Sufletul dupa moarte

   Sufletul amagit de convietuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei sale.
 Orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca. O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit. In spirit e inclinarea si caderea, iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. 
Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea sufletului. Aceasta consimtire insa, inegreste sau spurca fata sufletului, il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii, iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravandu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca.

  Sunt patimi trupesti, care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si alte asemenea se vad de departe in tinuta din afara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa plateasca de pe urma consmtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii printr-un chin de nedescris.

  Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte toate insotesc sufletul si-l aprind mereu, zorindu-l sa-l implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca, cum avea in viata pamanteasca.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia are sa se chinuiasca in felul fiecarei patimi care l-a ros in viata pamanteasca. 
Poftele, stropii acestia de noroi improscati din trup in suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup o vapaie de pofte, care il muncesc atata cat l-a chinuit setea pana la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar gasi apa. Daca n-a vrut sa scape de pofta, indiferent care a fost aceasta, cata vreme putea sa o faca in viata, acum, trecand vremea, culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc si - pe masura ce cresc, maresc chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se poate ucide pe sine ca sa nu mai simta vapaia care il arde cu iutime din ce in ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un betiv, un curvar, un pizmas, un mandru nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute.
 Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine sunt rosi de ura asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu. Va creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar desavarsit neputincioasa, iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca rautatea se vede pe sine, marindu-se in desert si zvarcolindu-se in neputinta de a mai face ceva. Toata isprava acestor patimi e muncirea neincetata pana la nebunia absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc.

  ...[...] Cand a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se aduna inspre cap, de aceea, pentru aceea care au dus o viata duhovniceasca intensa li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita. La multi dintre sfintii nevoitori ai pusitiei, in vremea iesirii sufletului, le stralucreau fetele ca soarele.

Constiinta impacata rasfrange o fata senina, pe cand o constiinta tulburata rasfrange o fata ingrozita.

  Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de 3 zile pamantesti, incepand de la momentul pe care il numim noi moarte. La iesirea din cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemena cu el, a fapturilor nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au fost rele. 
De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic "astazi", o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia sau o vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie pentru sufletul care a iubit stricaciunea.

  Acum de sufletul de datoria cunoasterii. Daca sufletul n-a ajuns sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostina de sine insusi, el trebuie neaparat ca fiinta spirituala sa se cunoasca dincolo de mormant. Sufletul isi da seama de ceea ce a castigat, isi recunoaste si isi pronunta judecata inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Pe pamant avea ajutorul Harului Dumnezeiesc din sfintele taine, care il ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.

Demonii, stapanii raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci, toate greselile marturisite la duhovnic cu inima infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai afla ca piedica in cale la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor. La aceasta infricosata cercetare a sufletului sta de fata si ingerul pazitor, care, insoteste sufletul toata calatoria aceasta.

Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad fata lui Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite. 

Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii care se innebunesc zicand cu ura ca nu este Dumnezeu nu mai trec prin vami, ei fiind cu totul fiii pierzarii. Sufletul acestora il trag din trup cu o sila mare o droaie de diavoli si osanditul suflet nu are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.

Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul care s-a dat pierzarii, asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care intr-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se inchina lui Dumnezeu, Tatalui sau, nu prin credinta, ci prin vedere. 

Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Cunostinta trebuie sa fie deplina pentru stadiul in care se afla sufletul acum. De aceea e condus de ingeri sa vada raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar mai ales, e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut. 

Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal si se putea sa faca, iar din acestea, cat a facut. Acum cunoaste care ii era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit-o el.

Iar ca la a 9-a zi pamanteasca (a 6-a zi de la ingroparea trupului), sufletul se reintoarce la Dumnezeu si se inchina. Pe pamant, biserica face rugaciune a 9-a zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe pamant, in obstea bisercii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu ca sa fie randuit in ceata dreptilor cu ingerii buni.

De la aceasta a 2-a inchinare a sufletului din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada si iadul, suferinta pacatosilor, scrasnirea dintilor, focul cel vesnic, intuneric cel mai de dinafara, unde e plangerea deznadejdii ultime.

Dincolo nu e timp ca la noi, ci vesnicia.

Totusi, calatoria asta a sufletului prin iad tine ca la 30 de zile pamantesti. In vremea aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el. Daca a avut pocainta adevarata, se va teme mai putin, dar daca nu se pocaise si-l prinsese moartea in pacate, ingrozirea lui va fi cumplita. Acum isi cunoaste "locul dupa dreptate", in care are sa se munceasca si tremura de frica.

Dupa vederea iadului, sufletul se intoarce pentru a 3-a oara sa se inchine Domnului.

Acum e lamurit, a vazut binele si raul. Acum nu mai vorbeste ca pe pamant, ca nu este rai si iad. Acum nu mai zice ca hotul fara minte: "nu cred ca este temnita".

In imparatia nevazuta a duhurilor la a 40-a zi pamanteasca are mare loc o mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteasca. Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a 3-a oara pentru sufletul care-si asteapta judecata. 

Deci, daca sufletul, in viata pamanteasca a fost un ostas bun al imparatului Hristos, intre obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toata ostenelile si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant. 

Dar daca insa nu a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toate amagirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii in locul de munca. Deci, judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi iese a 40-a zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotararea pe care o da Dumnezeu asupra sufletului de a petrece in imparatia luminii sau a se osandi in imparatia chinurilor e o hotarare provizorie si tine pana la judecata cea de obste, Judecata de pe urma. Aceasta e definitiva si fara de sfarsit.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale parintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Fagaras,  2014, pag. 235 - 237.