PUTEREA LACRIMILOR DE POCAINTA

 

Prin fericirea a doua Mântuitorul le-a promis celor care plâng pentru păcatele lor şi pentru ale semenilor că vor avea parte de mângâierea harică.

 Nu este uşor să plângi pentru propriile păcate, dar mai ales pentru ale aproapelui, însă şi răsplata este pe măsura disponibilităţii creştinului de a se smeri şi de a fi sensibil la chemările Duhului Sfânt de a se înduhovnici. Un semn al prezenţei harului şi al lucrării Sfântului Duh în sufletul creştinului este darul lacrimilor duhovniceşti. Pocăinţa şi plânsul duhovnicesc sunt rezultatul conştientizat al unui trecut păcătos şi semnul unui viitor caracterizat prin nădejdea iertării, a mângâierii şi a dobândirii fericirii veşnice. Lacrimile pocăinţei sunt la început amare, de tristeţe, de regret pentru păcatele săvârşite, iar pe măsura dobândirii iertării ele se îndulcesc şi devin lacrimi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi de bucurie duhovnicească.

Sf. Ioan Scărarul avertizează că „Nu vom fi învinuiţi, o prieteni, la ieşirea sufletului, că nu am săvârşit minuni, nici n-am teologhisit, nici că am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui 

Dumnezeu că n-am plâns“, adică va fi analizată intensitatea pocăinţei pentru păcatele săvârşite.

Lacrimile care izvorăsc din dragostea de Dumnezeu, atâta putere au - spune Sf. Grigorie de Nazianz - încât, izvorul lacrimilor de după Botez este mai mare decât însuşi Botezul. El zice : „Ştiu şi al cincilea botez, care se naşte din lacrimi, din pocăinţa cu lacrimi, şi atâta putere are botezul acela, încât este mai mare decât cel dintâi. Pentru că Botezul cel dintâi ne sterge păcatele, dar nu ne dă putere de a nu mai păcătui“. După Botez creştinul este lăsat să aleagă între virtute şi păcat. 

Lucrând virtutea voinţa se întăreşte în a face binele şi a respinge ispitele şi tentaţiile păcatului. 

Prin pocăinţă şi prin plângerea păcatelor se dobândeşte mângâierea harică promisă de Mântuitorul.

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă.

Sunt mai multe feluri de lacrimi. Unul plânge de ciudă, iar altul plânge pentru că l-a întristat cineva. Un altul plânge pentru că i-a pierdut pe cei mai dragi şi mai iubiţi ai lui. Aşadar, felurite sunt lacrimile...

Există lacrimi de pocăinţă, care vin din mustrarea de conştiinţă pentru păcatele făcute, şi când omul îşi vine în fire, începe să plângă. Atunci lucrează harul lui Dumnezeu: sufletul îşi vine în fire pentru a se putea spăla... prin lacrimi. Da, da! Şi când vin lacrimile acestea, sunt lacrimi de pocăinţă, sunt daruri ale harului de la Domnul, pe care el le dă sufletului. 

Când omul îşi vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia şi de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu - şi acolo se smereşte sufletul său, şi de atunci petrece neîncetat în umilinţă. 

Numai un asemenea suflet poate fi neîncetat, neîntrerupt, în smerenie, care este lipsită de grija lumii acesteia.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața