Spitalele nu pot tamadui sufletul omului
În zilele noastre avalanşa bolilor trupeşti se face tot mai simţitã. Milioane de oameni sunt chinuiţi de numeroase maladii, unele fiind necunoscute sau netratabile. Având în vedere aceastã progresie înspãimântãtoare, medicina încearcã sã gãseascã soluţii în vederea stopãrii efectelor negative ale bolilor. Demersurile ştiinţifice nu sunt totdeauna încununate de succes, oricâte cercetãri se fac în domeniu. Cunoaşterea originii, evoluţiei, profilaxiei nu determinã o scãdere considerabilã a numãrului suferinzilor. De ce? Pentru cã oamenii uitã de Dumnezeu, de faptul cã toate vin de la El, cã înainte de orice trebuie cerut ajutorul de la Dumnezeu (“Pentru cã de la El şi prin El şi întru El sunt toate.” Rom,11,36).
Problema bolilor şi a suferinţelor trupeşti, psihice sau sufleteşti nu poate fi dezbãtutã într-un cadru limitat, adoptând soluţii ireversibile. Înţelegerea umanã a lucrurilor (sticto-sensu!) este unilateralã şi iremediabil îngustã atunci când încearcã sã pãtrundã tainele înţelepciunii divine (“O, adâncul bogãţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecãţile Lui şi cât de nepãtrunse cãile Lui! ”, Rom,11,33). Ea nu poate înţelege perspectiva dumnezeiascã, motivaţia pentru care El a îngãduit ca lucrurile sã fie într-un fel şi nu în altul (“Cãci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” Rom,11,34). Totodatã, raţiunea umanã nu poate explica de ce trebuie sã suferim, de ce aşa şi nu altfel, de ce noi şi nu alţii, de ce acum şi nu altã datã. Nu putem oferi certitudinea rãspunsurilor, ci doar probabilitatea lor. Oricât am întreba de ce, oricât am polemiza pe marginea acestor întrebãri, rãspunsul este doar la Dumnezeu. Grãitoare în acest sens este pilda evanghelicã în care se vorbeşte despre vindecarea orbului în zi de sâmbãtã. Ucenicii L-au întrebat pe Hristos: “Învãţãtorule, cine a pãcãtuit: acesta sau pãrinţii lui, de s-a nãscut orb? Iisus a rãspuns: nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinţii lui, ci ca sã se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.” (Ioan, 9,2-3). În concluzie, oricât ar dori omul sã pãtrundã judecata lui Dumnezeu, oricât s-ar crede îndreptãţit sã-I cearã socotealã în privinţa bolii şi a suferinţei, nu va ajunge la nici un rezultat concret. El trebuie sã accepte cele date de Dumnezeu, oricât de grele ar fi. Domnul le rânduieşte pe toate spre mântuirea fiilor lui, iar nu spre chin şi osândã veşnicã. Din contrã, dacã omul preferã sã se rãzvrãteascã, în zadar spune cu buzele “facã-se voia Ta”; dacã în sufletul lui clocoteşte mânia, tulburarea, deznãdejdea, nu va putea înţelege cã Dumnezeu din dragoste pentru el îl “ceartã”, iar nu pentru cã ar fi rãzbunãtor. Dumnezeu este dragoste! În fond, “omule, tu cine eşti care rãspunzi împotriva Lui Dumnezeu? Oare fãptura va zice celui ce a fãcut-o - de ce m-ai fãcut aşa?”(Romani,9,20).
Boala reprezintã o realitate de nedorit. Acest aspect negativ al ei nu trebuie sã ne descurajeze, ci sã ne îndrepte atenţia cãtre aspectul ei pozitiv. Suferinţa pricinuitã de boalã este o tainã, o binecuvântare pe care Dumnezeu ne-o dã pentru a ne face sã vedem slãbiciunea, efemeritatea, micimea, pãcãtoşenia, pentru a ne învãţa sã nu cãutãm la cele trecãtoare, ci la cele veşnice. Totodatã prin boalã avem posibilitatea de a ne apropia mai mult de El (nicicând nu este omul mai apropiat de Dumnezeu decât atunci când suferã!). Rãbdând cu nãdejde, credinţã şi dragoste, ne vom mântui prin aceste încercãri îngãduite de Domnul (“Întru rãbdarea voastrã veţi dobândi sufletele voastre”- Luca, 21, 19; “Cel ce va rãbda pânã la sfârşit, acela se va mântui”- Matei, 24,13). Boala ne face sã fim mai smeriţi, prin ea ne putem izbãvi de pãcate (cf. Sf. Serafim de Sarov), ne curãţim de patimi, avem posibilitatea de a creşte duhovniceşte mai mult decât dacã nu am pãtimi.
Oamenii care suferã din cauza bolilor sau a deficienţelor sunt oameni puternici. Necazurile, bolile, durerile nu i-au doborât, ci le-au oferit o altã perspectivã asupra vieţii, au dobândit calitãţi spirituale pe care cei scutiţi de asemenea suferinţe - nu le pot avea (cf. Arhim Teofil Pãrãian, însuşi Sfinţia Sa fiind lipsit de vedere încã din copilãrie). Un alt Pãrinte contemporan - Cuv. Paisie Aghioritul- recomanda ucenicilor sã rabde totul fãcându-se “fabricã de gânduri bune”. Nu ar fi dat acest sfat dacã nu ar fi suferit el însuşi numeroase boli trupeşti, din care cea mai grea fiind cancerul. În fine, un alt exemplu ar putea fi acela al Pr. Porfirie Bairaktaris care, în ciuda multelor traume trupeşti, ajunsese sã le considere binecuvântãri, bucurii duhovniceşti. Atunci când povestea celorlalţi despre suferinţele sale spunea- “sufeream, dar era atât de frumos!” Pãrintele ajunsese al o asemenea lepãdare de sine, la o jertfã, dragoste, rugãciune atât de profunde, încât se ridica deasupra suferinţei trupeşti, o învingea cu puterea rugãciunii. Iatã cum un om poate simţi uşurare, linişte, bucurie, chiar şi în condiţii de boalã, durere, traumã. Nu este uşor, dar întru Hristos nu poate fi decât biruinţã!
Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecãruia, o îngãduie cât este de folos şi pentru ce este de folos, nu dã nimãnui mai mult decât poate duce. Omul este cel care alege: fie rabdã pânã la sfârşit, fie deznãdãjduieşte şi cade pradã propriilor slãbiciuni sau a celor semãnate de diavol. Celui care rabdã sã i se închidã o uşã (printr-o boalã sau o deficienţã), i se vor deschide mai multe ferestre care dau cãtre orizonturi spirituale aparte, nebãnuite. Cel care rabdã având “duhul umilit şi inima înfrântã” primeşte prinos de binecuvântãri drept rãsplatã, atât în viaţa de aici cât şi în cea de dincolo. În schimb, cel care nu rabdã, va îndura alte încercãri mai mari, se va lipsi de liniştea, bucuria, dragostea pe care le naşte rãbdarea suferinţei cu mulţumire.
Deşi poate pãrea un paradox, Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care suferã trupeşte (şi nu numai!). El suferã nevãzut, neştiut, duce crucea alãturi de cel aflat în necaz, îi dãruieşte mângâiere, putere de a lupta. Suferã şi pentru cei care se fericesc cã sunt sãnãtoşi, dar care-şi irosesc sãnãtatea cu tot felul de vicii sau pentru cei cãrora nu le pasã de semenii lor aflaţi în suferinţã, care rãmân dezgustaţi, indiferenţi faţã de durerea lor. Dar cine sã se mai gândeascã la suferinţa Domnului, pe care nu-L vede… dacã nu-l doare deloc suferinţa celui pe care-l vede - semenul sãu? Dacã nu-l înţelege pe aproapele sãu, cum sã-L înţeleagã pe Dumnezeu?
În concluzie, trebuie sã fim tari în faţa suferinţei, sã ne rugãm ca Dumnezeu sã ne ierte pãcatele, sã ne vindece dacã ne este de folos. Dacã nu El îngãduie sã primim vindecare pentru bolile noastre, înseamnã cã nu ne este de folos sau poate cã nu a sosit încã timpul izbãvirii noastre. Aceste îndemnuri vin din partea unor oameni care au suferit mult, dar care au reuşit sã treacã peste aceste suferinţe cu ajutorul credinţei; sunt sfaturi date de cei care cunosc gustul amar al durerii, dar care au ajuns sã simtã şi dulceaţa ei. Cine are urechi de auzit sã audã şi sã înfãptuiascã dând slavã lui Dumnezeu pentru toate.
(Livia Zezeanu - 2002, Indreptatorul credintei)
Problema bolilor şi a suferinţelor trupeşti, psihice sau sufleteşti nu poate fi dezbãtutã într-un cadru limitat, adoptând soluţii ireversibile. Înţelegerea umanã a lucrurilor (sticto-sensu!) este unilateralã şi iremediabil îngustã atunci când încearcã sã pãtrundã tainele înţelepciunii divine (“O, adâncul bogãţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât sunt de necercetate judecãţile Lui şi cât de nepãtrunse cãile Lui! ”, Rom,11,33). Ea nu poate înţelege perspectiva dumnezeiascã, motivaţia pentru care El a îngãduit ca lucrurile sã fie într-un fel şi nu în altul (“Cãci cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” Rom,11,34). Totodatã, raţiunea umanã nu poate explica de ce trebuie sã suferim, de ce aşa şi nu altfel, de ce noi şi nu alţii, de ce acum şi nu altã datã. Nu putem oferi certitudinea rãspunsurilor, ci doar probabilitatea lor. Oricât am întreba de ce, oricât am polemiza pe marginea acestor întrebãri, rãspunsul este doar la Dumnezeu. Grãitoare în acest sens este pilda evanghelicã în care se vorbeşte despre vindecarea orbului în zi de sâmbãtã. Ucenicii L-au întrebat pe Hristos: “Învãţãtorule, cine a pãcãtuit: acesta sau pãrinţii lui, de s-a nãscut orb? Iisus a rãspuns: nici el n-a pãcãtuit, nici pãrinţii lui, ci ca sã se arate în el lucrurile lui Dumnezeu.” (Ioan, 9,2-3). În concluzie, oricât ar dori omul sã pãtrundã judecata lui Dumnezeu, oricât s-ar crede îndreptãţit sã-I cearã socotealã în privinţa bolii şi a suferinţei, nu va ajunge la nici un rezultat concret. El trebuie sã accepte cele date de Dumnezeu, oricât de grele ar fi. Domnul le rânduieşte pe toate spre mântuirea fiilor lui, iar nu spre chin şi osândã veşnicã. Din contrã, dacã omul preferã sã se rãzvrãteascã, în zadar spune cu buzele “facã-se voia Ta”; dacã în sufletul lui clocoteşte mânia, tulburarea, deznãdejdea, nu va putea înţelege cã Dumnezeu din dragoste pentru el îl “ceartã”, iar nu pentru cã ar fi rãzbunãtor. Dumnezeu este dragoste! În fond, “omule, tu cine eşti care rãspunzi împotriva Lui Dumnezeu? Oare fãptura va zice celui ce a fãcut-o - de ce m-ai fãcut aşa?”(Romani,9,20).
Boala reprezintã o realitate de nedorit. Acest aspect negativ al ei nu trebuie sã ne descurajeze, ci sã ne îndrepte atenţia cãtre aspectul ei pozitiv. Suferinţa pricinuitã de boalã este o tainã, o binecuvântare pe care Dumnezeu ne-o dã pentru a ne face sã vedem slãbiciunea, efemeritatea, micimea, pãcãtoşenia, pentru a ne învãţa sã nu cãutãm la cele trecãtoare, ci la cele veşnice. Totodatã prin boalã avem posibilitatea de a ne apropia mai mult de El (nicicând nu este omul mai apropiat de Dumnezeu decât atunci când suferã!). Rãbdând cu nãdejde, credinţã şi dragoste, ne vom mântui prin aceste încercãri îngãduite de Domnul (“Întru rãbdarea voastrã veţi dobândi sufletele voastre”- Luca, 21, 19; “Cel ce va rãbda pânã la sfârşit, acela se va mântui”- Matei, 24,13). Boala ne face sã fim mai smeriţi, prin ea ne putem izbãvi de pãcate (cf. Sf. Serafim de Sarov), ne curãţim de patimi, avem posibilitatea de a creşte duhovniceşte mai mult decât dacã nu am pãtimi.
Oamenii care suferã din cauza bolilor sau a deficienţelor sunt oameni puternici. Necazurile, bolile, durerile nu i-au doborât, ci le-au oferit o altã perspectivã asupra vieţii, au dobândit calitãţi spirituale pe care cei scutiţi de asemenea suferinţe - nu le pot avea (cf. Arhim Teofil Pãrãian, însuşi Sfinţia Sa fiind lipsit de vedere încã din copilãrie). Un alt Pãrinte contemporan - Cuv. Paisie Aghioritul- recomanda ucenicilor sã rabde totul fãcându-se “fabricã de gânduri bune”. Nu ar fi dat acest sfat dacã nu ar fi suferit el însuşi numeroase boli trupeşti, din care cea mai grea fiind cancerul. În fine, un alt exemplu ar putea fi acela al Pr. Porfirie Bairaktaris care, în ciuda multelor traume trupeşti, ajunsese sã le considere binecuvântãri, bucurii duhovniceşti. Atunci când povestea celorlalţi despre suferinţele sale spunea- “sufeream, dar era atât de frumos!” Pãrintele ajunsese al o asemenea lepãdare de sine, la o jertfã, dragoste, rugãciune atât de profunde, încât se ridica deasupra suferinţei trupeşti, o învingea cu puterea rugãciunii. Iatã cum un om poate simţi uşurare, linişte, bucurie, chiar şi în condiţii de boalã, durere, traumã. Nu este uşor, dar întru Hristos nu poate fi decât biruinţã!
Dumnezeu cunoaşte suferinţa fiecãruia, o îngãduie cât este de folos şi pentru ce este de folos, nu dã nimãnui mai mult decât poate duce. Omul este cel care alege: fie rabdã pânã la sfârşit, fie deznãdãjduieşte şi cade pradã propriilor slãbiciuni sau a celor semãnate de diavol. Celui care rabdã sã i se închidã o uşã (printr-o boalã sau o deficienţã), i se vor deschide mai multe ferestre care dau cãtre orizonturi spirituale aparte, nebãnuite. Cel care rabdã având “duhul umilit şi inima înfrântã” primeşte prinos de binecuvântãri drept rãsplatã, atât în viaţa de aici cât şi în cea de dincolo. În schimb, cel care nu rabdã, va îndura alte încercãri mai mari, se va lipsi de liniştea, bucuria, dragostea pe care le naşte rãbdarea suferinţei cu mulţumire.
Deşi poate pãrea un paradox, Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care suferã trupeşte (şi nu numai!). El suferã nevãzut, neştiut, duce crucea alãturi de cel aflat în necaz, îi dãruieşte mângâiere, putere de a lupta. Suferã şi pentru cei care se fericesc cã sunt sãnãtoşi, dar care-şi irosesc sãnãtatea cu tot felul de vicii sau pentru cei cãrora nu le pasã de semenii lor aflaţi în suferinţã, care rãmân dezgustaţi, indiferenţi faţã de durerea lor. Dar cine sã se mai gândeascã la suferinţa Domnului, pe care nu-L vede… dacã nu-l doare deloc suferinţa celui pe care-l vede - semenul sãu? Dacã nu-l înţelege pe aproapele sãu, cum sã-L înţeleagã pe Dumnezeu?
În concluzie, trebuie sã fim tari în faţa suferinţei, sã ne rugãm ca Dumnezeu sã ne ierte pãcatele, sã ne vindece dacã ne este de folos. Dacã nu El îngãduie sã primim vindecare pentru bolile noastre, înseamnã cã nu ne este de folos sau poate cã nu a sosit încã timpul izbãvirii noastre. Aceste îndemnuri vin din partea unor oameni care au suferit mult, dar care au reuşit sã treacã peste aceste suferinţe cu ajutorul credinţei; sunt sfaturi date de cei care cunosc gustul amar al durerii, dar care au ajuns sã simtã şi dulceaţa ei. Cine are urechi de auzit sã audã şi sã înfãptuiascã dând slavã lui Dumnezeu pentru toate.
(Livia Zezeanu - 2002, Indreptatorul credintei)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu