Cat timp fac voia diavolului, sunt unealta lui

Sunt unii care-s slabi cu mintea, si daca se forteaza peste masura, se pot vatama. Unii care iau o priveghere peste puterea lor pot sa ajunga sa se strice de cap. Si multi calugari, nevoitori, s-au stricat cu mintea si-au devenit oameni nebuni.

Sunt oameni care au o nevointa aspra. Pentru a nu-si vatama mintea, sa le fie interzis a zice „Doamne Iisuse… “? Poate fi oprit?

Nu. Daca-i vatamat, are nevoie de multa smerenie. A zice „Doamne Iisuse…” ca sa nu-l vatame vrajmasul, asa trebuie: sa nu fie mintea robita de patimi. Cat timp mintea-i robita de patimi, trebuie mai mult pravila, si unele dati, adeseori, a incerca cu „Doamne Iisuse…“. Si atunci, pentru smerenia lui, Duhul Sfant ii va da trezvie. Pentru ca rugaciunea asta a lui Iisus nu-i in puterea noastra. Duhul Sfant ne ajuta, Duhul Sfant aduce trezvia sufletului, Duhul Sfant.

 Dar cand omul s-a crezut putin ca-i mai bun ca altul, nu-i mai trebuie alta ispita. Este cadere pe loc. 

Pentru ca mandria nu-i a oamenilor sanatosi. Poate sa aiba el toate cartile citite, dar daca nu are smerenie, este de plans.

Este asa: cand omul se lupta, nu inseamna ca-i bolnav. El se lupta. Stii cand este caderea lui? Cand s-o unit cu gandul, si-l crede, ca el ii mai bun ca altul. Atunci este cadere. Dar daca o trecut gandul prin fata mintii si el se roaga, se nevoieste, are ocazia de castigat cununi. Insa atunci cand s-a unit si-a crezut pe acel gand, pe acel diavol, atunci este caderea.

Cand s-a unit smerenia cu cartea, facultatea lui, atunci este un om complet acela. Smerenia cu intelepciunea.
Cat timp nu ma rog, sunt de plans

Cu mintea ne punem, si facem cat de multa nevointa, cat rezista organismul, dar daca in timpul nevointei ne lupta foarte mult gandurile si ne tulbura si ne obosesc?

Daca putem plange, prin plans fug toti diavolii si orice patima se retrage. Daca nu putem plange, inseamna ca mi se pare mie ca am suparat pe Dumnezeu. Spunea un sfant parinte: „De cate ori ma pun la rugaciune si nu pot plange, sunt parasit de dorul lui Dumnezeu.” Sunt ca o frunza dusa de vant la deal, la vale. Cat timp mintea mea nu zice „Doamne Iisuse…“, ori ma gandesc la acestea pamantesti, sunt de plans. Dar, atata spun: nu mai corespund sfaturile Sfintilor Parinti cu unele obsti.
Parerea de sine duce la slava desarta, mandrie si apoi trufie

Cat omul se increde in el si se iubeste pe el, Duhul Sfant sta departe. Poate sa se nevoiasca. Cat se iubeste pe el, Duhul Sfant il lasa in parasire.

Cum putem intelege sa nu ne iubim pe noi?

Pe masura ce ne smerim, nu stam de vorba cu gandurile, si totodata il miluim pe trup strict necesar. 

Aceste duhuri, prin care cauta sa se iubeasca cineva pe sine, ori parerea de sine ca el e cineva, acestea diavolul le aduce. 

Dar candva, pe masura ce sporesti in smerenie, aceste duhuri nu mai lupta. O perioada lupta, apoi se retrag. 

Si daca nu s-a invoit cu ele, scapa omul. 

Intai lupta cu duhul slavei desarte. Daca se lasa biruit, sta de vorba cu gandurile, vine duhul mandriei, si daca nici acelea nu le-a putut birui, atunci vine duhul trufiei. Si la duhul trufiei Biserica nu-l mai poate ajuta. Gata, atunci numai Dumnezeu daca face vreo minune.

De ce nu-l mai poate ajuta Biserica?

Stii de ce? Pentru ca Duhul Sfant pe toti pacatosii ii iarta de pe fata pamantului, dar pe omul mandru, mai ales trufas, numai asa, daca vrea Dumnezeu. Poate a avut niste fapte bune si il smereste cu unele lovituri grele, ca sa spun asa. Fara sa vrea se trezeste in inchisoare, ori se vede ca-i incurcat din toate partile, si se vede intr-o prapastie, iar atunci fara sa vrea dispare si trufa si mandria, si nu se mai ia dupa ganduri, cauta pocainta si atunci Dumnezeu iar il primeste. Cat timp omul este in trup, are ocazia sa castige.
Daca ii vedem pe ceilalti mai buni si invatam a ierta, Duhul Sfant nu ne lasa

Cei care nu plang sunt trufasi? Mandri?

Macar mahnire sa aiba…

Ori pocainta ori mandrie! Astea laolalta nu fac casa.

Nu. Uite cum este: ele sunt trepte, pentru ca lacrimile, o parte din lacrimi, nu-s ale noastre. Omul alege daca vrea ca Duhul Sfant sa-l mantuiasca. Incepe a uri lucrurile cele rele, si vine la o cainta. Duhul Sfant ii lumineaza mintea si el nu mai vrea veacul acesta, cauta pe Iisus, prin pocainta, prin ascultare, prin lacrimi, si asa Duhul Sfant il ridica. Lucrarea asta a Duhului Sfant nu-i cum vrem noi, ci cum randuieste Bunul Dumnezeu.

Foarte mult ajuta atunci cand omul cauta sa nu aiba mintea robita de acestea pamantesti, se smereste mult, si-i vede pe toti mai buni. Atunci il ajuta Duhul Sfant. Iar daca n-are cainta asta, Duhul Sfant se retrage, si fara sa vrea se invata smerenia. Ispita il invata pe om minte. Atata ne ajuta Duhul Sfant, cat ii vedem pe toti sfinti, ii vedem mai buni, si pe mine sa ma vad mai rau. Si daca m-am invatat a ierta, atunci Duhul Sfant nu ne lasa, ne ajuta, pe masura smereniei.

Duhul Sfant ne ajuta, si prin noi tranteste pe diavolul. Si daca noi nu suntem atenti si nu bagam de seama ce nevointa facem, atunci diavolul intra prin ispite, prin patimi, si huleste diavolul pe Dumnezeu, prin noi. 

Cat timp fac voia diavolului, sunt unealta lui.

Si cat timp caut sa ma pocaiesc, nu mai sunt unealta diavolului. Daca am facut voia diavolului o perioada de timp si apoi m-am retras si-L caut pe Iisus, in timpul acela robul a fugit de sub stapanire si se duce la alt Domn. Si acolo el cauta sa se pocaiasca. Daca el este stabil si cauta sa se pocaiasca, sa planga, pe masura ce biruie prin Duhul Sfant patimile trupesti si sufletesti, Duhul Sfant il face fiu dupa dar. Iar daca nu am ajuns sa pot birui patimile, sunt tot rob, robul Domnului. Robul Domnului face voia Domnului o perioada si, pe urma, iarasi fuge si robeste la diavol, si-i tot rob. Cand ajunge la diavol, este robul diavolului, si cand cauta sa se pocaiasca, este robul Domnului. Si daca a biruit patimile, capata darul nepatimirii.

Parintele Proclu Nicau