Sfaturi duhovnicesti ale Parintelui Tadei de la Vitovnita

PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

  Dumnezeul nostru a venit aici printre noi, ca să ne readucă la starea dintâi în care ne-a creat. El a făcut totul ca omul să-L înţeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc şi altfel, dar omul, când a căzut întregul lui aparat gânditor lăuntric s-a zdruncinat, şi l-a făcut neputincios spre bine. 
Omul a căzut sub puterea duhurilor rele, de bunăvoie s-a predat puterii şi s-a înrobit acestora.
Răul care există nu a fost creat de Dumnezeu. Răul este de la duhurile cugetătoare, gânditoare care au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s-au întors spre propria lor persoană (ei înşişi) şi au rămas nesupuşi; şi care au început să cugete (mediteze) la propria deşteptăciune (inteligenţă). Dar oricât de mult s-ar trudi orice putere cugetătoare, care nu este unită cu Izvorul vieţii, să săvârşească şi să spună (grăiască,înveţe) ceva bun, toate acele cuvinte frumoase şi tot ceea ce face este presărat cu duhoarea iadului, căci unul este Dumnezeu – Izvorul păcii şi al bucuriei, al dragostei, al dreptăţii şi al bunătăţii.
Toate fiinţele create sunt limitate, iar ceea ce este limitat nu este desăvârşit, ci este dat fiinţelor create să se desăvârşească.
Însă, fiinţele create au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu şi-au păzit vrednicia, iar apoi, din pizma acestor duhuri rele au căzut şi strămoşii noştri Adam şi Eva. Astfel s-a ancorat şi în noi aceasta însuşire – pizma diavolească (demonică). Pizma nu se dă înapoi de la nimic, chiar şi lui Dumnezeu în faţă îi vorbeşte potrivnic, totdeauna şi în tot locul. 

Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma duce permanent şi neîncetat război împotriva dreptăţii, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire desăvârşită, iar pizma nu rabdă ca cineva să facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este iubire desăvârşită, a vindecat pe femeia bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit şi cel rău şi a început lupta, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. 
Pizma neîncetat pizmuieşte, pe toţi şi în toate.
Unul dintre Părinţii de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (s-a arătat monahului Teofan, care a vieţuit în veacul al XIII-lea într-o peşteră) a lămurit multe din tainele Împărăţiei Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeţi ce lucru înfricoşător este! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar şi pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, şi nu acordăm atenţie tămăduirii (de pizmă), revenirii în sine.
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Om desăvârşit, El cuprinde toate cu iubire, cu iubirea Sa nesfârşită. Ca om este iubitor cu fiecare suflet care se apropie de El. 
Nouă, totuşi, parcă această iubire a lui Dumnezeu ni se pare îndepărtată, că Dumnezeu este foarte departe de noi. In realitate, noi suntem departe (ne îndepărtăm) (de Dumnezeu). Iar El nu se poate desparţi de noi, căci El este viaţă. El este Iubire. O, oare când vom avea şi noi faţă de El aceeaşi dragoste şi când ne vom apropia de El ca de un prieten adevărat! 
Noi însă, nu ne apropiem de El astfel, ci oarecum rezervat (cu reţinere), oarecum distant (reţinut, rece, formal); şi când ne rugăm şi când facem un bine, suntem oarecum peste măsură de formali (reţinuţi). Iar El vrea ca noi să fim fireşti. El ne-a arătat acesta prin felul in care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Aşa cum ne-a creat Domnul, aşa trebuie să ne apropiem de El; simpli ca un copil nevinovat trebuie să ne apropiem de El. 

Domnului îi sunt dragi faptele bune pe care le săvârşim (facem). Milostenia şi tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noştri şi al Bisericii, toate sunt plăcute (dragi) lui Domnului. Dar cea mai dragă şi mai plăcută Domnului este dragostea nevinovată (curată), simplă şi copilărească, care se lipeşte de inima Sa. Iată ce este cel mai drag şi ce vrea El de la noi. Şi fiecare suflet (om) poate face asta. Şi bogatul, şi săracul, şi bătrânul şi cel tânăr… 

Parcă mă întorc permanent la acesta temă, repet asta neîncetat, să învăţăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima şi întreaga noastră fiinţă, cum să îi fim dragi aşa precum sunt Îngerii şi Sfinţii. 
Căci noi suntem foarte întinaţi şi necuraţi. Dumnezeu, atunci când ne apropiem de El din inimă, nu priveşte (caută) la întinarea şi necurăţia noastră, ci ne primeşte (acceptă) de îndată. Când greşim cu ceva faţă de Părintele nostru să ne apropiem de El din inimă, căci El ne iartă totul ca şi cum nu ar fi fost nimic. 

El, Domnul nostru, este nemărginit în dragostea Lui negrăită. Ar trebui să ne apropiem de El sincer şi să fim neîncetat cu El, căci El este totdeauna cu noi. El pune în mişcare viaţa noastră şi vrea ca noi să Îl înţelegem şi să-l pricepem. Întreaga Sa viaţă pământească a fost naturală (firească), astfel încât omul să o poate înţelege. 
El a spus că este iubire, ne-a explicat că atât a îndrăgit (iubit) Dumnezeu lumea încât la dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată făptura. Firea omenească ridicată mai presus de toate făpturile (uşla) în taina Sfintei şi de viaţă dătătoarei Treimi. 

Dar ce putem noi, ca oameni, să ne dorim mai mult decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viaţă de aici, să învăţăm cum să ne apropiem de El. 
Căci noi putere proprie nu avem, trebuie să ne apropiem de El precum copii simpli şi nevinovaţi, din inimă, să-L rugăm să ne înveţe cum să fim buni, cum să-L iubim puternic aşa cum Îl iubeşte Maica Preasfântă, Îngerii şi Sfinţii.
Nu ne va lăsa Domnul orfani dacă Îi suntem permanent aproape din inimă. El aşteaptă ca inima noastră, sufletul nostru să se aprindă şi mai puternic în dorinţa şi dorul (dorire, tânjire) după El. Fie să nu cădem niciodată de la El şi din dragostea Lui. 

Adesea, aici pe pământ, se abat asupra noastră multe necazuri şi greutăţi, iar toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. 
Când sufletul se smereşte şi se supune voii lui Dumnezeu atunci încetează şi suferinţele şi necazurile pentru noi. Căpătăm atunci o cu totul altă înţelegere a vieţii. Nu mai cugetăm după veacul acesta, aşa cum lumea cugetă. Înţelegem totul altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor (alintător,blând). Toate ne sunt pentru că toate sunt dragi lui Dumnezeu. Noi suntem creaţia Lui şi tot ceea ce a fost creat este al Lui. 

Iată, ferice de mine, după cum vedeţi, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă. Căci inima năruieşte (spulberă) pacea lăuntrică şi liniştea sufletului. 
De pildă, suntem liniştiţi şi paşnici şi vine la noi un prieten şi ne povesteşte despre cineva care odată ne-a făcut mult rău că a ajuns bine (s-a realizat), şi fiindcă nu l-am iertat deîndată se iveşte în noi duhul pizmei. Iată cum nu acordăm atenţie. Trebuie să fim neîncetat în rugăciune şi să nu primim cursele duhului pizmei.
Sfinţii Părinţi spun: dacă respingem ispita duhului răutăţii (urii,mâniei) dobândim biruinţa fără luptă. Ei au vorbit aşa din experienţă. Dacă respingem prilejul (ispita) biruinţa este dobândită fără luptă!
Duhurile de sub ceruri ne atrag (ispitesc) neîncetat în cursa gândurilor. 
Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut cate feluri de mreje întind duhurile rele de sub cer a oftat şi a zis: „Dumnezeul meu, cine poate să se ferească de aceasta?” Şi a auzit glas: „Numai cei smeriţi şi blânzi trec prin ele. Ia acestea (mrejele) nici măcar nu-i ating .”




PĂRINTELE TADEI DE LA MĂNĂSTIREA VITOVNIŢA

,,Pace şi Bucurie în Duhul Sfânt,, Editura Predania, 2010

 învăţături, cuvinte, convorbiri

INVIDIA - PACAT DE MOARTE

Ce este invidia sau pizma?

 Invidia sau pizma este pacatul care ia nastere in inima omului (Marcu 7, 21) si care prilejuieste parere de rau pentru binele aproapelui si bucurie pentru nenorocirea si suferinta lui.

Prin invidie se pacatuieste fata de Dumnezeu si fata de aproapele. De aceea Sfanta Scriptura ne atrage atentia, spunand: “Unde este pizma si zavistie, acolo este neoranduiala si orice lucru rau” (Iacov 3, 16).

Ce pacate se nasc din invidie?

Din invidie se nasc: ura, clevetirea, viclesugul, inselaciunea, uciderea, precum si slabirea puterilor sufletesti si trupesti ale celui plin de invidie. 

De asemenea invidia duce si la departarea de Dumnezeu, caci inabusa dragostea curata fata de El si fata de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai rai decat orice sarpe veninos» (Hristoitia, Bucuresti,1937, p. 286).

Crestinul bun se fereste de acest pacat. 

El nu pizmuieste pe omul harnic si vrednic, spornic in toate cele bune, ci se osteneste sa-i urmeze pilda. 

 Alungarea pizmei din suflet aduce pacea si bucuria, pe care nu le cunoaste cel stapanit de ea.

Ce este lacomia?

  Lacomia este pofta nestapanita de a manca si de a bea peste masura. 

Este un pacat al trupului (Gal. 5, 19).

 Lacomul face din mancare si bautura tinta vietii lui, uitand ca acestea sunt numai mijloace de intretinere a vietii. 

Aceasta se intampla ori de cate ori credinciosul uita ca are un rost mai inalt in viata, o chemare sfanta de indeplinit.

Mantuitorul ne indeamna: “Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca? 

Ca dupa toate acestea se straduiesc neamurile; stie doar Tatal vostru Cel ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 31-33). 

Iar Sfantul Apostol Pavel spune: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). 

La fel, Sfantul Casian Romanul spune: «De bucate numai atat sa ne slujim, cat sa traim, nu ca sa ne facem robi poruncilor poftei.

 Primirea hranei cu masura si socoteala da trupului sanatate si nu ii ia sfintenia»637 

(Filocalia, vol. 1, p. 39).

Ce pacate se nasc din lacomie?

Din pacatul lacomiei se nasc: pofta trupeasca, petrecerile necuviincioase, ingrijirea numai de sine (egoismul), defaimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, maniile, diferitele boli, intunecarea mintii, pierderea cinstei, nepasarea fata de cele sfinte si tot felul de faradelegi. 

 Datoria crestinului este sa lupte impotriva lacomiei, prin virtutea cumpatarii, prin post si rugaciune.

   

 Există pahar mic, pahar mare şi pahar foarte mare, care sunt pline toate. Paharul mic nu-i supărat că nu încape în el cât cuprinde paharul mare.

 Paharul mic este satisfăcut că este plin. La măsura lui, el a luat premiu, şi-a umplut paharul. Este în funcţie de har şi harul nu se dă decât dacă este omul smerit.

 Omul, dacă este sincer şi smerit, este plin la măsura lui. Este atât de satisfăcut încât nu-şi mai bate capul că altul ar fi mai fericit ca el.
Frăţiile voastre aţi auzit de Sfântul Ioan, că i se spunea „Apostolul pe care-l iubea Iisus”. 

Dar ce, pe ceilalţi nu-i iubea Iisus?

 Îi iubea, dar Sfântul Ioan Evanghelistul avea o putere mai mare de a acapara mai multă iubire. Dumnezeu trebuia să-l ţină plin mereu, că era pahar mare. 

Dar pe toţi Apostolii îi iubea Iisus şi toţi erau plini la măsura lor. Şi atunci nu se mai justifică ticăloasa aia de invidie.

 Că se constată că niciodată nu te suferă unul care are o viaţă mai slabă decât a ta. Chiar între mireni şi călugări. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre călugărie că acesta este drumul către care trebuie să vină toţi. Dar nu toţi se pot duce la mănăstire. Nu-i nimic.

 Rămân acolo ca paharul cu măsura lor şi se desăvârşesc acolo unde sunt. Nu numai călugării se mântuiesc. Ei ţin de cuvântul cel mai înalt, vârf al Scripturii: „Vrei să fii desăvârşit?” Deci au fost invitaţi. 

Pentru că poruncile sunt porunci care te mântuiesc. Şi sunt şi sfaturile evanghelice, care te invită mai mult la desăvârşire. Dar asta nu înseamnă că omul care are nevastă nu se mântuieşte.

 Orice mântuit este fericit, e înger. Dar sunt ceruri şi ceruri, sunt locaşuri şi locaşuri.
***

Invidia roade inima omului

Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt.

Nimic nu-i dezbină mai mult pe oameni decât invidia, care e o boală neînchipuit de grea şi mult mai primejdioasă decât iubirea de argint, căci ea este rădăcina tuturor relelor. 

Iubitorul de argint este mulţumit atunci când el dobândeşte ceva, pe când cel care invidiază nu se mulţumeşte decât atunci când semenul său nu dobândeşte nimic. Fericirea sa este nefericirea celuilalt. Există o nebunie mai mare ca aceasta? Omul invidios se topeşte ca o lumânare văzând că vecinului său îi merge bine. 

Astfel, el nu numai că se lipseşte de bunătăţile cereşti, dar nici în această viaţă nu are linişte. Molia nu roade lâna şi nici viermele carnea aşa cum invidia roade şi distruge inima şi măruntaiele omului invidios.
***

Invidia ‒ rugina inimii

Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Cuviosul Nichita Stithatul spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Sfântul Vasile cel Mare spune că „precum rugina distruge în întregime fierul, în acelaşi mod invidia devorează pe cel care o are”. 

Aceeaşi învăţătură despre distrugerea invidiosului de către invidie o întâlnim la toţi Părinţii Bisericii. Revelator menţionez pe Cuviosul Nichita Stithatul, care spune că invidioşii „sunt roşi de gelozie împotriva celor care au harul duhului prin înţelepciunea şi cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Părintele Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon

----------------------------------

RUGACIUNEA LUI IISUS

Rugăciunea lui Iisus - Calea Vieţii

   Omul care a ales ca Rugăciunea lui Iisus să fie Calea Vieţii sale nu mai are alte interese, sau mai bine spus, toate celelalte interese ale vieţii sale nu-şi mai află sensul, consistenţa şi împlinirea decât în Rugăciune. 

Şi, ca orice om care lucrează la opera vieţii sale, se lasă cu totul absorbit de ea, se închide în Iisus, face din El o adevărată mănăstire şi vede şi trăieşte totul numai în El şi prin El…

 Acestui om, dacă i-am putea pune, în orice moment al vieţii sale, întrebarea pe care le-a pus-o Mântuitorul primilor Săi ucenici: „Ce căutaţi?”, 

l-am putea auzi răspunzând netulburat, oricare i-ar fi nevoile exterioare: „pe Iisus!”.

 Acest exclusivism absolut, singurul care permite realizarea marilor opere, îl unifică şi totul devine simplu pentru că Iisus este prezent în toate. El este „Adevărul şi Viaţa”, El este soluţia tuturor problemelor, împlinirea a toate.

Rugăciunea lăuntrică şi stăruitoare menţine în conştiinţa celui ce se roagă, aflată într-o neîncetată prefacere şi adâncire, conştiinţa unui prezent fără sfârşit. 

Treptat, dispar din conştiinţă gândurile şi, mai ales, dorinţa multiplicată, acest mare simbol al egoului. 

  Sfântul Nume ne impregnează cu această Prezenţă faţă de care devenim transparenţi, înăuntru şi în afară, aşa cum devine transparentă la lumină hârtia îmbibată cu untdelemn. De aici şi sensul cuvântului grec „eleison” – „miluieşte”.

 Şi, de îndată ce pierdem sentimentul acestei Prezenţe, sentiment care nu e o emoţie, simţim o mare lipsă, totul devine opac iar noi redevenim ca nişte somnambuli. 

Aceasta însemnă că există un adevărat stil de viaţă în Hristos, o manieră de a fi şi de a înţelege totul în El, de a privi în lumina Lui până şi problemele care par banale sau „profane”. 

Rugăciunea lui Iisus le dă tuturor acestor probleme o dimensiune contemplativă.

La început, după nevoile şi posibilităţile fiecăruia, Rugăciunea poate fi rostită cu buzele, fără oprire, într-un ritm mai mult sau mai puţin rapid, dar care să permită orientarea plină de dragoste a inimii, a minţii şi a atenţiei către Dumnezeu, iar fiecare cuvânt al Rugăciunii să absoarbă întreaga conştiinţă.

În alte momente, în funcţie de circumstanţe sau de oboseala ce se poate face simţită, Rugăciunea poate fi spusă cu lungi intervale de tăcere în timpul cărora se poate gusta pur şi simplu această atmosferă a Prezenţei care nu ne mai părăseşte nici o clipă. 

E cam ca zborul unei păsări mari care bate odată di aripi şi apoi se lasă purtată de aerul căruia se încredinţează … 

Precum pasărea care, dând din aripi, descoperă că sub ea nu este vid, omul descoperă prin Rugăciune Prezenţa care-l aşteaptă şi-l însoţeşte pretutindeni, îl poartă şi îl transportă spre sferele dumnezeieşti care, în acelaşi timp, nu sunt în lume şi totuşi atât de lăuntrice sieşi aici şi acum.

 Numele lui Iisus este o revelaţie şi lucrează, în noi şi în jurul nostru, ca o permanentă revelaţie. Când orbii din Evanghelie – şi cine dintre noi nu este încă orb – au rostit această Rugăciune, au aflat lumina şi au văzut şi lumea li s-a revelat…

Dar, pentru ca într-o bună zi întregul univers să devină pentru noi lumină, trebuie să începem, după însăşi chemarea Mântuitorului, prin a „coborî în cămara inimii noastre”, acolo unde se află scânteia divină şi, în ascuns şi singurătate, s-o lăsăm să ia foc.

Într-o zi, Avva Arsenie, uriaşul isihasmului din primele veacuri, a primit chiar de la Domnul acest cuvânt: „fugi, taci, linişteşte-te!”. 

Acestea sunt cele trei trepte ale Tăcerii. La începutul urcuşului duhovnicesc este necesară o ruptură care ne desparte de ceea ce este inutil, oferind condiţiile indispensabile re-orientării fiinţei noastre. Această ruptură este, bineînţeles, o necesitate fizică, prin ea ne cufundăm în singurătate şi aceasta taie totul scurt şi radical. Dar acest spaţiu fizic, odată deschis, devine şi o realitate lăuntrică în care mă pot retrage oricând şi oriunde, chiar şi în mijlocul zgomotelor. 

Se creează astfel o stare sufletească în care nu mai încape nimic şi care nu mai răspunde la provocările lumii. După instalarea în acest loc de singurătate lăuntrică, începe adevărata luptă pentru dobândirea Tăcerii. 

E o luptă de o viaţă întreagă, o luptă de suprimare a tuturor gândurilor rele, pentru că aici se află „izvorul şi principiul oricărui păcat”, cum spune Origen. Fiecare gând care se prezintă minţii este aşadar cercetat: „eşti de partea noastră, sau împotriva noastră?”, şi, după caz, este zdrobit sau transfigurat cu Rugăciunea.

Fără această aspră asceză nu există nici Rugăciune, nici Tăcere. Este un adevăr mărturisit şi repetat de Sfinţii Părinţi în unanimitate şi pe toate tonurile.

Cu această Tăcere se naşte şi Rugăciunea lui Iisus în noi. 

În linişte veghetoare, omul întreg devine ascultare. 

Este chiar ceea ce ne învaţă Sfânta Scriptură: „Schema Israel – Ascultă Israele!”, adică o atitudine ce conţine deodată toate cele trei caracteristici ale tăcerii: „fugi, taci, linişteşte-te!” într-o continuă înaintare spre tăcerea-feciorelnică şi tăcerea-roditoare. 

Numai când ajungem cu totul Tăcere ca Domnul, poate Tatăl să nască în noi Cuvântul şi numai când suntem cu totul Tăcere Îl putem auzi spunând: „Acesta este Fiul Meu cel ales, de El să ascultaţi!”. 

Şi Se va pogorî în cămara inimii noastre aşa cum S-a pogorât în peştera din Bethleem. Dar spaţiul de Tăcere deschis astfel în lume pentru a o re-crea nu ar fi fost posibil fără Tăcerea noastră lăuntrică: Tăcerea din Betlheem a fost mai întâi Tăcerea Mariei, adâncul adâncului celui fără de sfârşit.

Practica rugăciunii lui Iisus 

Extras din:

Prière du Jésus. Prière du Cœurde Alphonse şi Rachel Goetmann
Ed. Albin Michel, Paris, 1994
Traducere de Monahia Siluana Vlad

DESPRE VOIA LUI DUMNEZEU.

   Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi prigonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. 

Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.
Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”. 

Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Cel ce împlineşte voia lui Dumnezeu e mulţumit de toate, chiar dacă e sărac, bolnav sau se chinuie, pentru că îl veseleşte harul Domnului. Dar cel nemulţumit de soarta lui, care murmură pentru boala lui sau pentru cel care 1-a supărat, acela e bine să ştie că în el se află un duh de mândrie care a luat de la el mulţumirea faţă de Dumnezeu. 

Chiar dacă e aşa, nu te mâhni, ci străduieşte-te cu tărie să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi cere de la El duh smerit; şi atunci când vine la tine smeritul Duh al lui Dumnezeu, îl vei iubi şi-ţi vei găsi odihna, chiar de vei avea întristări.
Sufletul care are smerenie îşi aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu şi gândeşte aşa: „Dumnezeu ma făcut, a pătimit pentru Mine, îmi iartă păcatele şi mă mângâie, mă hrăneşte şi poartă de grijă de mine. De ce să-mi fac atunci griji sau de ce să mă tem, chiar dacă m-ar ameninţa moartea?” 

Domnul povăţuieşte orice suflet care se predă pe sine voii lui Dumnezeu, fiindcă El a zis: „CheamăMă în ziua necazului şi te voi izbăvi, şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,16].
Orice suflet tulburat de ceva trebuie să întrebe pe Domnul, şi Domnul îl va povăţui. Şi aceasta mai cu seamă în ceas de nenorocire şi tulburare; de obicei, însă, trebuie discutat cu duhovnicul, fiindcă acest lucru înseamnă smerenie. 

Bun lucru e a ne învăţa să vieţuim după voia lui Dumnezeu. Atunci sufletul rămâne neîncetat în Dumnezeu şi are mare odihnă; şi din această bucurie omul se roagă ca tot sufletul să cunoască pe Domnul; să cunoască cât de mult ne iubeşte şi cu câtă bogăţie ne dă Duhul Sfânt Care veseleşte sufletul în Dumnezeu.
Şi atunci sufletul e în întregime drag, pentru că e în întregime al lui Dumnezeu.
Domnul Cel Milostiv îl povăţuieşte pe om că trebuie să îndure întristările cu mulţumire. în toată viaţa mea n-am murmurat o singură dată pentru întristări, ci le-am primit pe toate din mâinile lui Dumnezeu ca pe un leac mântuitor şi am mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu mi-a dat să îndur cu uşurinţă toate întristările.
Toţi oamenii pe pământ îndură inevitabil întristări şi, deşi întristările pe care ni le trimite Domnul nu sunt mari, pentru oameni ele par de neîndurat şi îi întristează, şi aceasta pentru că nu vor să-şi smerească sufletul, nici să se predea voii lui Dumnezeu. 

Dar pe cei ce s-au predat voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi îi călăuzeşte cu harul Său, şi ei îndură totul cu bărbăţie pentru Dumnezeu, pe Care-L iubesc şi împreună cu Care vor fi preamăriţi în veci.
Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.
Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.
Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări. 

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.
Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.
Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.
Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Le 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pământ. 

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.
O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.
Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu. 

Aşa s-a întâmplat şi cu fiarele sălbatice care la vederea sfinţilor mucenici sau a bărbaţilor cuvioşi se făceau blânde şi nu le făceau rău. Chiar şi demonii se tem de sufletul blând şi smerit, care-i biruie prin ascultare şi rugăciune.
Alt lucru uimitor: tâlharului i s-a făcut milă de Domnul-Prunc, dar arhiereii şi bătrânii L-au predat Iui Pilat să-L răstignească. Şi aceasta pentru că ei nu se rugau şi nu cereau de la Domnul să-i povăţuiască ce şi cum să lucreze.
Astfel, adeseori ocârmuitorii şi oamenii mari vor binele, dar nu ştiu unde este; nu ştiu că este în Dumnezeu şi că li se dă de la Dumnezeu.
Întotdeauna trebuie să ne rugăm ca Domnul să ne po-văţuiască ce anume trebuie să facem, şi Domnul nu ne va lăsa să rătăcim.
Adam n-a avut înţelepciunea să întrebe pe Domnul despre rodul pe care i 1-a dat Eva, şi pentru aceasta a pierdut raiul.
David n-a întrebat pe Domnul: „Este bine oare să iau pe femeia lui Urie?” şi a căzut în păcatul uciderii şi al preacurviei.
Aşa şi toţi sfinţii care au păcătuit, au păcătuit pentru că n-au chemat pe Domnul să-i ajute şi să-i povăţuiască. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Când vorbeam după mintea mea, se întâmpla să greşesc”.
Dar sunt şi greşeli fără păcat care vin din nedesăvârşirea noastră; le vedem chiar şi la Maica Domnului. în Evanghelie se spune că atunci când a părăsit Ierusalimul împreună cu Iosif, ea credea că Fiul ei mergea cu rudele sau cunoscuţii… Şi abia la capătul a trei zile de căutări L-au găsit în templu vorbind cu cărturarii [Le 2,44].
Astfel, numai Domnul ştie toate, noi însă, oricine am fi, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne povăţuiască şi să întrebăm pe părintele duhovnicesc, ca să nu greşim. 

Duhul lui Dumnezeu povăţuieşte pe toţi în chip deosebit: unul se linişteşte [vieţuieşte în isihie] în singurătate, în pustie, altul se roagă pentru oameni; altul e chemat să păstorească turma cuvântătoare a lui Hristos; altuia i s-a dat să propovăduiască sau să mângâie pe cei ce suferă; altul slujeşte pe aproapele din munca sau averea lui - toate acestea sunt daruri ale Duhului Sfânt şi toate sunt date în grade diferite: unuia treizeci, altuia şaizeci, altuia o sută [Mc 4, 20]. 

Dacă ne-am iubi unii pe alţii întru simplitatea inimii, atunci Domnul ne-ar arăta prin Duhul Sfânt multe lucruri minunate şi ne-ar descoperi mari taine.
Dumnezeu - o iubire de care nu te poţi sătura… Mintea mea s-a oprit în Dumnezeu şi am încetat să scriu…

Cât de limpede îmi este că Domnul ne conduce. Fără El n-am putea nici măcar gândi binele; de aceea trebuie să ne predăm cu smerenie voii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul ne călăuzeşte.
Toţi ne chinuim pe pământ şi căutăm libertatea, dar puţini sunt cei ce ştiu în ce anume stă libertatea şi unde se găseşte ea.
Şi eu doresc libertatea şi o caut zi şi noapte. Am înţeles că ea este la Dumnezeu şi e dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit şi şi-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Celor ce se pocăiesc Domnul le dă pacea Lui şi libertatea de a-L iubi. Şi nu e nimic mai bun pe lume decât a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele. în aceasta îşi găseşte sufletul odihna şi bucuria.
Noroade ale pământului, cad în genunchi înaintea voastră şi vă rog cu lacrimi: „Veniţi la Hristos! Eu cunosc iubirea Lui pentru voi. O cunosc şi de aceea strig întregului pământ. Dacă nu cunoşti ceva, cum vei vorbi despre aceasta?”
Vei întreba, poate: „Dar cum putem cunoaşte pe Dumnezeu?” Eu, însă, spun că vedem pe Domnul prin Duhul Sfânt. Şi tu, dacă te smereşti, atunci şi ţie Duhul Sfânt îţi va arăta pe Domnul nostru; şi atunci şi tu vei voi să strigi despre El întregului pământ. 

 Unde este iertarea păcatelor, acolo e şi o conştiinţă liberă şi iubire, chiar dacă una mică.
Domnul nu vrea moartea păcătosului [Iz 18, 32], iar celui ce se pocăieşte îi dă în dar harul Duhului Sfânt. El dă sufletului pacea şi libertatea de a fi cu mintea şi inima în Dumnezeu. 

Când Duhul Sfânt ne iartă păcatele, atunci sufletul primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu mintea curată; atunci el vede liber pe Dumnezeu şi rămâne întru El în odihnă şi bucurie. Aceasta e adevărata libertate. Dar fără Dumnezeu nu poate fi libertate, pentru că vrăjmaşii tulbură sufletul prin gândurile cele rele.
Voi spune adevărul în faţa lumii întregi: sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Sfântului Său Duh. Şi Duhul Sfânt m-a învăţat şi de aceea scriu despre Dumnezeu fără osteneală, pentru că El mă atrage să scriu.
Mi-e milă şi plâng şi suspin pentru oameni. Mulţi gândesc: „Am făcut multe păcate: am ucis, am zburdat, am siluit, am defăimat, am desfrânat şi am făcut multe alte lucruri”, şi de ruşine nu vin la pocăinţă. Dar ei uită că înaintea lui Dumnezeu toate păcatele lor sunt ca o picătură de apă în mare.
O, fraţii mei din tot pământul, căiţi-vă până când mai e vreme! Dumnezeu aşteaptă cu milostivire pocăinţa noastră. Şi tot cerul, toţi sfinţii aşteaptă această pocăinţă. Aşa cum Dumnezeu este iubire [1, In 4, 8], aşa şi Duhul Sfânt în sfinţi e iubire. Cere iertare, şi Dumnezeu te va ierta. Şi când vei primi iertarea păcatelor, atunci în sufletul tău va fi bucurie şi veselie, şi harul Duhului Sfânt va intra în sufletul tău şi vei zice: „Iată adevărata libertate; ea este în Dumnezeu şi de la Dumnezeu”.
Harul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii rămân în Duhul Sfânt, dar voia lor liberă nu este desfiinţată.
Mulţi oameni nu cunosc calea mântuirii, rătăcesc în întuneric şi nu văd Lumina Adevărului. Dar El a fost, este şi va fi, şi pe toţi îi cheamă cu milostivire la Sine: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, cunoaşteţi-Mă şi Eu vă voi da odihna şi libertatea”.
Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu, înainte însă nu ştiam aceasta. Până la douăzeci şi şapte de ani credeam numai că Dumnezeu există, dar nu-L cunoşteam, dar de când sufletul meu L-a cunoscut prin Duhul Sfânt, el se topeşte de dogoarea doririi Lui; şi acum cu inimă fierbinte îl caut ziua şi noaptea.
Domnul vrea ca noi să ne iubim unii pe alţii; în aceasta stă libertatea: în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. în aceasta e şi libertatea şi egalitatea. în rangurile pământeşti nu poate fi egalitate, dar acest lucru nu contează pentru suflet. Nu se poate ca fiecare să fie împărat sau prinţ; nu se poate ca fiecare să fie patriarh sau egumen sau în-tâi-stătător; dar în oricare rang e cu putinţă să iubeşti pe Dumnezeu şi să fii bineplăcut Lui şi numai aceasta contează. Şi cine iubeşte mai mult pe Dumnezeu pe pământ, acela va avea mai multă slavă în împărăţie. Cine iubeşte mai mult, acela se avântă cu tărie spre Dumnezeu, acela va fi aproape de El. Fiecare va fi preamărit pe măsura iubirii lui. Şi am înţeles că iubirea este felurită după tăria ei.
Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva - aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri - aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său - aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mucenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această măsură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate culca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubirea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dulceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi1 învaţă să iubească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte sufletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice: „Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

Sfântul Siluan Athonitul ,,Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei ,, Editura Deisis, pag. 44-50

Parintele Efrem Athonitul - Despre Credinta si Mantuire

POVETE PĂRINTEŞTI 

de Părintele Efrem Athonitul


* Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune.

Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.


* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi tine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.


* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înteleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.


* Spuneti rugăciunea; aceasta sfinteşte gura, sfinteşte aerul, sfinteşte locul în care a fost rostită.


* Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini.

 Prin rugăciunea mintii îl loveşti în inimă, de aceea şi reactionează atât de cumplit.


* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. 

Să nu lăsăm mintea fără ocupatie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul sau crestinul mirean care nu zice rugăciunea este monah sau crestin doar pe dinafară.


* Numele lui Iisus sfinteşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru.

 În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească.

Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.


* Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet.

Leacul, terapia, arma împotriva risipirii mintii este trezvia.

Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.


* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii mintii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâi gândul păcatului. 

Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

* Dacă mintea nu se curăteşte de năluciri,patimi, ganduri desarte, Dumnezeu nu scrie pe lespedea mintii cuvintele Sale.


* Diavolii pun o multime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.


* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.


* Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinta ştiintelor; e nevoie de un învătător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul.

Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăta un meşteşug ori ştiintă trebuie să faci ascultare de învătător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinta duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învete pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învătăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile.

Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învete vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.


* Deoarece lucrarea mintii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

* O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

* Sfintii Părinti foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îti aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.


* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinta, dispretul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. 

Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.


* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dintii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dintii.


* Pentru ostenelile virtutii vom afla odihnă în cealaltă viată; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sământa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiti de recoltă. Cu ostenelile şi suferintele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.


* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne.

Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinta noastră.


* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispretului?


* Sfintii Părinti s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinŃă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăti în cer.


* Viata de acum este ca un târg; toti schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

* Silinta aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.


Părintele Efrem Athonitul
DESPRE CREDINłĂ ŞI MÂNTUIRE
Carte tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfintitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

Sufletul dupa moarte

   Sufletul amagit de convietuirea cu animalitatea trupului, are sa poarte chinurile rasturnarii rolurilor de indata dupa despartirea sa din robia uneltei sale.
 Orice fapta trupeasca a fost mai intai o fapta sufleteasca. O cadere in curvie e mai intai o cadere in spirit. In spirit e inclinarea si caderea, iar aceasta e de la convietuirea cu trupul in care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. 
Dar ispititorul nu poate face nimic fara consimtirea sufletului. Aceasta consimtire insa, inegreste sau spurca fata sufletului, il face din ce in ce mai manjit de poftele impotriva firii, iar cu trecerea vremii, trupul slabeste si se satura de pofte, pe cand sufletul, fiind nemuritor, naravandu-se cu ele, cauta sa le implineasca, chiar daca trupul nu mai e in stare sa le faca.

  Sunt patimi trupesti, care inrauresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se rasfrang asupra trupului. Slava desarta, mandria, orgoliul, viclenia, parerea de sine si alte asemenea se vad de departe in tinuta din afara a trupului. Aceasta spurcare a obrazului, sufletul are sa plateasca de pe urma consmtirii cu patimile iscate de vrajmas contra firii printr-un chin de nedescris.

  Deci, in cazul cand trupul si-a robit stapanul, cand petele animalitatii s-au intiparit pe faptura nemuritoare a sufletului, cand sufletul s-a aprins de dorintele trupului, aceste pofte toate insotesc sufletul si-l aprind mereu, zorindu-l sa-l implineasca in fapta, chiar daca nu mai are unealta trupeasca, cum avea in viata pamanteasca.

Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia are sa se chinuiasca in felul fiecarei patimi care l-a ros in viata pamanteasca. 
Poftele, stropii acestia de noroi improscati din trup in suflet, starnesc in sufletul desfacut de trup o vapaie de pofte, care il muncesc atata cat l-a chinuit setea pana la moarte, pe unul care ar trece Sahara si n-ar gasi apa. Daca n-a vrut sa scape de pofta, indiferent care a fost aceasta, cata vreme putea sa o faca in viata, acum, trecand vremea, culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc si - pe masura ce cresc, maresc chinuirea - nu are nici o izbavire, de vreme ce sufletul e nemuritor si nu se poate ucide pe sine ca sa nu mai simta vapaia care il arde cu iutime din ce in ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mancare, un betiv, un curvar, un pizmas, un mandru nu scapa de tirania poftelor sale, ci acestea il chinuiesc fara de sfarsit si se maresc pe masura ce nu pot fi satisfacute.
 Invidiosul, trufasul, iubitorul de sine sunt rosi de ura asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc si asupra lui Dumnezeu. Va creste mereu si le macina mintea, zvarlindu-i intr-o nebunie furioasa, dar desavarsit neputincioasa, iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, ca rautatea se vede pe sine, marindu-se in desert si zvarcolindu-se in neputinta de a mai face ceva. Toata isprava acestor patimi e muncirea neincetata pana la nebunia absoluta a sufletului. Sufletul arde ca intr-o mare de foc.

  ...[...] Cand a sunat ceasul iesirii din lume, sufletul se retrage din trup si se aduna inspre cap, de aceea, pentru aceea care au dus o viata duhovniceasca intensa li se insenineaza fata cu o lumina neobisnuita. La multi dintre sfintii nevoitori ai pusitiei, in vremea iesirii sufletului, le stralucreau fetele ca soarele.

Constiinta impacata rasfrange o fata senina, pe cand o constiinta tulburata rasfrange o fata ingrozita.

  Desfacerea sufletului de trup se face in vreme de 3 zile pamantesti, incepand de la momentul pe care il numim noi moarte. La iesirea din cortul pamantesc, sufletul trece in lumea asemena cu el, a fapturilor nevazute, fie cu ingerii buni, daca a fost bun, fie cu ingerii cazuti, daca faptele lui au fost rele. 
De unde pe pamant erau ceasuri, zile si ani, dincolo e un vesnic "astazi", o vesnicie luminoasa pentru sufletul care a dobandit sfintenia sau o vesnicie intunecoasa, neagra vesnicie pentru sufletul care a iubit stricaciunea.

  Acum de sufletul de datoria cunoasterii. Daca sufletul n-a ajuns sau n-a vrut sa ajunga pe pamant la desavarsita cunostina de sine insusi, el trebuie neaparat ca fiinta spirituala sa se cunoasca dincolo de mormant. Sufletul isi da seama de ceea ce a castigat, isi recunoaste si isi pronunta judecata inainte de a-l judeca Dumnezeu.

Pe pamant avea ajutorul Harului Dumnezeiesc din sfintele taine, care il ajuta sa se cunoasca si sa-si judece purtarea.

Demonii, stapanii raului pe pamant, au sa-i dea acum pe fata toate faptele sale rele, pe care sufletul si le va recunoaste si se va teme cumplit. Prin recunoasterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci, toate greselile marturisite la duhovnic cu inima infranta si smerita si pentru care sufletul si-a facut canonul, nu se mai afla ca piedica in cale la trecerea printre cumplitii vamesi ai vazduhului, caci puterea lui Dumnezeu le-a sters pe acestea din cartile lor. La aceasta infricosata cercetare a sufletului sta de fata si ingerul pazitor, care, insoteste sufletul toata calatoria aceasta.

Vamile cunostintei sunt pentru sufletele de mijloc, care mai vad fata lui Dumnezeu, chiar daca vor fi osandite. 

Vrajmasii lui Dumnezeu, ateii care se innebunesc zicand cu ura ca nu este Dumnezeu nu mai trec prin vami, ei fiind cu totul fiii pierzarii. Sufletul acestora il trag din trup cu o sila mare o droaie de diavoli si osanditul suflet nu are nici macar mangaierea sa vada de departe fata ingerului pazitor, daca necredinciosul acela era dintre cei botezati.

Precum nu se apropie ingerii buni de sufletul care s-a dat pierzarii, asa nu se apropie ingerii rai de sufletele sfintilor care intr-o stare de contemplatie, se suie la Dumnezeu ca un suvoi de foc. Acum, sufletul se inchina lui Dumnezeu, Tatalui sau, nu prin credinta, ci prin vedere. 

Cei curati cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Cunostinta trebuie sa fie deplina pentru stadiul in care se afla sufletul acum. De aceea e condus de ingeri sa vada raiul, fericirea dreptilor, rasplata faptelor bune, dar mai ales, e condus sa-si vada faptele sale bune pe care le-a facut sau pe care le-ar fi putut face, dar nu le-a facut. 

Acum va pricepe sufletul ce inzestrare ii daduse Tatal si se putea sa faca, iar din acestea, cat a facut. Acum cunoaste care ii era masura data lui de Dumnezeu si cat a implinit-o el.

Iar ca la a 9-a zi pamanteasca (a 6-a zi de la ingroparea trupului), sufletul se reintoarce la Dumnezeu si se inchina. Pe pamant, biserica face rugaciune a 9-a zi pentru cel ce s-a mutat. Cunoscutii si rudeniile de pe pamant, in obstea bisercii fiind, ridica rugaciune catre Dumnezeu ca sa fie randuit in ceata dreptilor cu ingerii buni.

De la aceasta a 2-a inchinare a sufletului din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge sa vada si iadul, suferinta pacatosilor, scrasnirea dintilor, focul cel vesnic, intuneric cel mai de dinafara, unde e plangerea deznadejdii ultime.

Dincolo nu e timp ca la noi, ci vesnicia.

Totusi, calatoria asta a sufletului prin iad tine ca la 30 de zile pamantesti. In vremea aceea sufletul cunoaste cu de-amanuntul plata pacatului, urmarile relelor pe care le-a facut el. Daca a avut pocainta adevarata, se va teme mai putin, dar daca nu se pocaise si-l prinsese moartea in pacate, ingrozirea lui va fi cumplita. Acum isi cunoaste "locul dupa dreptate", in care are sa se munceasca si tremura de frica.

Dupa vederea iadului, sufletul se intoarce pentru a 3-a oara sa se inchine Domnului.

Acum e lamurit, a vazut binele si raul. Acum nu mai vorbeste ca pe pamant, ca nu este rai si iad. Acum nu mai zice ca hotul fara minte: "nu cred ca este temnita".

In imparatia nevazuta a duhurilor la a 40-a zi pamanteasca are mare loc o mare hotarare asupra sufletului, care s-a lamurit in asa de scurta vreme, cat nu se lamurise in zeci de ani de zile de viata pamanteasca. Biserica pe pamant se roaga lui Dumnezeu a 3-a oara pentru sufletul care-si asteapta judecata. 

Deci, daca sufletul, in viata pamanteasca a fost un ostas bun al imparatului Hristos, intre obstea sfintilor, a ingerilor buni, bucurandu-se de toata ostenelile si suferintele ce le-a indurat bucuros pentru Hristos pe pamant. 

Dar daca insa nu a trait pentru Hristos, ci pentru sine si pentru toate amagirile lumii acesteia, petrecerea lui va fi cu diavolii in locul de munca. Deci, judecata particulara, adica a fiecarui suflet indeosebi iese a 40-a zi de la mutarea sufletului din cortul lui de lut. Hotararea pe care o da Dumnezeu asupra sufletului de a petrece in imparatia luminii sau a se osandi in imparatia chinurilor e o hotarare provizorie si tine pana la judecata cea de obste, Judecata de pe urma. Aceasta e definitiva si fara de sfarsit.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale parintelui Arsenie Boca, Editura Agaton, Fagaras,  2014, pag. 235 - 237.

Despre pofta

  Pacatele impotriva noastra insine duc la invartosarea inimii. O cunoastem cu totii si o cunosc si eu. Dar ele mai duc si la intunecarea simtirii care ne indeparteaza de Dumnezeu. Acestea sunt cele 7 pacate de capetenie sau pacate de moarte:

- Mandria

- Iubirea de argint

- Desfranara

- Lacomia

- Pizma (invidia)

- Mania

- Lenea

  Intre aceste 7 se afla si radacina relelor: lacomia stomacului.

  Acesta trebuie ars cu postul si scos afara. 

  Lacomia stomacului odrasleste dintr-o data, din radacina, o puzderie de ramuri, dintre care mai aratoase sunt 3:

- Mania

- Desfranarea

- Iubirea de avere

  Bagati de seama ca stomacul se umple, dar pofta nu se satura. Iata lucrul celui rau: pofta peste fire. E cunoscuta lacomia lupilor si totusi nu mananca mai mult decat le este foame. Fiarele, animalele nu trec cu poftirea peste fire, numai omul trece, caci numai pe om are diavolul manie si numai pe om il razboieste si-l incearca. Iata de ce sa nu ascultati de pofta niciodata, caci cine a ascultat de pofta, a ascultat de diavol.

  Razboiul stomacului e primul razboi pe care l-a pierdut omul (in Rai) si prima biruinta a diavolului. Si cu el, adica cu satisfacerea poftei, diavolul nadajduieste sa-i castige pe oameni si sa-i desfaca de Dumnezeu. Si sa stiti ca daca nu bagi de seama, diavolul va birui. 

Iata de ce strigam sa auda toti: inapoi la post si cu mancare simpla, caci fara de post ne merge rau, caci suntem in mana celui rau.

  Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.

"Vreau sa schimb lacrimile voastre in bucurie", antologie de cuvinte duhovnicesti ale partintelui Arsenie Boca. Editura Agaton, Fagaras, 2014, pag 176 - 177.

Un destin inteles

   Pribegim multi ani in viata fara a ne lamuri un rost in lume. Unii pribegesc fara rost, fara tinta. Altii il cauta toata viata fara sa-l gaseasca sau fara sa stie ca l-au gasit.

Intelegem  prin destin, rosturile pe care le-a ascuns Dumnezeu in viata fiecarui om si pe care omul trebuie sa le desfasoare la randu-i intre oameni. In fiecare ins e sadita o intentie a lui Dumnezeu care prin om trebuie sa devina creatie.

In crestinism, omul este ridicat pana la cinstea de colaborator  a lui Dumnezeu, iar aceasta colaborare e destinul. Talantii (talentele) sunt inzestrarile acestei colaborari ale lui Dumnezeu cu omul. Omul e nelinistit cata vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu el. Viata pamanteasca nu e un scop in sine, ci numai un mijloc, e numai cadrul unui destin sau e in cadrul unui destin.

Multi se tem de cuvantul destin ca nu cumva sa insemneze predestin. Prin urmare, sa se trezeasca intr-o doctrina fara de libertatea vointei, deci fara conceptul specific crestin al responsabilitatii ultime.

Cum sa nu raspunzi de ce ti-a dat Dumnezeu?

Si cum sa nu raspunzi daca n-ai facut ce ti-a dat de facut?

Lucratorii viei, angajati de Dumnezeu, iconomi ai creatiei sale nu aveau sa raspunda pentru ca si-au interpretat destinul (mozaicii din Ierusalim, care aveau aceasta istorie unica in lume, istorie mai mult a viitorului decat a trecutului - Sfanta Scriptura, nu sunt cu atat mai raspunzatori, cu cat n-au inteles destinul ascuns de Dumnezeu in neamul lor, in sensul lui Dumnezeu, ci in sensul unei imparatii pamantesti)? Marea raspundere a lui Israel a ramas tocmai vinovatia ca nu s-au integrat in viitorul pe care il destinase Dumnezeu scripturii. 

Dar iata ca vine cineva la praznicul Pastelui in Ierusalim, un copilas de 14 ani, placut la chip, cu ochii frumosi si par balai, David (Regi 16,22), care-si intelege destinul la reala interpretare a destinului lui Israel.

Toti capii de familie erau datori sa vina la Ierusalim de 3 ori pe an. Printre aceste 3 zile era si praznicul Pastelor Iudeilor, care comemora iesirea evreilor din robia Egiptului. Mai era tinuta in praznicul Pastelor jertfa pe altarul templului al mielului pascal, sangele caruia era semn pe usa fiecarui israelian, spre apararea de ingerul mortii, care pedepsea Egiptul.

Cand a vazut copilul Iisus jertfa si arderea mielului, atunci Cel ce era personificarea iubirii s-a idenfiticat durerii mielului si deodata i s-a deschis taina ce preinchipuie aceasta jertfa. Aceasta impresie a jertfei a unui miel nevinovat, a organizat dintr-o data, intr-o lumina noua de viitor intrebarile pe care avea sa le puna rabinilor de indata ce ii va putea prinde de vorba. De aceea, dupa praznic, Iisus nicigand nu avea sa se intoarca acasa, pana ce nu afla tot ce-L ardea pe el. Cum Iisus avea 12 ani, varsta de trecere intre copii si tineri si varsta de admitere in scoala rabinica a templului - printre tinerii care sedeau la picioarele batranilor era si Iisus. Intr-o aripa a templului (intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura) preotii tineau curs din indrumare prin indrumari si raspunsuri.

Iisus era printre mozaretii templului, intrebandu-i si raspunzandu-le din Scriptura despre venirea lui Mesia. Batranii ascultau copilul si se minunau de intelepciunea lui. Ei nu-si puteau da seama ca vorbesc cu un Copil ce Si-a inteles destinul: misiunea pe care o avea in lume de a inlocui cu sine mielul de jertfa. Umilinta de copil, Iisus repeta textele din profetii, aratand intelesuri mai adanci, pe care mozaretii le treceau cu vederea. Copilul ii intreba mai des despre locul din Isaia in care sunt profetite suferintele lui Mesia si din psalmi despre jertfa mielului lui Dumnezeu.

Batranii aveau in El mari fagaduinte, dar nu le vedeau prin cercul lor ingust. Copilul le misca inima cum poate nu facuse nici un om pana la el. Dumnezeu incearca sa le dea invataturilor lui Israel o noua lumina a scripturilor, folosindu-se de nevinovatia de copil a fiului Sau, singura care nu le ranea ingamfarea lor de rabini. Ei nu admiteau ca cineva sa-i invete. De aceea Iisus le-a dat impresia ca ei sunt invatatorii, iar el scolarul. Era singura cale de a le arata ca profetiile mesianice mai au si un alt inteles, dar trufia lor nu le ingaduia sa recunoasca si o alta intepretare a scripturilor, decat aceea care le satisfacea pofta de dominatie.

Din invataturile parintelui Arsenie Boca - "Talantii imparatiei", Editura Credinta stramoseasca, 2004. Drept de autor: ieromonah Teocnost, pag. 124 - 127.