“Toate sunt curate celor curati”

Omul duhovnicesc este ‘foc mistuitor’

– Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creştineşte în societatea de astăzi, fără să se smintească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

– De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras satana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

– Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

– Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viaţa lor.
 Toţi formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă într-adevăr am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.
  .  

 Iar dacă ne smintim, răul se află în noi; nu este în afară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?”.  

  Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Domnului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii – ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă – pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă! Cum rabdă ei toată răutatea şi păcatul ce există în lume, şi noi să nu răbdăm pe fratele nostru! Este înfricoşător!

– Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: „Dumnezeul nostru este foc mistuitor”?

– Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhovnicesc: orice i-ar arunca diavolul, arde. “Foc mistuitor!”. Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gânduri murdare, dar omul duhovnicesc este “foc” care le arde.
După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: “Toate sunt curate celor curaţi”.
 La cei curaţi toate sunt curate; nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă.  Îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău.

Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi înspre rău de un om trupesc.

 Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt, şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui.
În timp ce îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, omul trupesc se duce la sfânt să-l ispitească şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodomiţilor se sminteşte chiar şi de îngeri. 
 Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are curăţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. 
În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

– Părinte, cum ajunge cineva în starea în care poate să le vadă pe toate curate?

– Trebuie să-si cureţe inima, ca să se odihnească în el harul lui Dumnezeu. 
Oare nu spune psalmul: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule”? Când se va curăţi inima cea bărbătească sau cea femeiască, atunci va locui Hristos în ea şi oamenii nici nu ii vor sminti, nici nu se vor sminti ei insusi , ci vor transmite har şi evlavie. Omul care ia aminte de sine îşi păzeşte curăţia sa duhovnicească şi păstrează şi harul dumnezeiesc în sine. 
Astfel pe toate le vede curate, ba chiar şi pe cele necurate le pune în valoare. Adică şi pe acestea le face bune în fabrica lui duhovnicească. 

Hârtiile nefolositoare le face şerveţele curate, foi, caiete etc., bucăţile de bronz sparte le face sfeşnic etc. Şi dimpotrivă, omul care primeşte viclenia şi gândeşte cu vicleşug şi pe cele bune le schimbă în rele, precum uzina care face armament, care chiar şi aurul îl face gloanţe şi proiectile de tun, pentru că aşa sunt făcute maşinile ei.

Când cineva începe să facă cedări în păcat, se înnegreşte lăuntric, i se tulbură ochii sufletului său şi pe toate le vede tulburi. După aceea este molipsit de păcat şi păcatul îl zăpăceşte. Încă şi pe cele curate le poate vedea în chip păcătos. 

 Există oameni care nu pot crede că, de pildă, unii tineri sau tinere trăiesc o viaţă curată. “Este cu neputinţă să se întâmple aceasta astăzi”, spun ei. Sărmanii, sunt atât de afundaţi în păcat, încât pe toate le văd în chip păcătos.
Oamenii care dorm cu drăcuşorii nu pot gândi că există alţii care dorm cu îngeraşii. Dar să nu cerem de la porci să aibă evlavie la crini.

Vezi că şi Hristos a spus: „Nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare”.

De aceea cel care trăieşte duhovniceşte curat trebuie să ia aminte să nu facă prietenii cu cei lumeşti, nici să le dea drepturi duhovniceşti, ca să nu se vatăme şi să nu-i vatăme, deoarece oamenii lumeşti au alt tipic şi alt canonarh şi nu pot distinge Sfântul Mir de apa de colonie.

Să nu pricinuim noi sminteli

Pe cât putem, să luăm aminte ca noi să nu dăm prilejuri să se creeze situaţii grele. Să nu deschidem crăpături diavolului, deoarece sufletele care au cugetarea stricată se vatămă şi caută apoi să se îndreptă­ţească pe ei înşişi. Procedând astfel, într-o parte zidim şi din cealaltă dărâmăm.

Odată au venit la Colibă câţiva tineri moderni şi am discutat. În ziua aceea trebuia să ies din Sfântul Munte. Când au aflat aceasta au ieşit şi aceia din Munte şi pe vapor au venit şi au stat alături de mine. M-au întrebat cu mult interes despre diferite subiecte duhovniceşti. Însă unii din corabie s-au smintit şi au început să ne privească foarte bănuitor. Dacă aş fi putut prevedea că s-ar putea sminti de aceasta ceilalţi, m-aş fi îngrijit să iau măsurile necesare.

Lumea este vicleană. Trebuie să ne îngrijim să nu creăm sminteli. 
Nu suntem răspunzători pentru cele de care nu ne putem apăra sau pentru care nu avem experienţă. 
Să nu aşteptăm plată de la Dumnezeu, când noi, din neatenţia noastră, pricinuim probleme.
Plată avem atunci când noi suntem atenţi şi proble­mele le creează vrăjmaşul. 

– Părinte, dacă cineva, din neatenţie, creează o oa­recare sminteală, unii spun: “Lasă-l  pe acesta, este lip­sit de judecată!”.

– Lipsă de judecată este  cel care nu poate gândi, nu cel care este neatent. 
Cel neatent aprinde foc şi nu se gândeşte că va arde totul în locul unde l-a aprins. Când vreodată aprinde foc un astfel de om şi pârleşte şi alte suflete, avem datoria să ne rugăm şi să aruncăm şi vreo găleată de apă. 
Sunt şi alţii care sunt violenţi – au şi evlavia împreună cu vătămarea de minte şi atunci când aud ceva cu care nu sunt de acord, fără să cer­ceteze dacă este corect sau nu, pe toate le fac praf. 
 Atunci trebuie ca, uneori, să călcăm puţin frâna, alte­ori, atunci când se opresc, să punem şi vreo piatră la roata lor, pentru că altfel o pot lua anapoda şi să ia şi pe alţii de-a valma cu ei.

Cât de pricinuitori de sminteli sunt unii

Nu credeţi uşor cele ce le auziţi, pentru că sunt unii care le spun aşa cum le înţeleg ei. Odată a mers cine­va la Hagi-efendi şi i-a spus: “Să am binecuvântarea Sfinţiei Tale, Hagi-efendi, acolo sus s-au adunat o sută de şerpi”. “O sută de şerpi? Cum de s-au aflat acolo?”, s-a mirat Sfântul Arsenie.
“Ei, să nu fi fost o sută, dar cincizeci sigur erau”. “Cincizeci de şerpi!”.
“Douăzeci şi cinci erau sigur”. “Ai auzit vreodată să se adune două­zeci şi cinci de şerpi?”, îi spune Sfântul. Apoi acela îi spune că trebuie să fi fost neapărat zece. 
“Bine”, îi spune Sfântul, “dar ce, au avut conferinţă de s-au adunat zece şerpi? Încetează! Nu este cu putinţă!”. “Să fi fost vreo cinci“, spune atunci acela. “Cinci?”. “Doi tot au fost”. După aceea îl întreabă Sfântul Arsenie: “I-ai văzut?“.
“Nu”, spune acela, “i-am auzit cum făceau ssss…. printre crengi”.
 Se poate să fi fost şi vreo şopârlă…. 
Eu din câte aud, niciodată nu trag concluzii fără să cercetez. Unul poate spune ceva ca să judece, altul o spune numai ca să se afle în treabă, iar altul cu scop.

Cât de pricinuitori de sminteală sunt unii!  

Doamne ajuta.

Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003