Sfantul Isaac spune ca rugaciunea este "o linistire si o golire a cugetarii de toate cele de aici si o inima ce-si intoarce cu desavirsire privirea spre nadejdea Plina de dor. a celor viitoare". Rugaciunea se face cu adinca smerenie dupa pilda vamesului ; rugaciunea celui ce nu se socoteste pe sine pacatos inaintea lui Dumnezeu, nu este bine primita". Rugaciunea umple viata omului de harul vietii divine, in asa fel incat crestinul vede prin rugaciune, gandeste prin rugaciune, traieste prin ea si "fiecare gand bun este transformat prin rugaciune in gand divin". Rugaciunea e un limbaj al credintei si dragostei de Dumnezeu. Cuvintele rugaciunii dau un inteles sacru limbajului uman, sfintesc lexicul unei limbi prin dialogul cu Dumnezeu.
Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).
Scopul rugaciunii obisnuite, de cerere, multumire si lauda, este "rugaciunea curata" neincetata, ca stare sau atitudine rugatoare in care are loc contemplarea sau vederea, numindu-se rugaciune duhovniceasca, cand sufletul este coplesit de lucrarea Sfantului Duh. Dar "numai unul din zeci de mii de oameni se invredniceste de ea, caci este o taina a starii vietii viitoare", cand cuvintele si gandurile tac si mintea contempla in tacere; e ceasul vesnic al inchinarii in duh si adevar (Ioan 4, 23-24), care incepe fara sa se mai sfarseasca.
Legat de rugaciune, Sfantul Isaac ne prezinta tacerea si linistea ca sinonime, componente si nuante ale acesteia. Vietuirea in liniste si tacere pregateste si desavarseste rugaciunea. Sfantul Isaac exemplifica prin Ava Arsenie, a carui tacere a ajuns pilduitoare. "Linistea este o fapta ingereasca", e inceputul curatirii sufletului (dupa Sfantul Vasile cel Mare, citat de Sfantul Isaac), este potolirea furtunilor si valurilor potrivnice de pe Tiberiada sufletului, iar tacerea ce urmeaza rugaciunii "este taina veacului viitor", deoarece cuvintele si vorbirea apartin lumii acesteia, ca mijloace de comunicare. Tacerea celor curati e rugaciune. Ei tac prin cuvinte si vorbesc prin ganduri luminoase care sunt "miscari dumnezeiesti" in minte. Sfantul Isaac spune ca "miscarile inimii si cugetarii curate, sunt glasuri blande in care ea canta in chip ascuns Celui ascuns".
Tacerea e o culme a rugaciunii si o insusire a smeritei cugetari: "Cel cu adevarat smerit cu cugetul, cand se apropie de rugaciune, nici nu indrazneste sa roage pe Dumnezeu ceva, sau sa creada ca e vrednic de ea, sau sa ceara ceva, sau sa stie pentru ce trebuie sa se roage; ci el tace numai cu toate gandurile sale, asteptand doar mila". Aceasta este tacerea contemplativa de o jumatate de ceas nesfarsit (dupa Apoc. 8, 1) odata ce Mielul divin rupe pecetea a saptea a cartii, se sfarma si pecetile mormantului si sufletul inviaza. Acum omul este invaluit in "haina lui Dumnezeu", adica in smerenie si e cuprins in bratele iubirii Sale.
"Frica de Dumnezeu este inceputul virtutii", spune Sfantul Isaac la inceputul Cuvintelor sale. Virtutea este "sanatatea sufletului", iar implinirea virtutilor prin nevointa este "maica sfinteniei". Virtutile se nasc unele din altele formand trepte spirituale. Sfantul Isaac imparte virtutea in trei: virtutea trupeasca sau asceza, curateste trupul de patimi, virtutea mintii curateste sufletul de ganduri si porniri rele, iar virtutea duhovniceasca este contemplatia sau vederea. Citand pe Sfantul Marcu Ascetul: "Toata virtutea ce se savarseste se numeste cruce, cand implineste porunca Duhului".
Sfantul Isaac intemeiaza virtutea crestina pe jertfa si crucea Domnului, socotind insasi lucrarea virtutilor ca o jertfa, care este de fapt crucea crestinului. Virtutile sunt felurite. Prin rabdarea incercarilor si ispitelor crucificatoare, omul "isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie se va incununa cu nestricaciunea". Dreapta socoteala, sau discernamantul, este socotita "mai mare decat toata virtutea", milostenia il face pe om asemenea lui Dumnezeu Tatal, iar credinta este "usa tainelor" cu ai carei ochi intelegatori privim slava lui Dumnezeu "ascunsa in lucruri", iar cei imbunatatiti vad "slava firii Lui celei sfinte".
Pentru Sfantul Isaac, virtutea totala, care le inmanuncheaza pe toate este dragostea si smerenia, fata de Dumnezeu si fata de semeni. "Dumnezeu este izvorul iubirii", va spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune ("dragostea e din rugaciune"), caci "dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El". Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, "e mai dulce ca viata", fiind adevarata viata, "mai dulce ca mierea si ca fagurul". Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El din ratacirea noastra. "Pocainta este corabia, Mea (de Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh".
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu "painea sudorii", dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu "painea cereasca" sau "painea ingerilor", care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire "aerul invierii". Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau "patria celor duhovnicesti", este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. "Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine".
Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. "Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui", care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: "As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui". Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: "Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor". Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: "Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti". Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci "te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii".
Dumnezeu insa ne impartaseste iubirea Sa smerindu-Se, pogorandu-Se, "plecand cerurile", iar noi o primim si o intoarcem Lui, tot prin smerenie. "Smerenia este o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti, dupa desavarsirea intregii lor virtuti". Smerenia este acoperamantul tuturor virtutilor, este "haina lui Dumnezeu", pe care a imbracat-o Fiul prin intruparea Sa. Prin smerenie omul se pleaca spre lumea creaturilor. Cel smerit, se apropie de fiarele salbatice si acestea se imblanzesc la picioarele lui, "se apropie de oameni si acestia privesc la el ca la Domnul". Daca virtutea iubirii incununeaza viata crestina, smerenia sau smerita cugetare este actul depunerii acestei cununi inaintea tronului ceresc, asemenea celor douazeci si patru de batrani din Apoc. 4, 10-11.
Si pentru Sfantul Isaac lacrimile sunt rodul si expresia rugaciunii, inceputul renasterii duhovnicesti si semnul cercetarii harului Duhului Sfant: "Cand incepe harul sa-ti deschida ochii pentru a simti cu adevarat vederea lucrurilor, indata incep ochii tai sa verse siroaie de lacrimi incat de multe ori iti spala si obrajii tai cu multimea lor". Exista un har sau un dar al lacrimilor, legat de fericirea a doua (Matei 5, 4) o faptuire sau lucrare ascunsa a monahului: "toti sfintii au plecat plangand din viata aceasta. Si daca sfintii plangeau si ochii lor erau plini pururea de lacrimi, pana ce plecau din viata aceasta, cine nu va plange? Mangaierea calugarului se naste din plans". Lacrimile scot inima din impietrire si patimi, deschizand-o harului milei lui Dumnezeu. Lacrimile sunt sudorile mintii si inimii sufletului-mireasa, in cautarea indurerata si chiar insangerata a Mirelui-Hristos. Sunt lacrimi de durere, care usuca trapul si ard, si lacrimi de bucurie si iubire, care infrumuseteaza fata trupului si curg nesilit de la sine, pana cand "Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii rugatorilor" (cf. Apoc. 21, 4).
Scopul rugaciunii obisnuite, de cerere, multumire si lauda, este "rugaciunea curata" neincetata, ca stare sau atitudine rugatoare in care are loc contemplarea sau vederea, numindu-se rugaciune duhovniceasca, cand sufletul este coplesit de lucrarea Sfantului Duh. Dar "numai unul din zeci de mii de oameni se invredniceste de ea, caci este o taina a starii vietii viitoare", cand cuvintele si gandurile tac si mintea contempla in tacere; e ceasul vesnic al inchinarii in duh si adevar (Ioan 4, 23-24), care incepe fara sa se mai sfarseasca.
Legat de rugaciune, Sfantul Isaac ne prezinta tacerea si linistea ca sinonime, componente si nuante ale acesteia. Vietuirea in liniste si tacere pregateste si desavarseste rugaciunea. Sfantul Isaac exemplifica prin Ava Arsenie, a carui tacere a ajuns pilduitoare. "Linistea este o fapta ingereasca", e inceputul curatirii sufletului (dupa Sfantul Vasile cel Mare, citat de Sfantul Isaac), este potolirea furtunilor si valurilor potrivnice de pe Tiberiada sufletului, iar tacerea ce urmeaza rugaciunii "este taina veacului viitor", deoarece cuvintele si vorbirea apartin lumii acesteia, ca mijloace de comunicare. Tacerea celor curati e rugaciune. Ei tac prin cuvinte si vorbesc prin ganduri luminoase care sunt "miscari dumnezeiesti" in minte. Sfantul Isaac spune ca "miscarile inimii si cugetarii curate, sunt glasuri blande in care ea canta in chip ascuns Celui ascuns".
Tacerea e o culme a rugaciunii si o insusire a smeritei cugetari: "Cel cu adevarat smerit cu cugetul, cand se apropie de rugaciune, nici nu indrazneste sa roage pe Dumnezeu ceva, sau sa creada ca e vrednic de ea, sau sa ceara ceva, sau sa stie pentru ce trebuie sa se roage; ci el tace numai cu toate gandurile sale, asteptand doar mila". Aceasta este tacerea contemplativa de o jumatate de ceas nesfarsit (dupa Apoc. 8, 1) odata ce Mielul divin rupe pecetea a saptea a cartii, se sfarma si pecetile mormantului si sufletul inviaza. Acum omul este invaluit in "haina lui Dumnezeu", adica in smerenie si e cuprins in bratele iubirii Sale.
Virtutile vietii crestine: iubirea si smerenia
"Frica de Dumnezeu este inceputul virtutii", spune Sfantul Isaac la inceputul Cuvintelor sale. Virtutea este "sanatatea sufletului", iar implinirea virtutilor prin nevointa este "maica sfinteniei". Virtutile se nasc unele din altele formand trepte spirituale. Sfantul Isaac imparte virtutea in trei: virtutea trupeasca sau asceza, curateste trupul de patimi, virtutea mintii curateste sufletul de ganduri si porniri rele, iar virtutea duhovniceasca este contemplatia sau vederea. Citand pe Sfantul Marcu Ascetul: "Toata virtutea ce se savarseste se numeste cruce, cand implineste porunca Duhului".
Sfantul Isaac intemeiaza virtutea crestina pe jertfa si crucea Domnului, socotind insasi lucrarea virtutilor ca o jertfa, care este de fapt crucea crestinului. Virtutile sunt felurite. Prin rabdarea incercarilor si ispitelor crucificatoare, omul "isi pune in acea clipa o cununa de spini pe capul sau, dar e fericit ca la o vreme pe care nu o stie se va incununa cu nestricaciunea". Dreapta socoteala, sau discernamantul, este socotita "mai mare decat toata virtutea", milostenia il face pe om asemenea lui Dumnezeu Tatal, iar credinta este "usa tainelor" cu ai carei ochi intelegatori privim slava lui Dumnezeu "ascunsa in lucruri", iar cei imbunatatiti vad "slava firii Lui celei sfinte".
Pentru Sfantul Isaac, virtutea totala, care le inmanuncheaza pe toate este dragostea si smerenia, fata de Dumnezeu si fata de semeni. "Dumnezeu este izvorul iubirii", va spune Sfantul Isaac, care ni se impartaseste prin rugaciune ("dragostea e din rugaciune"), caci "dragostea de Dumnzeu vine din convorbirea cu El". Dragostea sfinteste si transfigureaza viata dandu-i un sens si o plinatate niciodata deplina, pentru ca e nesfarsita, "e mai dulce ca viata", fiind adevarata viata, "mai dulce ca mierea si ca fagurul". Dragostea este originea si scopul vietii. Dumnezeu ne-a creat din dragoste si in dragoste si tot din iubire ne cheama si ne asteapta sa ne intoarcem la El din ratacirea noastra. "Pocainta este corabia, Mea (de Dumnezeu) este carmaciul ei, iar dragostea este limanul dumnezeiesc, si cand am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu. Si calea noastra s-a savarsit si am trecut la ostrovul ce se afla dincolo de lume, unde e Tatal si Fiul si Sfantul Duh".
Viata obisnuita, cotidiana, se hraneste cu "painea sudorii", dar cand vom afla dragostea, spune Sfantul Isaac, ne vom hrani cu "painea cereasca" sau "painea ingerilor", care este Hristos cel ce a dat lumii viata. Crestinul care a aflat dragostea Lui, se cumineca cu Hristos neincetat si prin aceasta se face nemuritor. Iubirea crestina elibereaza sufletul din conditia sufocanta a patimilor, dandu-i posibilitatea inca din aceasta lume sa respire "aerul invierii". Dragostea sau iubirea de Dumnezeu este insusi raiul, imparatia lui Dumnezeu sau "patria celor duhovnicesti", este atmosfera creatiei innoite in al carui vazduh se vor desfata dreptii dupa invierea de apoi. "Prin iubire omul iese din sfera antropocentrismului mortal si intra in sfera Treimii divine".
Semnele iubirii de Dumnezeu si de oameni, dupa Sfantul Isaac, sunt: lacrimile, inflacararea inimii si a fetei care se face ca de foc, plina de farmec, trupul incalzindu-se si putand suporta frigul si foamea, moartea nu-l mai infricoseaza, socotind-o bucurie. Dragostea crestinului fata de Dumnezeu se exprima, se verifica si se desavarseste deci in iubirea fata de aproapele. "Cel de viata Facator a legat desavarsirea lor (a sfintilor) si a facut sa atarne de doua porunci, care le cuprind pe toate; de iubirea de Dumnezeu si de cea a zidirii Lui, de iubirea fata de chipul Lui", care este aproapele. Sfantul Isaac citeaza pe Ava Agaton, care zicea: "As fi voit sa aflu un bolnav ca sa-i dau trupul meu si sa-l iau pe al lui". Aceasta este dragostea desavarsita. Vazand sau intalnind pe aproapele, contemplam icoana lui Dumnezeu, chiar daca carii patimilor incearca sa o desfigureze. Iubirea crestina are putere transfiguratoare. De aceea Sfantul Isaac zice: "Iubeste pe pacatosi, dar uraste faptele lor". Cheia inimii spre deschiderea lucrarii darurilor duhovnicesti Sau harismelor, s-a dat tot iubirii fata de aproapele, spune Sfantul Isaac, care exclama plin de entuziasm: "Ce dulce este intalnirea cu fratii nostri duhovnicesti". Cand inima simte iubirea de aproapele, aceasta arde ca o flacara si atunci "te vei bucura de vederea lui ca de un inger al luminii".
Dumnezeu insa ne impartaseste iubirea Sa smerindu-Se, pogorandu-Se, "plecand cerurile", iar noi o primim si o intoarcem Lui, tot prin smerenie. "Smerenia este o putere tainica pe care o primesc sfintii desavarsiti, dupa desavarsirea intregii lor virtuti". Smerenia este acoperamantul tuturor virtutilor, este "haina lui Dumnezeu", pe care a imbracat-o Fiul prin intruparea Sa. Prin smerenie omul se pleaca spre lumea creaturilor. Cel smerit, se apropie de fiarele salbatice si acestea se imblanzesc la picioarele lui, "se apropie de oameni si acestia privesc la el ca la Domnul". Daca virtutea iubirii incununeaza viata crestina, smerenia sau smerita cugetare este actul depunerii acestei cununi inaintea tronului ceresc, asemenea celor douazeci si patru de batrani din Apoc. 4, 10-11.
Sfantul Isaac vorbeste de "cetatea sfintei smerenii" ca o pazitoare sigura a vietii spirituale. Smerenia este inainte mergatoare pe calea intrarii in Ierusalimul ceresc, "inaintea harului paseste smerenia", spune Sfantul Isaac, iar desavarsirea smereniei consta in recunoasterea propriei neputinte. Smerenia ca adanc si culme, se dobandeste dupa invatatura Sfantului Isaac Sirul prin neincetata aducere aminte a propriilor greseli si prin constiinta apropierii de moarte, prin multumirea cu cele strict necesare, prin ascultare si tacere, "prin vointa de a fi necunoscut si neluat in seama". Smerenia este o conditie si o manifestare a salasluirii luminii dumnezeiesti in inima omului. "Smereste-te si vei vedea slava lui Dumnezeu intru tine, Caci unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu". Desavarsirea vietii crestine este un "adanc al smereniei", iar smerita cugetare este "pecetea Duhului", pusa pe fruntea nevoitorilor. Fiul risipitor nu se poate apropia de hotarul de acasa, decat cu capul si cugetul plecat in smerenie.
De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.
Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi.
Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".
Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.
Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :
a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.
b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.
c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.
Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:
- prima, dupa trup - contrara firii
- a doua, dupa suflet - potrivita firii
- a treia, dupa duh - mai presus de fire.
"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".
De aceea, daca prin smerenie se deapana firul vietii crestine, tot prin smerenie se innoada cu vesnicia si nemurirea. Prin smerenie se paseste in albia secata a Iordanului si se face primul pas pe tarmul noului Canaan, ceea ce il face pe Sfantul Isaac sa spuna ca "cel smerit cu cugetul nu e din lumea aceasta", a devenit deja cetatean al imparatiei lui Dumnezeu. Unul ca acesta contempla pe Cel nevazut si invata sa cunoasca pe Cel Necunoscut.
[...] viata crestina contemplativa are mai multe intelesuri si nuante: "Contemplarea Scripturilor", "contemplarea judecatilor lui Dumnezeu si a fapturilor vazute", adica contemplatia naturala ca o treapta a cunostintei, si o contemplatie spirituala in rugaciune: "Cel ce cugeta pururea la Dumnezeu, in fiecare clipa vede pe Domnul... si cel ce-si aduna privirea mintii inlauntrul sau, vede in ea raza Duhului... vede pe Stapanul inlauntrul inimii sale", deoarece, continua Sfantul Isaac, "cerul este inlauntrul tau, daca esti curat si vei vedea ingeri in tine impreuna cu lumina lor si pe Stapanul lor impreuna cu ei si inlauntrul lor".
Sufletul, partea contemplativa a omului, prin minte sau duh, are trei stari: starea fireasca, starea cea mai presus de fire si starea potrivnica firii. Inainte de pacatul stramosesc, starea fireasca, naturala a sufletului era "stravezie si curata prin primirea fericitei lumini, si la fel se va afla cand se va inalta la treapta straveche". Acestei stari ii corespunde cunoasterea fapturilor lui Dumnezeu, a celor supuse simturilor si a celor gandite sau inteligibile. Starea cea mai presus de fire este indreptarea vederii spirituale spre contemplarea luminii dumnezeiesti necreate, iar starea potrivnica firii este miscarea regresiva spre patimi.
Mintea are prin creatie posibilitatea de a se misca spre contemplatie, dar a fost deviata si orbita de pacat, tinuta in intuneric. Prin intrupare Fiul lui Dumnezeu vine mai aproape de noi, se atinge de ochii nostri spirituali (loan 9, 6) si ii deschide prin harul Sfantului Mir, ca sa-l contemple "pe cat li se (va) putea".
Exista o cunoastere gradata, care incepe prin cunoasterea de sine, cunoasterea naturala prin simturi si cunoasterea spirituala prin minte sau duh a celor nevazute ; aceste trepte fiind proprii omului, iar cunoasterea supranaturala apartine puterilor ingeresti.
Sfantul Isaac vorbeste despre trei trepte distincte ale cunoasterii :
a. Cunostinta desarta, care asculta de pofte trupesti si e robita de acestea, este "cunostinta care ingamfa", dupa Sfantul Apostol Pavel.
b. Cunostinta care lucreaza virtutile sufletesti, postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune, luptele ascetice impotriva patimilor. Toate acestea corespund cunoasterii naturale a lucrurilor din afara prin simturi.
c. Cunostinta tainelor duhovnicesti "prinse intr-o intelegere simpla si subtire", este intrezarirea veacului viitor prin contemplare.
Aceste trei moduri, masuri sau trepte de cunoastere sunt:
- prima, dupa trup - contrara firii
- a doua, dupa suflet - potrivita firii
- a treia, dupa duh - mai presus de fire.
"Cea dintai treapta a cunoasterii raceste sufletul de faptele alergarii pe urmele lui Dumnezeu. A doua il incalzeste prin alergarea grabita pe calea celor ce tin de credinta, iar a treia e cea a odihnei si ea este chipul viitorului".
Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoințe, trad. Pr. Dumitru Stăniloae în Filocalia X, EIBMBOR, București 1981.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu