Parintele Sofronie Saharov - Cuvant despre viata in Hristos

Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împu­ţi­nat adevărul de la fiii oamenilor! Deşertăciuni a grăit fiecare către aproa­pele său, buze viclene în inimă şi în inimă rele au grăit (Psalmi 11, 1-2).

„Cercetează Sfîntă Scriptură - zice Sfîntul Simeon Noul Teolog - şi scrierilor Sfinţilor Părinţi, în chip deosebit ale celor ce s-au ocupat de viaţa în nevoinţe şi, comparînd învăţătura lor cu poveţele şi purtarea dascălului tău, vei putea vedea ca într-o oglindă cum trebuie să vieţuieşti. 

Sfinţii Părinţi tind tot mai mult să recomande ca povăţuitor Sfînta Scriptură şi scrierile patristice. Sfîntul Nil Sorski, vorbind de părinţii ce au trăit înaintea lui, scrie: „Nu-i un lucru neînsemnat să-ţi găseşti un dascăl de nădejde, care să-ţi poată sluji de călăuză pentru această lucrare minunată.

 Poate fi numit de nădejde cel ale cărei fapte şi gînduri se potrivesc cu Sfînta Scriptură şi care au dobîndit dreapta măsură duhovnicească.

 Dar atunci, după cum zic Sfinţii Părinţi, este neînchipuit de greu să găseşti un adevărat povăţuitor care să te înveţe aceste lucruri. Dar acum, cînd numărul lor s-a împuţinat foarte tare, trebuie să-l cauţi cu toată sîrguinţa. În acelaşi timp, dacă nu l-ai găsit, Sfinţii Părinţi ne poruncesc să ne punem sub ascultarea şcolii Sfintei Scripturi, ascultînd de Domnul Însuşi, Care ne zice: Cercetaţi Scripturile, căci voi socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică (Ioan 5, 39). Căci toate cîte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră (Romani 15, 4).

Sfîntul Nil Sorski trăia în veacul al cinsprezecelea. El a întemeiat un schit nu departe de Lacul Alb, unde s-a închinat rugăciunii într-o adîncă singurătate. Este bine pentru părinţii duhovniceşti de astăzi să asculte cu cîtă umilinţă şi sfială vorbeşte Sfîntul Nil despre sfaturile pe care le da fraţilor. „Nimeni nu trebuie, din lipsă de grijă, să ţină ascunse cuvintele lui Dumnezeu, ci trebuie să-şi mărturisească slăbiciunea; în acelaşi timp nu trebuie să ascundă adevărul lui Dumnezeu, pentru că altfel va încălca poruncile Lui. 

Să nu ascundem cuvintele lui Dumnezeu, ci să le facem cunoscute. Sfintele Scripturi şi cuvintele Sfinţilor Părinţi sînt aşa de numeroase ca şi firicelele de nisip în mare; cercetîndu-le fără osteneală, noi îi vom învăţa pe cei ce vin la noi şi au nevoie de ele. Mai bine zis, nu sîntem noi cei ce învăţăm, căci nu sîntem vrednici de a face acest lucru, ci sînt Sfinţii Părinţi care-l fac, plecînd de la Sfînta Scriptură.”

Avem aici modelul cel mai potrivit pentru îndrumarea duhovnicească din vremurile noastre. El este cu totul mîntuitor, şi pentru dascăl şi pentru ucenic. El este arătarea unei sporiri duhovniceşti măsurate. El nu primeşte închipuirile, obrăznicia şi îndrăznelile nebuneşti în care cad cei ce caută să-i urmeze formal pe Varsanufie cel Mare sau pe alţi părinţi vestiţi, fără să fi primit harul pe care l-au primit aceia. Ceea ce la Părinţi era arătarea unei prezenţe îmbelşugate a Sfîntului Duh, vădeşte la aceşti imitatori nechibzuiţi şi făţarnici o adîncă neştiinţă, orbire, mîndrie şi încredere în ei înşişi.

Fraţi prea-iubiţi, să vestim cuvîntul lui Dumnezeu cu toată umilinţa şi cu toată cucernicia, ferindu-ne de mîndria care-i atacă violent pe oamenii supuşi patimilor, atunci cînd aceştia îi învaţă pe fraţii lor. Gîndiţi-vă la aceasta: că vom da răspuns pentru orice cuvînt nefolositor ce ne iese din gură (Matei 12, 36). Va fi înfricoşător să dăm socoteală de cuvîntul lui Dumnezeu propovăduit cu mîndrie şi din slavă deşartă! Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de mîndrie. Pe cei ce au zis: Cu limba noastră ne vom mări; căci buzele noastre la noi sînt; cine ne este Domn? (Psalmi 11, 3-4).

Domnul va pierde pe cei ce caută propria lor mărire şi nu mărirea lui Dumnezeu. Să ne temem de ameninţarea lui Dumnezeu! Să spunem un cuvînt ziditor cînd este de neapărată trebuinţă, nu ca nişte învăţători, ci ca oameni care au ei înşişi nevoie să fie învăţaţi şi care se străduiesc să se lase pătrunşi de învăţătura dată de către Dumnezeu în cuvîntul său prea-sfînt. După darul pe care l-a primit fiecare, slujiţi unii altora, ca nişte buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu. Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, slujba lui să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpînirea în vecii vecilor. Amin. (1 Petru 4, 10-11).

Cine lucrează în numele său propriu lucrează pentru propria sa faimă. El se dă pe sine şi pe cei ce îl ascultă ca jertfa a lui satan. Cine lucrează în numele Domnului lucrează pentru mărirea lui Dumnezeu; el cîştigă mîntuirea sa şi a semenului său prin Domnul, singurul Mîntuitor al oamenilor. Să ne fie teamă a da unui începător învăţături negîndite, neîntemeiate pe cuvîntul lui Dumnezeu şi pe o înţelegere duhovnicească a acestui cuvînt. Este mai bine să-ţi recunoşti propria neştiinţă decît să răspîndeşti o învăţătură vătămătoare sufletelor. Să ne ferim de o mare nenorocire: a-l face pe un slujitor a lui Dumnezeu (un începător încrezător) slugă a oamenilor (1 Corinteni 7, 27), împingîndu-l să împlinească voia căzută a unui om, în locul voii prea-sfinte a lui Dumnezeu.

Legătura simplă dintre cel ce dă sfaturi şi ucenicul care le primeşte este cu totul alta decît aceea dintre un bătrîn şi un ucenic care împlineşte o ascultare necondiţionată, care s-a făcut rob în numele Domnului. Un simplu sfat nu trebuie să ducă la împlinirea lui necondiţionată: poţi să-l urmezi sau nu. Sfătuitorul nu-şi ia nici o responsabilitate pentru un sfat, dacă l-a dat cu frică de Dumnezeu şi cu smerenie, nu din propria sa iniţiativă, ci la cererea insistentă a celuilalt. La fel, cel ce a primit un sfat nu-i legat de el; el are libertatea de a hotărî dacă urmează sau nu sfatul primit. Este limpede că sfătuirea, care corespunde în toate Sfintei Scripturi răspunde întrutotul nevoilor vremurilor noastre de cădere.

Să subliniem faptul că Părinţii opresc să dai sfaturi altora din proprie dorinţă, fără să-ţi fie cerut; a te apuca să dai sfaturi altora este semn că-ţi atribui o cunoştinţă şi o demnitate duhovnicească, ceea ce este probă vădită de orgoliu şi orbire.

Bibliografie: Sfântul Ignatie Brancianinov, Fărîmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996

Pr. Visarion Iugulescu - Despre spovedanie

Ce este mărturisirea ( spovedania )?

Mărturisirea este o înfăţişare, de bunăvoie, prin grai, a faptelor rele, ca şi a vorbelor şi a gîndurilor. Ea este smerită, învinuindu-se pe sine, este dreaptă, fără ruşinare, hotărîtă, şi se face către un duhovnic legiuit.
Mărturisirea trebuie făcută de bunăvoie

Aşadar, şi tu, frate:

1) Trebuie să mărturiseşti, cu însăşi gura ta, toate faptele tale cele rele, toate vorbele tale rele şi toate gîndurile tale rele. Am zis să-ţi spui păcatele cu însăşi gura ta deoarece, chiar dacă le-ai avea scrise ca să nu le uiţi, totuşi ai datoria să le citeşti tu însuţi duhovnicului tău. Cei care îşi scriu păcatele şi, după ce au dat duhovnicului ceea ce scriseseră, pleacă, fac rău şi greşesc, iar mărturisirea lor nu este desăvîrşită. Şi, pe viitor, să înceteze cu acest lucru nepotrivit şi să-şi citească ei singuri înscrisul cu păcatele lor.

Mărturisirea să nu se facă din silă sau nevoie, ci de bunăvoie, de la sine, grăind împreună cu David: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui.” Să nu te asemeni şi tu, în aceasta, împăratului Nabucodonosor, care nu a spus magilor visul pe care l-a avut ca, pe urmă, magii să-l tălmăcească, ci a cerut ca aceia să-i spună şi visul, şi tălmăcirea lui. Deci, descoperiţi-mi visul şi tîlcuirea lui! (Daniel 2, 6). Dar tu, spune mai întîi visul, adică păcatele tale, şi atunci, auzindu-le, duhovnicul să le îndrepte.
Mărturisirea trebuie să fie smerită

2) Trebuie să te mărturiseşti cu smerenie, cu multă umilinţă şi cu inima zdrobită - precum şi-a mărturisit femeia desfrînată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul - pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Fiindcă inima înfrîntă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18). Această smerenie şi umilinţă trebuie să o arăţi încă şi atunci cînd te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrînd tăcerea şi fără să te mînii, şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi cînd ţi-ar face-o Însuşi Dumnezeu.

3) Cînd te mărturiseşti nu trebuie să învinovăţeşti pe unul sau pe altul, spunînd că ei au fost pricina de ai păcătuit, după cum Adam a dat vina pe Eva şi Eva pe şarpe. Nu! Tu să nu faci aşa! Ci să te învinovăţeşti numai şi numai pe tine şi voinţa ta cea ticăloasă. „Dacă vrei să învinovăţeşti pe cineva - îţi spune dumnezeiescul Gură de Aur (Omilia 51 la Matei) - învinovăţeşte-te pe tine!” Şi alcătuitorul Pildelor spune: Drept este cel ce se învinovăţeşte pe sine (Pilde 18, 17). „Pe sine” zice, şi nu „pe alţii.”

4) Trebuie să te mărturiseşti întru adevărul şi dreptatea inimii tale, arătîndu-ţi toate păcatele, aşa cum le-ai săvîrşit, cu toate împrejurările: locul, persoana, pricina, numărul păcatelor şi felul lor. (Vezi capitolul V al „Învăţăturii către Duhovnic”, despre împrejurări. Numai că numele persoanelor cu care ai păcătuit nu trebuie să le arăţi.) Mărturiseşte-ţi păcatele fără să adaugi sau să scazi ceva, fără să spui jumătate din păcatele tale unui duhovnic şi jumătatea cealaltă altuia, cum fac unii vicleni. Să nu le spui cu cine ştie ce cuvinte meşteşugite, - cu care în acelaşi timp să-ţi ascunzi păcatele, cu scopul să-ţi micşorezi ruşinea - ci să le mărturiseşti simplu şi drept, cu inimă fără vicleşug, şi adevărat. Fiindcă, dacă te mărturiseşti cu vicleşug şi doar aşa, pe deasupra, nu numai că mărturisirea ta va fi urîtă înaintea lui Dumnezeu, Care iubeşte pururi adevărul: Că iată adevărul ai iubit (Psalmi 50, 7), ci încă şi păcatele tale pe care le-ai mărturisit vor încolţi din nou în tine, după puţină vreme, după cum încolţesc din nou şi perii albi la acei bătrîni care nu-i dezrădăcinează, ci doar îi rad pe deasupra.

5) Trebuie să te mărturiseşti fără să te ruşinezi, fiindcă ruşinea pe care o capeţi cînd te mărturiseşti îţi aduce slavă şi har de la Dumnezeu, potrivit cu Isus Sirah: Este ruşine care aduce păcate şi este ruşine care aduce mărire şi har (Isus Sirah 4, 23). Ruşinea aceasta te face să scapi de ruşinea ce va să fie în ziua înfricoşată a Judecăţii, potrivit cu Scărarul (Cuvîntul IV): „Nu nesocoti mărturisirea păcatului tău, pentru ca, prin ruşinea de aici, să scapi de ruşinea de dincolo!”

De ce te ruşinezi, păcătosule? Cînd săvîrşeşti păcatul nu te ruşinezi, şi acum, cînd cauţi să te scapi de el, te ruşinezi? O, nebunule! Tu nu ştii că ruşinea aceasta este de la diavolul, care, atunci cînd faci păcatul, îţi dă îndrăzneală şi neruşinare, iar cînd îl mărturiseşti îţi dă frică şi ruşine? Aşa dă mărturie Sfîntul Ioan Gură de Aur: „Două sînt acestea: păcatul şi pocăinţa: în păcat - ruşine şi batjocură; în pocăinţă - laudă şi îndrăzneală. Dar satana răstoarnă rînduiala şi dă la păcat îndrăzneală, şi la pocăinţă ruşine. Tu însă să nu i te încrezi!” (Cuvîntul pentru mărturisire). Pentru aceasta, citim la Pateric că un părinte îmbunătăţit l-a văzut cu ochii lui pe diavol cum merge adesea la spovedaniile duhovnicilor, ca să insufle ruşine păcătoşilor care se mărturisesc acolo. Dumnezeu nu ţi-a dat drept duhovnic vreun Înger sau vreun Arhanghel, ca să te ruşinezi, ci un om, unul supus patimilor ca şi tine, pentru ca să nu te ruşinezi. [...] Iar dacă - să zicem - ai afla de la alţii sau ai bănui că duhovnicul tău dă pe faţă altora păcatele tale, acest fapt să nu te împiedice de la mărturisire, fiindcă este înşelăciune a diavolului, cu care caută să-ţi piardă sufletul. Tu să mergi fără teamă şi mărturiseşte-ţi păcatele! Iar dacă acela le dă pe faţă altora (ceea ce este foarte cu anevoie, ca să nu zic cu neputinţă, să o facă) el are să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu, pentru răul acesta pe care îl face. Iar tu, odată spovedit, eşti pe deplin nevi­novat şi iertat de păcatele tale. Aşa cum îţi aduce la cunoştinţă Sfîntul Meletie Mărturisitorul (Treapta 171): „Dacă îţi dă în vileag şi-ţi defăima mărturisirea, acesta va da socoteală lui Dumnezeu la Judecată, iar cel ce s-a spovedit rămîne întru totul nevinovat şi izbăvit pe deplin de greşelile lui.” În vechime, cei ce păcătuiau, stăteau la poarta bisericii şi-şi mărturiseau păcatele la toată mulţimea care intra în biserică, după cum spune Sozomen: „La început, aşa au socotit preoţii să se arate mulţimii din biserică păcatele de către cel ce se mărturiseşte, ca într-un teatru” (Cartea a VII-a, capitolul 16, şi canoanele 56 şi 75 ale marelui Vasile spun acelaşi lucru.)

6) Una din două: sau aici, jos, trebuie să-ţi arăţi păcatele tale, frate, către duhovnicul; sau, dincolo, înfricoşatul Judecător le va da în vileag înaintea tuturor Îngerilor şi oamenilor, cu mare mustrare pentru tine. Mustra-te-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale (Psalmi 49, 22). Ce zic, judecător? Înseşi păcatele tale nemărturisite te vor mustra atunci şi te vor da în vileag, la acel Scaun de judecată a toată lumea. Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Vezi şi pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur care zice: „Acolo le vom vedea (greşelile noastre), în faţa ochilor, goale şi descoperite, şi vom plînge acolo şi va fi în zadar!”

Dacă cumva vreun singur păcat va rămîne nemărturisit, rămîn neiertate şi celelalte. Dacă vei mărturisi toate păcatele tale, dar vei ascunde, de ruşine, numai unul singur, află că nu numai păcatele pe care le-ai mărturisit rămîn neiertate, dar îţi mai adaugi ţie, pe deasupra, şi un alt mare păcat, al pîngăririi celor sfinte, pentru această tăinuire, după cum spune, în „Cartea cea pentru mărturisire”, Patriarhul Hrisant al Ierusalimului. Vezi şi în „Mîntuirea păcătoşilor”, unde se arată că o femeie, deşi şi-a mărturisit toate celelalte păcate la un cucernic duhovnic, nu şi-a mărturisit un mare păcat al ei, iar un frate slujitor al duhovnicului a văzut cum ieşea din gura ei cîte un şarpe pentru fiecare păcat mărturisit. Iar la urmă de tot, a văzut un şarpe mare cum şi-a scos de trei ori capul afară din gura femeii, apoi iarăşi l-a tras înăuntru şi nu l-a mai scos. Pentru aceasta, toţi ceilalţi şerpi care ieşiseră mai înainte s-au întors iarăşi şi au intrat în gura ei. După moartea sa, acea nenorocită s-a arătat şezînd pe un înfricoşat balaur şi i-a spus duhovnicului ei şi fratelui că a fost pedepsită fiindcă nu şi-a mărturisit acel păcat. De aceea, şi un oarecare dascăl te sfătuieşte cu înţelepciune că, dacă vrei să biruieşti pe diavolul care îţi aduce ruşinea, spune, mai înainte de toate celelalte, acel păcat de care te ruşinezi mai mult.

7) Trebuie să te mărturiseşti cu hotărîre, adică să arăţi înaintea duhovnicului o hotărîre temeinică şi statornică cum că vrei mai bine să mori de mii de ori, decît să mai păcătuieşti cu voia ta, avînd ajutorul harului dumnezeiesc. Fiindcă, dacă nu iei o asemenea hotărîre în inima ta, puţin îţi va folosi zdrobirea inimii şi îngrijorarea şi pocăinţa, cum spun îndeobşte toţi dascălii Bisericii. Pentru aceasta, cîţi nu iau o asemenea hotărîre, au - ca sa zic aşa - un picior la duhovnic, şi altul în păcat. Se mărturisesc cu gura, iar cu inima gîndesc iarăşi să săvîrşească păcatul, asemuindu-se în aceasta cu cîinele care, după ce a vărsat, se întoarce iarăşi la vărsătura lui, şi cu porcul care, după ce s-a spălat, se tăvăleşte iarăşi în noroiul de la început. Aceştia - după cum spune Sfinţitul Augustin - nu retează păcatul, ci amînă aceasta pentru altă dată. Ei se mărturisesc doar din obişnuinţă, aşa, pentru că vine - să zicem - Paştele, sau Naşterea Domnului, sau pentru că sînt în primejdie de moarte şi nu că ar vrea cu adevărat să taie păcatul din rădăcină. Citim la Pateric că un părinte a văzut sufletele coborînd în iad cum cade zăpada pe pămînt în mijlocul iernii. Şi oare de ce aceasta? Nu pentru că nu se mărturisesc creştinii, ci fiindcă nu se mărturisesc bine, cu hotărîrea de a nu mai păcătui; fiindcă nu-şi sfâşie inima cu o durere adevărată, pentru o îndreptare hotărîtă, ci îşi sfîşie numai veşmintele, după cuvîntul Proorocului, cu o mincinoasă şi prefăcută durere. Sfîşiaţi inimile, şi nu hainele voastre! (Ioil 2, 13).

Şi ce-ţi va fi ţie de folos, frate al meu, dacă spui doar: Am păcătuit, mă pocăiesc! Un asemenea am păcătuit a spus şi Saul (1 Regi 15, 24), a spus şi Iuda (Matei 27, 4), dar nu le-a folosit. De aceea, şi marele Vasile spune că nu se foloseşte de pe urma mărturisirii şi nu se mărturiseşte nicidecum acela care spune numai „am păcătuit”, dar stăruie iarăşi în păcat şi nu-l urăşte. Şi spune că nu trage nici un folos de pe urma nedreptăţilor pe care i le-a iertat duhovnicul, dacă el iarăşi săvîrşeşte nedreptăţi, „fiindcă nu se mărturiseşte cu adevărat cel ce zice „am păcătuit”, şi pe urmă stăruie în păcat, ci acela care, după cuvîntul Psalmului, şi-a aflat păcatul său şi l-a urît. Căci ce folos este pentru bolnav îngrijirea doctorului, dacă el face mereu lucruri primejdioase pentru viaţă? Tot aşa este şi cel ce încă face păcate, nu are nici un folos de pe urma păcatelor iertate de duhovnic” (într-o tîlcuire de către Nichita a Psalmului 35). Întreaga ta pocăinţă înseamnă să te hotărăşti să-ţi schimbi viaţa. Să nu spui: Dacă am să pot, am să mă îndrept! sau: Am voit să nu păcătuiesc! Ci aşa să spui: „Hotărăsc să mă îndrept! Vreau de astăzi - cu voinţă puternică, neschimbată şi hotărîtă - să nu mai păcătuiesc, după cum nu vreau să beau vreodată un pahar cu otravă, după cum nu vreau vreodată să mă prăbuşesc într-o prăpastie şi după cum nu vreau vreodată să mă omor.” Deoarece voinţa omului nu poate să rămînă tare fără ajutor dumnezeiesc, noi ţi-am alcătuit o rugăciune prin care se arată cum să ceri de la Dumnezeu acest ajutor. Pe aceasta o vei găsi la sfîrşitul învăţăturii a şasea, pentru păzirea de sine.

Se cuvine să însemn aici că se face şi o a doua mărturisire a propriilor păcate, pentru trei pricini: 1) dacă cineva nu-şi mărturiseşte păcatele cu împrejurările şi cu pregătirea cuviincioasă, cu întristarea şi hotărîrea de a nu mai greşi şi cu împlinirea canonului; 2) dacă nu s-a îndreptat şi nu s-a canonisit cum trebuie de duhovnic; şi 3) (după Simeon al Tesalonicului, întrebarea 24) dacă - odată ce a căzut din nou în aceleaşi păcate sau într-altele, care sînt urmare a celor dintîi - spune, odată cu păcatele din urmă, şi pe cele dintîi, socotite ca nişte rădăcini şi pricini ale celor din urmă, sau pentru o mai mare zdrobire a inimii şi smerenie.

IEROMONAH IOAN IAROSLAV ,,CUM SĂ NE MÂNTUIM?
DUPĂ ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI ,,
Editura SCARA ŞI MĂNĂSTIREA SFINŢII ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIIL – PETRU VODĂ ,2005

Sfantul Dimitrie izvoratorul de mir si Sfantul Dimitrie cel nou Basarabov  

Viata Sfantului Dimitrie, izvoratorul de mir.


 Sfantul Dimitrie a trait la Tesalonic in timpul domniei lui Diocletian si Maximian Galeriu. Provenea dintr-una dintre cele mai nobile familii din provincia Macedoniei, tatal sau fiind mai marele cetatii Tesalonicului.

 A fost botezat in secret de teama persecutiilor, parintii i-au dat o aleasa crestere crestina, invatandu-l toate tainele sfintei credinte. 

Nu a intarziat a incepe propria-i lucrare intru infaptuirea virtutilor crestine. 

Ajungand la varsta maturitatii, parintii sai s-au mutat la Domnul, lasandu-l pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai pe obarsia sa nobila si pentru frumusete fizica, dar si pentru virtutea sa, pentru intelepciune si bunatate. 

Expert in arta militara, a fost numit general al armatei din Tessalia si pro-consul al Greciei. Cu toate acestea, el isi petrecea cea mai mare parte a timpului invatand si interpretand public cuvantul lui Dumnezeu. 

Vorbea convingator despre dreptate, pace si iubire de frati, incat multi pagani s-au convertit la dreapta credinta, in ciuda persecutiilor imparatului impotriva crestinilor.

 Imparatul Maximian tocmai  purtase importante victorii contra scitilor. 

La intoarcere spre Roma s-a oprit la Tessalonic pentur a se face aclamat de catre multime si sa aduca jertfa de multumire idolilor.

 Cativa pagani, profitara de prezenta acestuia si-l denuntara  pe Dimitrie. 

Imparatul devenise furios, astfel l-a inchis intr-o temnita aflata in subsolul unei ocne din apropiere, lasandu-l in umezeala si putori dezgustatoare. Dar Dimitrie nu dadu nici o atentie acestor lucruri, bucuros la gandul ca se va impartasi curand din plin de patimile izbavitoare ale Mantuitorului; singura sa tristete consta in faptul ca trebuia sa astepte pentru implinirea muceniciei sale.

Cum era obiceiul in asemenea circumstante, Maximian a organizat in amfiteatrul din Tessalonic jocuri si lupte de gladiatori. 

Adusese cu el un soi de urias de o forta Herculiana pe nume Lie, provenind din neamul vandalilor. Acesta era atat de puternic si de priceput in lupta corp la corp incat nimeni nu putea sa-i reziste. Un tanar crestin din oras, pe nume Nestor, vazand orgoliul pe care il trecea imparatul din victoriile protejatului sau, se hotara sa arate ca lui Hristos singur ii apartine aceasta putere. 

Alerga la ocna, in care era inchis Dimitrie si ceru protectia rugaciunilor sale pentru a se duce sa-l infrunte pe urias. Martirul a facut semnul crucii peste fruntea si peste inima baiatului si-l trimise ca pe David inaintea lui Goliat, spunandu-i: "si pe Lie vei birui si pentru Hristos vei marturisi!" Tanarul ajunsese la amfiteatru in momentul in care crainicii strigau in toate partile, chemand pe cei ce ar vrea sa-l infrunte pe Lie. Nestor inainta in fata imparatului si isi arunca tulnica la pamant strigand: "Dumnezeule al lui Dimitrie, ajuta-mi".

De la prima inclestare, atunci cand uriasul se arunca asupra tanarului, acesta se feri si il strapunsese mortal in inima cu cutitul sau. Toti fura incremeniti de uimire la vederea acestor minuni si se intrebare cum de invincibilul barbar cazuse asa deodata sub lovitura unui copil.

Intradevar, acesta isi pusese toata nadejdea in Domnul, stapanul luptelor. Imparatul exploda de maniue si porunci sa fie prins pe loc si sa i se taie capul in afara cetatii. Cum il auzise pe Nestor invocand pe Dumnezeul lui Dimitrie, Maximian banui ca acesta din urma ar fi folosit oarece vraji si dadu soldatilor sai sa se duca si sa-l ucida cu lancile lor in fundul temnitei, fara alta judecata. Cativa crestini care au fost prezenti la executia Sfantului, au asteptat ca soldatii sa se departeze dupa care, ingropara trupul lui cu multa devotiune.

Martirul sfantului Dimitrie s-a petrecul in anul 303


Sfantul Dimitrie, izvoratorul de mir / Sfantul Dimitrie cel nou Basarabov, selectie si adaptarea textelor de Costion Nicolescu, Editura Meteor Publishing, toate drepturile rezervate editurii Meditatii, anul 2017, pag. 8-12.

cumpara cartea accesand linkul http://www.meteorpress.ro/colectii-80-Religie-1.php

Sfintii parinti.Despre ajutorul pe care il dau ingerii oamenilor

Intamplarea cu Ioan.

Gradinarul cel milostiv

Traia o data un gradinar pe nume Ioan, care era foarte milostiv fata de straini. Se indeletnicea cu lucrul in gradina si toata agoniseala o da cu milostenie, pastrand doar cele cate ii erau de trebuinta pentru sine.

 De la un timp, diavolul a inceput sa-l inspiteasca, aducandu-i in minte un cuget:

- Aduna-ti tie putini arginti pentru cand vei imbatrani sau te vei imbolnavi si vei avea nevoie de bucate.

Ioan a dat ascultare gandului venit de la vrajmasul si a inceput sa stranga arginti, umpland cu ei o ulcica. Mai apoi, s-a imbolnavit: a inceput sa-i putrezeasca un picior si tot argintul strans l-a dat doctorilor pentru vindecare, dar tamaduire nu a aflat.

O data, a venit la el un doctor iscusit si i-a spus:

- De nu-ti vei taia piciorul tau, apoi tot trupul tau va putrezi.

Neavand de ales, Ion s-a invoit sa i se taie piciorul. Dar, intr-acea noapte si-a adus aminte de greseala ce facuse primind gandul cel dracesc si s-a pocait cu suspine, din adancul inimii. Plangand, graia:

- Adu-ti aminte, Doamne de lucrurile mele cele dintai pe care le faceam lucrand si le dadeam milostenie.

I s-a aratat lui ingerul Domnului si standu-i dinainte, l-a intrebat:

- Unde sunt argintii tai pe care i-ai adunat?

Venindu-si in fire, Ion, gradinarul cel milostiv a raspuns:

- Gresit-am Doamne, iarta-ma pe mine si, de acum nu voi mai face asa.

Auzind acestea, ingerul Domnului s-a atins de piciorul lui si pe data s-a vindecat. Cand a venit dimineata, s-a sculat si s-a dus in gradina sa lucreze. A venit doctorul cu gandul sa-i taie piciorul, a inceput sa intrebe de el":

- Unde este Ioan? 

I-au raspuns lui:

- De dimineata s-a dus la gradina sa.

Doctorul, spaimantandu-se. s-a dus la gradina si l-a vazut pe Ioan cum sapa pamantul. Atunci, doctorul a dat slava lui Dumnezeu:

- Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui de Dumnezeu.

Felurimea si rostul ingerilor

''Unde umbreaza darul tau, arhanghele, de acolo se goneste puterea diavolului. Ca nu sufera sa rabde lumina ta luceafarul cel ce a cazut. Pentru aceasta ne rugam tie: sagetile lui purtatoare de foc, cele slobozite impotriva noastra, stinge-le cu solirea ta, izbavindu-ne pe noi de smintelile lui." (Utrenia la praznicul Sfantului Mihai)

Ingerii au fost creati prin cuvant si au fost desavarsiti de Sfantul Duh prin sfintire, participand la luminare si la har in masura vredniciei si rangului lor''

Ingerii au o natura necorporala, fiind un fel de duh si de foc imaterial, dupa cum marturiseste si Dumnezeiescul David: "cel ce faci pe ingerii tai, duhul, si pe slugile tale par de foc" (Psalmul 103, 5; Evrei 1,7)

Ingerii sunt "usor arzatori, calzi, strabatatori, grabnici spre dorul de Dumnezeu si slujirea Lui, indreptat spre cele de sus si liberi de orice gand material". 

Sunt fiinte spirituale, vesnic miscatoare, libere, iar in raport cu noi oamenii, necorporale. Il slujesc lui Dumnezeu si au primit in firea lor nemurirea prin har. Ingerii nu sunt nemuritori prin fire, ci prin har, caci scrie Sfantul Ioan Damaschin " tot ceea ce are inceput, are si sfarsit, potrivit naturii lui".

Ingerii isi comunica unii altora gandurile si hotararile fara sa rosteasca vreun cuvant. 

 Prin harul Dumnezeiesc, ei au darul profetiei. Ingerii difera unii de altii "prin luminare si prin rang, fie ca au rangul potrivit gradului de luminare, fie ca participa la luminare potrivit rangului in care sunt. Ei se lumineaza reciproc, potrivit superioritatii rangului sau firii". Cei care sunt mai sus impartasesc celor mai de jos luminarea si cunostinta.

Ingerii, prin iuteala firii lor, se deplaseaza cu repeziciune acolo unde le porunceste vointa Dumnezeiasca. 

 Sunt pusi sa pazeasca partile Pamantului. Sunt inainte statatorii neamurilor, dar si ai locurilor, dupa cum au fost insarcinati de Dumnezeu. ei ne calauzesc si ne ajuta in tot lucrul bun pe care il facem. Stau intotdeauna imprejurul lui Dumnezeu. Ei nu mai pot fi ademeniti spre rau datorita harului Dumnezeiesc si staruintei lor in unicul bine.

Sfintii arhangheli Mihail si Gavriil, selectie si adaptarea textelor de Ciprian Voicila, Editura Meditatii, pag. 79-80.


cumpara cartea accesand linkul http://www.meteorpress.ro/colectii-80-Religie-1.php