sâmbătă, 1 iunie 2019

Cuviosul Paisie Aghioritul ,, Doar adevarata pocainta invie sufletul mort ,,




 Păcatul întunecă vederea sufletească, iar harul o luminează și în lumina harului dumnezeiesc putem spune ca psalmistul David: „Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4).


 Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos.
 Citind rugăciunile Sfinților Părinți, vedem că în rugăciunea lor ei se vedeau foarte păcătoși; mai păcătoși decât ne vedem noi. Prin enumerarea păcatelor, pe care ei le mărturisesc în rugăciuni, Sfinții Părinți nu fac un demers pedagogic pentru noi, ca să ne regăsim în acele păcate, ci ei trăiau cu adevărat drama păcatului, pe care îl vedeau prezent în viața lor, firește, la un grad mult mai fin, în lumina harului. 
Cu cât aveau mai mult har, cu atât aveau mai multă lumină dumnezeiască în ei și, totodată, își vedeau cel mai fin păcat. 

Faptul că nu vedem propriul păcat nu înseamnă că nu am păcătuit, ci că lumina care este întru noi este întuneric.

Cunoastem din Vieților Sfinților, din învățătura și din scrierile lor, că nici unul dintre ei nu și-a străbătut calea fără vremelnice abateri, căderi sau înclinări către păcat. 

Toți, fără excepție, s-au mântuit prin pocăință. Astfel când se ivește în noi simțământul că suntem cu adevărat rod al întunericului iadului – iată doritul rezultat al științei duhovnicești. 

Și, precum știți, în rugăciunile Marelui Post este necontenita cerere ca Domnul să deschidă „ușile pocăinței”, această cale împărătească dintru întunerecul păcatului și al morții, către Dumnezeu Tatăl întru a Sa Împărăție, cea luminată de Soarele cel neapus.

 Paradoxală priveliște: pocăința – prin simțământul ei – este o durere, o dureroasă căință față de ce suntem și cum ne vădim a fi din zi în zi. 

Cu cât mai dureroasă devine ea, cu atât este mai lucrătoare în renașterea noastră întru „omul cel nou” și în întoarcerea lui la chipul desăvârșit al Dumnezeului ce ne-a zidit. Și cu toate că este un simțământ dureros, totuși, cumva curios, împlinește duhul pocăinței păcătosului și începem să iubim această stare a pocăinței.

Noi în toată vremea călătorim pe calea învinuirii de sine, și dacă se află în noi loc, atunci Dumnezeu Însuși Se pogoară în „pivnița” noastră, întunecată pivniță (nu zic „etaj”, ci „pivniță”), și ne ridică la Sine. 
Și când se pogoară în „pivnița noastră”, în chip străin, prezența Sa preface totul întru fericita Împărăție a Tatălui.


 Lucrarea pocăinței este lucrarea duhovnicească ce ne împacă cu Dumnezeu și ne face părtași comuniunii cu El. 

Întrucât omul nu are statornicie în bine și în curăție, simte nevoia de a-I cere mereu lui Dumnezeu iertare, curățirea de păcate, împăcarea cu El și ne părăsirea harului. „Dacă greșesc și mă pocăiesc sunt iertat în aceeași clipă. 
Dacă am duh de nevoință, încet-încet pot consolida o stare, dar până atunci oscilez.” 

Pocăința continuă îl angajează, totodată, într-un urcuș duhovnicesc menținându-l aproape de Dumnezeu. Omul nu trebuie să păcătuiască pentru a avea o pocăință continuă, gândind că, odată împăcat cu Dumnezeu, nu va mai cădea. Este nevoie de lumina harului dumnezeiesc ca să-i lumineze cele dinlăuntrul lui.

Elementul cel mai important din lucrarea pocăinței este sinceritatea. 

Sufletul omului simte când se apropie de el un gând viclean sau unul sincer. În sinceritate el se simte liber, în timp ce viclenia îl îngreunează. 

În sufletul omului care-I cere lui Dumnezeu să-l ierte pentru un anumit păcat, trebuie să se nască dorința sinceră de a evita orice prilej de a se întâlni din nou cu păcatul. 

 Iar dorința sufletească trebuie să-i fie îndreptată spre voință. 

Sinceritatea în pocăință îi dăruiește voinței elan și putere, în timp ce gândul viclean al sufletului omoară voința omului.




Dumnezeu dă mult har sufletului sincer și smerit. 

Sufletului care a primit gândul viclean îi lasă libertatea pe care și-a cultivat-o. 
Cercetarea sufletească nu trebuie făcută într-un mod scolastic - ce este și ce nu este păcat sau de câte ori a fost făcut păcatul - căci sinceritatea sufletească mă va conduce la simțirea păcatului, dar și al iertării lui, prin pocăință. 

Dacă iertarea și împăcarea cu Dumnezeu nu sunt simțite prin harul dumnezeiesc înseamnă că trebuie schimbată abordarea pocăinței: din cea scolastică, rațională, în cea firească, simțită; iar această schimbare se face printr-o raportare corectă și printr-o abordare sinceră în relația noastră cu Dumnezeu.

Sinceritatea înmoaie inima, care apoi izvorăște lacrimi.

 Părinții Bisericii vorbesc despre o autentică pocăință, atunci când au în vedere rugăciunea însoțită de lacrimi, întrucât ele nu pot izvorî decât dintr-o inimă „frântă și smerită”. 

Omul are multe feluri de lacrimi, izvorâte din multe stări ale inimii. 

Un lucru însă este foarte clar, și anume: inima împietrită nu poate izvorî lacrimi. 

Chiar dacă am avea lacrimi de bucurie sau de întristare, de durere sau de invidie, de necaz sau de compătimire, toate acestea izvorăsc dintr-o inimă înmuiată și ele pot fi ușor îndreptate spre pocăință. 

Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, deoarece ea schimbă starea sufletească a omului. De aceea învățătura Sfinților Părinți spune că singurele lacrimi ferite de păcat sunt lacrimile de pocăință.

Câtă vreme se poate ajunge la înmuierea inimii, toate lacrimile sunt de dorit. 

Harul lui Dumnezeu, primit prin pocăință, dă sens stărilor sufletești izvorâtoare de lacrimi.

 Astfel, lacrimile de bucurie sunt transformate în lacrimi de pocăință spre slavoslovire „Slavă Ție, Doamne!”; lacrimile de întristare, de durere sau izvorâte din trăirea unui necaz devin, prin lucrarea pocăinței, lacrimi de mângâiere și de liniștire sufletească; lacrimile de compătimire sau din invidie pot fi îndreptate spre lacrimi de pocăință a unei rugăciuni curate.

 Pocăința schimbă valoarea lacrimilor, ridicându-l pe om la comuniunea dumnezeiască, iar omul, în starea lui sufletească, simte mângâierea și atingerea lui Dumnezeu.

 Ce este mângâierea dumnezeiască? 


O să vă dau un exemplu, ca să înțelegeți mai bine. Un copil face o poznă mică: strică, de pildă, o unealtă a tatălui său, iar după aceea se mâhnește și plânge, deoarece el o consideră foarte mare. Cu cât plânge mai mult şi își recunoaște greșeala ce a făcut-o și suferă, cu atât mai mult tatăl lui îl mângâie spunându-i: „Nu-i nimic, copilașul meu nu te mâhni! Vom cumpăra alta”.

Acela însă, văzând afecțiunea tatălui său, plânge mai mult, din mărime de suflet. „Nu pot să nu mă mâhnesc. Iată, acum trebuie unealta, iar eu am stricat-o”. „Copilașul meu, nu-i nimic, era veche”, îi spune din nou tatăl. 
Dar acela iarăși se mâhnește. Și cu cât acela se mâhnește, cu atât mai mult tatăl său îl strânge în brațe, îl sărută și îl mângâie. 
 Cu cât omul suferă mai mult pentru păcătoșenia sa sau pentru nemulţumirea sa față de Dumnezeu și plânge cu mărinimie că l-a mâhnit pe Dumnezeu-Tatăl cu păcatele lui, cu atât Dumnezeu îl răsplătește cu veselia dumnezeiască și-l îndulcește lăuntric. Mâhnirea aceasta are durere, dar are și nădejde și mângâiere.

 Dar cel care dorește mângâiere dumnezeiască nu trebuie să ceară mângâiere.
 Ci trebuie să-și simtă greşeala sa, să se pocăiască și atunci mângâierea dumnezeiască va veni singură. 
Cândva, în Sfântul Munte s-a creat o problemă în care unii s-au compromis.
 Întâmplător m-a întâlnit unul dintre cei ce se compromiseseră și mi-a spus: „Ah, cât de mult doream să te văd ca să mă mângâi!”. 
Și aceasta pentru că îl „scuturase de praf” cineva. Însă cel care îl scuturase avea dreptate.
 Când am auzit, m-am mirat! Să ceară mângâiere, cu toate că greșise! 
Dacă nu ar fi cerut mângâiere, ci s-ar fi fi smerit și ar fi spus: „Am greșit, Dumnezeul meu!”, ar fi venit mângâierea dumnezeiască înlăuntrul său. Însă acela, deși greșise, voia să-i spun: „Nu-i nimic, nu te mâhni! 
Nu a fost atât de mare greșeala ta. Nu ești numai tu vinovat, ci este de vină și acela”. Ei, dar ce mângâiere este aceasta? 
Aceasta este bătaie de joc. Mângâierea dumnezeiască vine din pocăință.

 Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești III , pp.186-187


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu