “iartă-mă”, a ieşit deodată toată supărarea, s-a spart totul, n-a mai rămas nimic.
Şi când se uită diavolul într-acolo, vede că a rămas păcălit… nu mai rămâne nimica scris.
Nici prin cap să nu-ţi treacă să placi oamenilor…
Să fii mai necinstit de oameni, asta da.
Şi ce dacă spune lumea că ai păcate? Ce, nu ai?
Trebuie să răbdăm ocările, tată, pentru că aşa ne-a lăudat Mântuitorul Hristos: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine”.
Trebuie să răbdăm toate, cu smerenie, tată; să răbdăm cu smerenie pentru dragostea lui Hristos. Doar vom câştiga şi noi – nu tot raiul, ci numai un colţişor, cât de mic. Ţi se pare grea smerenia, tată…
Dar încearcă întâi şi vezi dacă poţi ridica piatra, şi după aceea spune “nu pot”.
Smerenia inimii izvorăşte din dragostea cea pentru Dumnezeu, tătucă.
Din Parintele Paisie de la Sihla, Editura: Bizantina, Bucureşti, 1999
"Cunostinta se desavarseste in credinta si dobaindeste putere sa urce in sus si sa simta pe Cel ce este mai inalt decait toata simtirea si sa vada lumina aceea necuprinsa de minte si de cunostinta fapturilor. Deci cunostinta este o treapta prin care urca cineva la inaltimea credintei" (cf. I Cor. 13, 9).
Omul poate cunoaste pe Dumnezeu, intai cunoscandu-se pe sine si recunoscandu-se ca faptura creata de El, prin cunoasterea lumii si semenilor si prin contemplatia in gnoza a luminii Sale. "In veacul cel de acum Dumnezeu isi arata fata Lui, dar nu cum este, caci oricat se inalta dreptii in vederea Lui, privesc chipul Lui ca in oglinda. Dar acolo, vad aratarea adevarului". Cunoasterea, ca si iubirea si contemplatia, au un caracter etern, incep aici si se desavarsesc nesfarsindu-se, in vesnicie. "Desavarsirea nedesavarsita", are multe corespondente la Sfantul Isaac Sirul. Poate cugetand la descoperirea lui Dumnezeu inaintea proorocului Ilie pe muntele Horeb, in acea "adiere blanda si linistita" (III Regi, 19, 12). Sfantul Isaac spune ca "linistea este varful desavarsirii". Tot el concepe desavarsirea vietii crestine ca asemanarea cu Dumnezeu, "cand sufletul se face asemenea dumnezeirii prin unirea neinteleasa si se lumineaza de raza luminii celei inalte in miscarile lui". Sfantul Isaac intelege desavarsirea crestina si ca indumnezeire a omului spunand ca "lucrarea cea buna si smerita cugetare fac pe om dumnezeu pe pamant", transfigurat si spiritualizat de harul luminii si iubirii lui Dumnezeu, iradiind si sfintind mediul cosmic in care traieste, "caci credinta ii da putere sa faca zidirea noua, dupa asemanarea lui Dumnezeu" in procesul lung al istoriei crestine de a realiza "un cer nou si un pamant nou". Desavarsirea vietii crestine se implineste in iubirea fata de Dumnezeusi de oameni: "Semnul celor ce au ajuns la desavarsire este acesta: de vor fi predati de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor satura de ei", dupa pilda lui Moise (Exod 32, 31), a Sfantului Apostol Pavel (Rom. 9, 3) si a Mantuitorului Hristos (Ioan 3, 16). "Spre acest semn al asemanarii cu Dumnezeu tind toti sfintii: spre desavarsirea in dragoste fata de aproapele". In intelesul Sfantului Isaac Sirul, aceasta desavarsire in dragoste inseamna a avea inima plina de mila, sau "arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru demoni si pentru toata faptura. In acest caz, gandul la acestea si vederea lor fac sa curga din ochi siroaie de lacrimi".
Un ultim aspect al desavarsirii crestine in aceasta viata, dupa Sfantul Isaac Sirul, este smerenia, sau "preainalta smerita cugetare" in termenii Sfantului Ioan Scararul. "Dreptii adevarati socotesc pururea in ei ca nu sunt vrednici de Dumnezeu. Si aceasta dovedeste ca sunt adevarati, intrucat se socotesc pe ei pacatosi si nevrednici de grija Lui". Pe scurt! Sfantul Isaac spune ca savarsirea intregului drum sta in acestea trei:
- in pocainta, care este parasirea pacatelor mai dinainte si intristarea pentru ele.
- in curatie, care inseamna inima plina de mila pentru toata firea zidita.
- in desavarsire, care este "adancul smereniei", parasirea tuturor, atat a celor vazute, cat si a celor nevazute.
Impodobit cu toate aceste virtuti care-i tes haina de nunta, crestinul priveste moartea ca un ultim pas necesar peste pragul mormantului, acesta fiind ultima treapta din scara. In moarte, viata pamanteasca se uneste si se contopeste cu viata vesnica, care incepe si isi are radacinile pe pamant iar coroana in bolta cerului.
"Sambata noastra este ziua inmormantarii", spune Sfantul Isaac, este inceputul zilei de odihna. Pana atunci trebuie curatit pamantul sufletului de spini si maracini, prin sudorile si lacrimile sfintelor nevointe ale desavarsirii. "Iar despre Duminica, zice Sfantul Isaac, sunt lucruri mari de spus",
"Cel curat cu sufletul are inlauntrul sau tara cea cunoscuta cu mintea si soarele ce straluceste in el este lumina Sfintei Treimi. Aerul pe care il respira locuitorii acelei tari este Duhul cel Mangaietor si Prea Sfant. Iar impreuna-sezatorii lor sunt firele sfinte si netrupesti. Si viata si lumina si veselia lor este Hristos, lumina din lumina Tatalui, aceasta tara este Ierusalimul si imparatia lui Dumnezeu, ascunsa inlauntrul nostru, dupa cuvantul Domnului (Luca 17, 21). Aceasta tara e norul slavei lui Dumnezeu, in care vor intra numai cei curati cu inima, ca sa vada fata Stapanului lor si sa-si lumineze mintile lor cu raza luminii Lui". Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.
Sfantul Isaac spune ca rugaciunea este "o linistire si o golire a cugetarii de toate cele de aici si o inima ce-si intoarce cu desavirsire privirea spre nadejdea Plina de dor. a celor viitoare". Rugaciunea se face cu adinca smerenie dupa pilda vamesului ; rugaciunea celui ce nu se socoteste pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu, nu este bine primita". Rugaciunea umple viata omului de harul vietii divine, in asa fel incat crestinul vede prin rugaciune, gandeste prin rugaciune, traieste prin ea si "fiecare gand bun este transformat prin rugaciune in gand divin". Rugaciunea e un limbaj al credintei si dragostei de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii dau un inteles sacru limbajului uman, sfintesc lexicul unei limbi prin dialogul cu Dumnezeu.
Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).
Scopul rugaciunii obisnuite, de cerere, multumire si lauda, este "rugaciunea curata" neincetata, ca stare sau atitudine rugatoare in care are loc contemplarea sau vederea, numindu-se rugaciune duhovniceasca, cand sufletul este coplesit de lucrarea Sfantului Duh. Dar "numai unul din zeci de mii de oameni se invredniceste de ea, caci este o taina a starii vietii viitoare", cand cuvintele si gandurile tac si mintea contempla in tacere; e ceasul vesnic al inchinarii in duh si adevar (Ioan 4, 23-24), care incepe fara sa se mai sfarseasca.
Legat de rugaciune, Sfantul Isaac ne prezinta tacerea si linistea ca sinonime, componente si nuante ale acesteia. Vietuirea in liniste si tacere pregateste si desavarseste rugaciunea. Sfantul Isaac exemplifica prin Ava Arsenie, a carui tacere a ajuns pilduitoare. "Linistea este o fapta ingereasca", e inceputul curatirii sufletului (dupa Sfantul Vasile cel Mare, citat de Sfantul Isaac), este potolirea furtunilor si valurilor potrivnice de pe Tiberiada sufletului, iar tacerea ce urmeaza rugaciunii "este taina veacului viitor", deoarece cuvintele si vorbirea apartin lumii acesteia, ca mijloace de comunicare. Tacerea celor curati e rugaciune. Ei tac prin cuvinte si vorbesc prin ganduri luminoase care sunt "miscari dumnezeiesti" in minte. Sfantul Isaac spune ca "miscarile inimii si cugetarii curate, sunt glasuri blande in care ea canta in chip ascuns Celui ascuns".
Tacerea e o culme a rugaciunii si o insusire a smeritei cugetari: "Cel cu adevarat smerit cu cugetul, cand se apropie de rugaciune, nici nu indrazneste sa roage pe Dumnezeu ceva, sau sa creada ca e vrednic de ea, sau sa ceara ceva, sau sa stie pentru ce trebuie sa se roage; ci el tace numai cu toate gandurile sale, asteptand doar mila". Aceasta este tacerea contemplativa de o jumatate de ceas nesfarsit (dupa Apoc. 8, 1) odata ce Mielul divin rupe pecetea a saptea a cartii, se sfarma si pecetile mormantului si sufletul inviaza. Acum omul este invaluit in "haina lui Dumnezeu", adica in smerenie si e cuprins in bratele iubirii Sale.
Virtutile vietii crestine: iubirea si smerenia
"Frica de Dumnezeu este inceputul virtutii", spune Sfantul Isaac la inceputul Cuvintelor sale. Virtutea este "sanatatea sufletului", iar implinirea virtutilor prin nevointa este "maica sfinteniei". Virtutile se nasc unele din altele formand trepte spirituale. Sfantul Isaac imparte virtutea in trei: virtutea trupeasca sau asceza, curateste trupul de patimi, virtutea mintii curateste sufletul de ganduri si porniri rele, iar virtutea duhovniceasca este contemplatia sau vederea. Citand pe Sfantul Marcu Ascetul: "Toata virtutea ce se savarseste se numeste cruce, cand implineste porunca Duhului".
Sfantul Isaac intemeiaza virtutea crestina pe jertfa si crucea Domnului, socotind insasi lucrarea virtutilor ca o jertfa, care este de fapt crucea crestinului. Virtutile sunt felurite. Prin rabdarea incercarilor si ispitelor crucificatoare, omul "isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie se va incununa cu nestricaciunea". Dreapta socoteala, sau discernamantul, este socotita "mai mare decat toata virtutea", milostenia il face pe om asemenea lui Dumnezeu Tatal, iar credinta este "usa tainelor" cu ai carei ochi intelegatori privim slava lui Dumnezeu "ascunsa in lucruri", iar cei imbunatatiti vad "slava firii Lui celei sfinte".
Pentru Sfantul Isaac, virtutea totala, care le inmanuncheaza pe toate este dragostea si smerenia, fata de Dumnezeu si fata de semeni. "Dumnezeu este izvorul iubirii", va spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune ("dragostea e din rugaciune"), caci "dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El". Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, "e mai dulce ca viata", fiind adevarata viata, "mai dulce ca mierea si ca fagurul". Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El din ratacirea noastra. "Pocainta este corabia, Mea (de Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh".
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu "painea sudorii", dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu "painea cereasca" sau "painea ingerilor", care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire "aerul invierii". Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau "patria celor duhovnicesti", este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. "Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine".
Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. "Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui", care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: "As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui". Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: "Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor". Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: "Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti". Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci "te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii".
Dumnezeu insa ne impartaseste iubirea Sa smerindu-Se, pogorandu-Se, "plecand cerurile", iar noi o primim si o intoarcem Lui, tot prin smerenie. "Smerenia este o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti, dupa desavarsirea intregii lor virtuti". Smerenia este acoperamantul tuturor virtutilor, este "haina lui Dumnezeu", pe care a imbracat-o Fiul prin intruparea Sa. Prin smerenie omul se pleaca spre lumea creaturilor. Cel smerit, se apropie de fiarele salbatice si acestea se imblanzesc la picioarele lui, "se apropie de oameni si acestia privesc la el ca la Domnul". Daca virtutea iubirii incununeaza viata crestina, smerenia sau smerita cugetare este actul depunerii acestei cununi inaintea tronului ceresc, asemenea celor douazeci si patru de batrani din Apoc. 4, 10-11.
Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale. Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu". Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.
De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.
[...] viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".
Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi. Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".
Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.
Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :
a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.
b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.
c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.
Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:
- prima, dupa trup - contrara firii
- a doua, dupa suflet - potrivita firii
- a treia, dupa duh - mai presus de fire.
"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.