Numai că trebuie subliniat un lucru: pocăinţa e mult mai mult decât o simplă părere de rău. Grecii denumesc această lucrare „μετάνοια”, care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăuntrică, schimbarea modului de a gândi. Latinii îi spun „paenitentia”.
Și încercând oarecum să rezumăm toate acestea la un loc, îl vom cita pe Sfântul Ioan Damaschinul, care dă o definiţie potrivită pentru această lucrare duhovnicească: „Pocăinţa este întoarcerea prin asceză şi osteneli de la starea contra naturii, la starea cea naturală, şi de la diavolul la Dumnezeu”
Orice om, oricât de păcătos şi decăzut ar fi, are deschise în faţă uşile pocăinţei, care îi dau posibilitatea de a se reînnoi lăuntric.
Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor: ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa duhovnicului.
Pocăinţa este „mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comunicarea cu Dumnezeu şi cu aproapele”
Pocăinţa este o lucrare de moment, o Taină a Bisericii prin care primim iertarea păcatelor, iar pe de altă parte este o lucrare de durată, este o stare lăuntrică de părere de rău pentru păcatele făcute şi o dorinţă puternică de a deveni tot mai buni.
Ne oprim la primul înțeles al pocăinței, ca lucrare de moment, ca Sfântă Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune lucrul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Pocăinţa este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăţi de întinăciunea păcatelor: ea este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc în faţa duhovnicului.
Pocăinţa este „mijlocul prin care credincioşii sunt scoşi din închisoarea egoistă în care îi aruncă păcatul, pentru a fi readuşi la comunicarea cu Dumnezeu şi cu aproapele”
Pocăinţa este o lucrare de moment, o Taină a Bisericii prin care primim iertarea păcatelor, iar pe de altă parte este o lucrare de durată, este o stare lăuntrică de părere de rău pentru păcatele făcute şi o dorinţă puternică de a deveni tot mai buni.
Ne oprim la primul înțeles al pocăinței, ca lucrare de moment, ca Sfântă Taină. Sfântul Evanghelist Ioan ne spune lucrul următor: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, Dumnezeu este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).
Un lucru extraordinar: Dumnezeu prin mărturisire ne iartă păcatele.
Cui să mărturisim păcatele? În Evanghelia după Ioan citim lucrul următor: „Și zicând acestea Domnul Hristos, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
Asupra cui a suflat Domnul Hristos? Asupra Apostolilor! Iar Apostolii au transmis prin hirotonire episcopilor și preoților această putere de a lega și dezlega. Așadar, Spovedania ne spală de toate păcatele făcute după Botez. Și, dacă ar fi să definim această lucrare de moment, această Sfântă Taină, putem spune așa: „Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei, sau Taina Mărturisirii este lucrarea prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește prin puterea Duhului Sfânt iertarea păcatelor mărturisite”[3].
Este cuprinzătoare această definiție și dacă ar fi să facem o analiză a ei, putem puncta cinci momente sau cinci etape ale Tainei Mărturisirii. Le enumerăm: primul moment este părerea de rău pentru păcate; al doilea moment este hotărârea de îndreptare; al treilea moment este mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului; al patrulea moment este canonul și al cincilea este dezlegarea.
Sfântul Ciprian ne îndeamnă să facem spovedania cu toată seriozitatea: „Căiți-vă, scumpii mei frați și cercetați-vă păcatele voastre cu inima frântă, recunoașteți greșeala cea mare a cugetului vostru, deschideți-vă ochii inimii spre a pricepe greșeala și nici nu deznădăjduiți de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu așteptați grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat și bun este Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în maiestatea Sa de Judecător”
Iar Sfântul Macarie Egipteanul face o subliniere de forță: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”
Avem două exemple absolute de pocăință, unul biblic, cu Fiul Risipitor, și unul patristic, cu Sfânta Maria Egipteanca. Și unul și celălalt sunt paradigmatice și convingătoare.
Parabola Fiului Risipitor, pe care ne-o relatează Mântuitorul, spune că „Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Iar după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis l-a turmele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porci, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mei și îi voi pune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi! Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 11-20).
Pot fi urmărite în această parabolă toate cele cinci momente ale pocăinței: părerea de rău a Fiului Risipitor pentru starea în care a ajuns, hotărârea de a se întoarce la tatăl său și a-și îndrepta viața, mărturisirea păcatelor pe care le-a făcut și faptul că tatăl îl primește cu multă dragoste și-l dezleagă de situația în care se găsește, reintegrându-l în familie. Este un exemplu magistral de pocăință și de spovedanie sinceră.
Maria Egipteanca a trăit în veacul al 5-lea. Istorisirea vieții ei ne-a lăsat-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Este această sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe în bine viața lor.
Maria Egipteanca, cum îi spune numele, era din Egipt[6]. Încă de vârsta de 12 ani și-a părăsit casa părintească și a mers la Alexandria. Fiind tânără și frumoasă a căzut într-o viață de desfrânare greu de descris. Șaptesprezece ani a petrecut în această viață ticăloasă ademenindu-i pe mulți cu desfrânările ei.
Într-o zi, a văzut o corabie care mergea la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. A dorit și ea să meargă, pe drum păcătuind atât cu corăbieri, ca plată de drum, cât și cu pelerini. Sosind la biserica Sfântului Mormânt, când să se apropie să se închine Sfintei Cruci, o putere nevăzută n-o lăsa să intre în sfânta biserică. Încercând de mai multe ori și nereușind, și-a dat seama că n-o lasă Dumnezeu pentru viața ei păcătoasă.
Așa a început pocăința și plânsul ei. Văzând icoana Maicii Domnului, s-a rugat ei, și-a luat-o chezașă, a putut intra să se închine Sfintei Cruci și s-a hotărât pentru o viață curată. Cu trei pâini uscate, după ce se împărtășește la o mănăstire de lângă Iordan, trece râul și petrece în pustie nevoindu-se 47 de ani cu o viață aspră și cu rugăciune.
Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ. „Și așa, biruind firea omenească, prin nevoința ei și cu harul lui Hristos, și dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr”
Biserica o pomenește pe 1 aprilie și-n a 5-a duminică din Postul Mare. Sfântul Sofronie menționează, referitor la viața Mariei Egipteanca, că „am scris după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul. Dumnezeu, care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi”[8]. Pocăința Mariei Egipteanca ne cutremură.
Am trecut în excursul nostru penitențial cazul Fiului Risipitor, cazul Mariei Egipteanca, însă relatările duhovnicești pe care le avem la îndemână ne dau și multe altele. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul ne istorisește cazul unui tâlhar notoriu care, la un moment dat, și-a revenit în sine și și-a dat seama că viața lui nu-i viață. A intrat într-o mănăstire și i-a cerut starețului să-l călugărească. Ce condiție i-a pus starețul? Ca în mijlocul bisericii, cu voce tare, să-și mărturisească toate fărădelegile. Și, pe când își făcea mărturisirea, unul dintre părinții duhovnicești văzător cu duhul, îl vedea pe îngerul care avea în mână o coală mare cu păcatele tâlharului, cum pe măsură ce și le spovedea, radia unul câte unul și coala a rămas albă[9]. Tâlharul a devenit un călugăr bun.
În toate cazurile relatate putem urmări pocăința și ca lucrare de moment, ca spovedanie, dar și ca efort de toată viața pe calea desăvârșirii. Ca Sfântă Taină, ca spovedanie, repetăm mărturisirea de câte ori ne simțim sufletul greu.
Pocăința ca lucrare de durată, ca stare sufletească, acoperă toată viața noastră. Ea este mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl animă păcatul și e readus la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele său. Este extraordinară această lucrare. Lucrare de durată, de toată viața, care îl face pe om conștient de greșelile sale și doritor de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, doritor mereu de progres spiritual.
Legat de pocăință vreau să mai fac o subliniere, și anume aceea că monahismul, cinul călugăresc, prezent în toată istoria Bisericii Ortodoxe, inclusiv în contemporaneitate, este stare de pocăință continuă. Sfântul Siluan spune că „monahul e un om care se roagă și plânge pentru întreaga lume; aceasta e principala lui ocupație”
Sfântul Siluan dă și o interpretare pragmatică a pocăinței: „Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria și pacea vor domni din nou în suflet. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”
Dacă tot omul contemporan nouă, care are atâtea probleme și e neliniștit, ar apela la spovedanie pocăindu-se, și-ar găsi liniștea. Viața i-ar deveni mai echilibrată, și stresul de care e cuprins ar dispărea. Lucrul acesta l-au experimentat mulți dintre semenii noștri și au ajuns fericiți.
Îl lăsăm pe Sfântul Nicodim Aghioritul să încheie acest capitol: „Tatăl, care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: «Pocăiți-vă» (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiți-vă» (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiți-vă» (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: «pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor»”. (Matei 3, 2).
†ANDREI
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și
Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului
Cui să mărturisim păcatele? În Evanghelia după Ioan citim lucrul următor: „Și zicând acestea Domnul Hristos, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 22-23).
Asupra cui a suflat Domnul Hristos? Asupra Apostolilor! Iar Apostolii au transmis prin hirotonire episcopilor și preoților această putere de a lega și dezlega. Așadar, Spovedania ne spală de toate păcatele făcute după Botez. Și, dacă ar fi să definim această lucrare de moment, această Sfântă Taină, putem spune așa: „Taina Pocăinței sau Taina Spovedaniei, sau Taina Mărturisirii este lucrarea prin care credinciosul, mărturisindu-se în fața preotului duhovnic și primind dezlegare de la acesta, primește prin puterea Duhului Sfânt iertarea păcatelor mărturisite”[3].
Este cuprinzătoare această definiție și dacă ar fi să facem o analiză a ei, putem puncta cinci momente sau cinci etape ale Tainei Mărturisirii. Le enumerăm: primul moment este părerea de rău pentru păcate; al doilea moment este hotărârea de îndreptare; al treilea moment este mărturisirea păcatelor în fața duhovnicului; al patrulea moment este canonul și al cincilea este dezlegarea.
Sfântul Ciprian ne îndeamnă să facem spovedania cu toată seriozitatea: „Căiți-vă, scumpii mei frați și cercetați-vă păcatele voastre cu inima frântă, recunoașteți greșeala cea mare a cugetului vostru, deschideți-vă ochii inimii spre a pricepe greșeala și nici nu deznădăjduiți de milostivirea lui Dumnezeu, nici nu așteptați grabnica Lui iertare. Pe cât de îndurat și bun este Dumnezeu în iubirea Sa părintească, pe atât de temut este în maiestatea Sa de Judecător”
Iar Sfântul Macarie Egipteanul face o subliniere de forță: „Pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiește pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire”
Avem două exemple absolute de pocăință, unul biblic, cu Fiul Risipitor, și unul patristic, cu Sfânta Maria Egipteanca. Și unul și celălalt sunt paradigmatice și convingătoare.
Parabola Fiului Risipitor, pe care ne-o relatează Mântuitorul, spune că „Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Și el le-a împărțit averea. Și nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Iar după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și ducându-se, s-a alipit de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis l-a turmele sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porci, însă nimeni nu-i dădea. Dar venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl mei și îi voi pune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi! Și sculându-se, a venit la tatăl său” (Luca 15, 11-20).
Pot fi urmărite în această parabolă toate cele cinci momente ale pocăinței: părerea de rău a Fiului Risipitor pentru starea în care a ajuns, hotărârea de a se întoarce la tatăl său și a-și îndrepta viața, mărturisirea păcatelor pe care le-a făcut și faptul că tatăl îl primește cu multă dragoste și-l dezleagă de situația în care se găsește, reintegrându-l în familie. Este un exemplu magistral de pocăință și de spovedanie sinceră.
Maria Egipteanca a trăit în veacul al 5-lea. Istorisirea vieții ei ne-a lăsat-o Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului. Este această sfântă paradigmatică pentru o pocăință profundă și dătătoare de ton pentru cei ce doresc să-și schimbe în bine viața lor.
Maria Egipteanca, cum îi spune numele, era din Egipt[6]. Încă de vârsta de 12 ani și-a părăsit casa părintească și a mers la Alexandria. Fiind tânără și frumoasă a căzut într-o viață de desfrânare greu de descris. Șaptesprezece ani a petrecut în această viață ticăloasă ademenindu-i pe mulți cu desfrânările ei.
Într-o zi, a văzut o corabie care mergea la Ierusalim de praznicul Înălțării Sfintei Cruci. A dorit și ea să meargă, pe drum păcătuind atât cu corăbieri, ca plată de drum, cât și cu pelerini. Sosind la biserica Sfântului Mormânt, când să se apropie să se închine Sfintei Cruci, o putere nevăzută n-o lăsa să intre în sfânta biserică. Încercând de mai multe ori și nereușind, și-a dat seama că n-o lasă Dumnezeu pentru viața ei păcătoasă.
Așa a început pocăința și plânsul ei. Văzând icoana Maicii Domnului, s-a rugat ei, și-a luat-o chezașă, a putut intra să se închine Sfintei Cruci și s-a hotărât pentru o viață curată. Cu trei pâini uscate, după ce se împărtășește la o mănăstire de lângă Iordan, trece râul și petrece în pustie nevoindu-se 47 de ani cu o viață aspră și cu rugăciune.
Pocăința și nevoințele ei au curățit-o în așa măsură încât în momentul în care a găsit-o Sfântul Zosima, umbla pe apă ca pe uscat, iar în timpul rugăciunii se înălța un cot de la pământ. „Și așa, biruind firea omenească, prin nevoința ei și cu harul lui Hristos, și dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr”
Biserica o pomenește pe 1 aprilie și-n a 5-a duminică din Postul Mare. Sfântul Sofronie menționează, referitor la viața Mariei Egipteanca, că „am scris după puterea mea. N-am voit să prefer altceva decât adevărul. Dumnezeu, care răsplătește cu dărnicie pe cei care scapă la Dânsul, să dea ca răsplată folosul celor care vor citi”[8]. Pocăința Mariei Egipteanca ne cutremură.
Am trecut în excursul nostru penitențial cazul Fiului Risipitor, cazul Mariei Egipteanca, însă relatările duhovnicești pe care le avem la îndemână ne dau și multe altele. De exemplu, Sfântul Ioan Scărarul ne istorisește cazul unui tâlhar notoriu care, la un moment dat, și-a revenit în sine și și-a dat seama că viața lui nu-i viață. A intrat într-o mănăstire și i-a cerut starețului să-l călugărească. Ce condiție i-a pus starețul? Ca în mijlocul bisericii, cu voce tare, să-și mărturisească toate fărădelegile. Și, pe când își făcea mărturisirea, unul dintre părinții duhovnicești văzător cu duhul, îl vedea pe îngerul care avea în mână o coală mare cu păcatele tâlharului, cum pe măsură ce și le spovedea, radia unul câte unul și coala a rămas albă[9]. Tâlharul a devenit un călugăr bun.
În toate cazurile relatate putem urmări pocăința și ca lucrare de moment, ca spovedanie, dar și ca efort de toată viața pe calea desăvârșirii. Ca Sfântă Taină, ca spovedanie, repetăm mărturisirea de câte ori ne simțim sufletul greu.
Pocăința ca lucrare de durată, ca stare sufletească, acoperă toată viața noastră. Ea este mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl animă păcatul și e readus la comuniunea cu Dumnezeu și cu aproapele său. Este extraordinară această lucrare. Lucrare de durată, de toată viața, care îl face pe om conștient de greșelile sale și doritor de împăcarea cu Dumnezeu și cu semenii, doritor mereu de progres spiritual.
Legat de pocăință vreau să mai fac o subliniere, și anume aceea că monahismul, cinul călugăresc, prezent în toată istoria Bisericii Ortodoxe, inclusiv în contemporaneitate, este stare de pocăință continuă. Sfântul Siluan spune că „monahul e un om care se roagă și plânge pentru întreaga lume; aceasta e principala lui ocupație”
Sfântul Siluan dă și o interpretare pragmatică a pocăinței: „Tot sufletul care și-a pierdut pacea trebuie să se pocăiască, și Domnul îi va ierta păcatele. Atunci bucuria și pacea vor domni din nou în suflet. Nu e nevoie de alte mărturii, căci Duhul Sfânt însuși dă mărturie că păcatele au fost iertate. Iată un semn al iertării păcatelor: dacă urăști păcatul înseamnă că Domnul ți-a iertat păcatele tale”
Dacă tot omul contemporan nouă, care are atâtea probleme și e neliniștit, ar apela la spovedanie pocăindu-se, și-ar găsi liniștea. Viața i-ar deveni mai echilibrată, și stresul de care e cuprins ar dispărea. Lucrul acesta l-au experimentat mulți dintre semenii noștri și au ajuns fericiți.
Îl lăsăm pe Sfântul Nicodim Aghioritul să încheie acest capitol: „Tatăl, care a trimis pe Înaintemergătorul Ioan ca să boteze, a propovăduit prin gura lui păcătoșilor: «Pocăiți-vă» (Matei 3, 2). Fiul, când S-a arătat în lume, a grăit acest cuvânt, începătură și temelie a propovăduirii Sale: «Pocăiți-vă» (Matei 4, 17). Duhul Sfânt, când S-a pogorât în chip de limbi de foc, cuvântul acesta l-a rostit, prin Apostolul Petru: «Pocăiți-vă» (Faptele Apostolilor 2, 38). Trei sunt cei ce mărturisesc, și mărturia celor trei este adevărată; mai mult, este însuși adevărul. Deci, frați ai mei păcătoși: «pocăiți-vă, pocăiți-vă, pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor»”. (Matei 3, 2).
†ANDREI
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului și
Mitropolit al Clujului, Maramureșului și Sălajului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu