Pr. Visarion Iugulescu - Corabia pe valuri

PĂRINTELE IERODIACON VISARION IUGULESCU  ,,Corabia pe valuri,,


Indrazniti, Eu sunt; nu va temeti! (Matei XIV, 27)
Frati crestini, Sf. Evanghelie de astazi ne-a istorisit o intamplare minunata plina de cel mai pretios inteles.
Intr-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Iisus ramasese in munte sa se roage. Tarziu in noapte, iata ca ucenicii vad plutind pe deasupra apei o faptura alba. Crezand ca e o naluca, s-au inspaimantat si de frica au strigat; cand au vazut ca e insusi Invatatorul lor si se apropie de dansii, pasind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin la Tine pa apa." Iisus i-a zis: "Vino!" Iata-l, deci, pe Petru pasind si el pe deasupra apei. Dar in noaptea aceea vantul era impotriva si batea cam tare. Valurile se ridicau involburate in sus si in jos, iar Petru vazand cum corabia ramasese in urma iar pana la Iisus mai era inca distanta, il cuprinsese frica si, pierzandu-si increderea, incepuse sa se scufunde.
"Doamne, scapa-ma!" striga el ingrozit. Iisus se apropie de el si-i intinse mana, il ridica in sus si-i zise: "Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" Au intrat dupa aceea in corabie, iar vantul a stat si marea s-a potolit. Aceasta zguduitoare pagina din Evanghelie are doua intelesuri.Mai intai, intelesul cel apropiat ne arata intamplarea aceasta adevarata petrecuta pe Marea Galileii si salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astazi mai are un inteles tainic care nu-si pierde valoarea niciodata. Sfanta invatatura desprinsa astazi vrea sa ne spuna ca, ori de cate ori cineva isi pierde credinta in puterea izbavitoare a lui Iisus si se reazema pe puterile lui se pagubeste, piere, fiindca singura scapare, singurul liman de izbavire ramane de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.Adevarul acesta are o mare valoare pentru noi crestinii, caci o mare multime de popor calatoreste pe o mare bantuita de furtuna si, intocmai ca si Petru, se scufunda in valuri si e gata sa piara inghitita. De ce sa piara atata popor?

 De ce sa se scufunde in valuri atata lume? Fiindca a pierdut credinta in Iisus Hristos, fiindca toti vor sa-si aranjeze viata numai cu puterilor lor proprii, fara puterea credintei, fara Dumnezeu. Asa vedem in istoria Vechiului Testament ca oamenii din Babilon se hotarase sa zideasca un turn si sa ajunga pana la cer. Au pornit in mandria lor la acest lucru fara Dumnezeu, dar nu au reusit, fiindca Dumnezeu le-a incurcat limbile si s-au imprastiat toti rusinati. La fel, vedem in lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor sa-si cladeasca fericirea, raiul aici pe pamant cu puterile lor, fara Dumnezeu.
Iata, omul a facut multe si uimitoare cuceriri pe toate ramurile vietii materiale; A cutreierat pamantul de la un capat pana la altul, a cercetat legile dupa care se conduce universul, a patruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat stiinta si tehnica, a facut progrese peste tot. Bun lucru si toate trebuiau facute; nu gasim nici un motiv de rau pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotriva, omul merita toata lauda pentru istetimea lui, pentru ravna prin care implineste porunca Ziditorului, fiindca fiecare trebuie sa faca ascultare de Ziditorul sau si sa-si puna talentul pentru binele aproapelui sau. Raul incepe, insa din alta parte. Nenorocirea incepe de acolo ca omul vazandu-se stapan pe pamant a uitat de marele Stapan din ceruri. Vazand ca este biruitor in propasirea aceasta materiala, s-a ingamfat, s-a mandrit ca lucifer, n-a vazut de unde-i vine intelepciunea, stralucirea, sanatatea si puterea. S-a increzut orbeste numai in sine si batandu-si pieptul cu mandrie, si-a zis: "Eu sunt totul, mie imi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a vazut vreodata?! Nu exista Dumnezeu sau, de-o fi existand, n-am trebuinta de El. Suflet?! Dar cine poate pipai sufletul? Cat despre viata vesnica, nimeni nu s-a intors din iad sau din rai, ca sa ne spuna ca exista. Aici pe pamant e raiul. Am ce-mi trebuie, bani si de toate; sa mananc si sa beau, caci dupa moarte nu ma mai asteapta nimic."
Acesta este omul mandru, ticalos si fara Dumnezeu. Asa si-au zis cei mai multi oameni si, cum au zis, asa au si facut. N-au vrut sa se mai teama de Dumnezeu, L-au dispretuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte invatatura bisericii, singura adevarata, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos si au pus in loc placerile, chefurile, poftele si idolii veacului de pe urma. Sa vedem acum daca toti acesti oameni care sau departat de Biserica sunt pe deplin fericiti! Sa vedem daca au ei pace asi linistea care alcatuiesc o viata tihnita, senina, toti acei care au ajuns pe culmi de progres pamantesc. O! Nu! Sunt departe de asa ceva, caci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinsi de fel de fel de boli nevindecabile, fara ca cineva sa le mai poata gasi leacul.
Vedem cum s-au umplut puscariile cu multi tineri; vedem cum s-au inmultit criminalii, hotii, desfranatii si huliganii. Ziarele au scris si scriu mereu cum copiii omoara pe parinti si parintii pe copii; cum sotia isi otraveste barbatul; iar unii barbati isi taie sotiile cu cutitul sau toporul si, asa, fele de fel de crime ingrozitoare care se intampla peste tot pamantul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleaca de la departarea omului de credinta in Dumnezeu, caci vedem cum peste tot pamantul s-a lepadat lumea de adevarul lui Dumnezeu. Si, totusi, cea mai mare parte a lumii vorbeste si doreste pacea. Dar pace fara Dumnezeu nu se poate. Iisus Hristos este Imparatul pacii, El Domnul slavei, numai El poate linisti marea infuriata si tulburata a omenirii. Ori incotro te intorci, auzi numai de tanguiri si nemultumiri, ca viata e grea, ca se sufera mult, ca visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au increzut In lucrurile desarte.
Avem scoli, avem oameni luminati, invatati, dar in loc sa ne facem mai buni devenim din ce in ce mai rai si mai de temut. Sunt foarte multi oameni luminati, cu facultati, care ajung in puscarii pentru pacate urate si murdare. Daca n-au invatat, mai intai, ceea ce trebuia invatat, adica credinta si legea lui Dumnezeu, in zadar celelalte. Avem asezaminte de crestere, de educatie, insa observam cum tineretul devine tot mai neascultator, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea si desfranarea prind radacini tot mai adanci.
Avem telegraf, telefon si cai ferate, radiou si televizor, nascociri care ar trebui sa-i apropie pe oameni si sa-i faca mai buni, dar vedem ca acestia niciodata nu s-au invrajbit si nu s-au urat mai mult ca astazi. Oamenii s-au increzut in diplomatie si in conferinte de pace si, iata, ca lumea se macelareste cu o cruzime si o salbaticie nemaipomenita. Multi si-au pus nadejdea in stiinta si, in loc ca aceasta sa-i faca mai buni iar traiul mai usor, le-a adus pierderea sufleteasca si trupeasca.
Sa ne gandim la grozaviile razboiului modern, la orasele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii si femeile ucise de tancurile si avioanele omului civilizat si invatat. Acestea sunt roadele invataturii fara Dumnezeu si pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu putea prelungi inca multa vreme. Nimeni nu cunoaste de ce domneste starea aceasta in lume si se observa ca lumea are o lipsa undeva in incheieturile ei. Dar ce-i lipseste omenirii? Se gasesc fel de fel de pareri si raspunsuri. Adevarul este ca suntem nefericiti ca ne-am departat de Dumnezeu, suferind din pricina ca am scos pe Iisus din viata noastra, din treburile noastre, iar fericirea fara Dumnezeu nu se poate. Indepartati soarele de pe cer si lumea se va prapadi. Stoarceti sangele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfaramati temelia unei cladiri si intreaga cladire se va narui. Ei bine, frati crestini, soarele vietii noastre, puterea si reazemul ei este credinta in Dumnezeu. "Fara Mine nu puteti face nimic!" a zis Mantuitorul ucenicilor Sai. Duhul Sfant zice prin gura lui David: "Daca Dumnezeu nu zideste casa, in zadar se ostenesc ziditorii." Nu putem zidi fara Hristos; mintea noastra este prea saraca si fara lumina Evangheliei nu putem sti care este rostul vietii noastre, neputand deosebi binele de rau.
Trebuie sa ne temem de Dumnezeu si sa avem mereu in mintea noastra ca vom da seama inaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne indrepta, avem nevoie de Iisus Hristos, de Evanghelia si Biserica Lui, de dragostea si mila Lui, de bunatatea si blandetea Lui. Dar, daca oamenii nesocotesc pe Dumnezeu si nu le trebuie Biserica si rugaciune, spovedanie si impartasanie, se vor scufunda in valurile grele, caci toata civilizatia, cultura si progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru ca nu au temelia cea sfanta, care este credinta in Dumnezeu, fiindca nimeni nu scapa in viata aceasta fara furtuni si necazuri. Vremea vietii noastre este presarata mai mult cu nori negri decat cu cer senin. Chiar si la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult in furtuna decat in liniste traieste omul putinele zile de aici, anii acestia putini.
Sunt insa doua feluri de valuri pe marea vietii noastre: o parte cu necazurile si intristarile si alta parte cu, ispitele si pacatele. Furtuna necazurilor si a suferintelor au cunoscut-o si o cunosc multi oameni; se tem de ea si se feresc cat pot. Insa, nu cunosc oamenii cealalta parte; viforul ispitelor si patimilor lumesti care-i duce tot acolo, la aceste suferinte poate si mai grele. Putini se inspaimanta si putini cauta sa scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredintei in Dumnezeu sau a putinei credinte, a indoielii de existenta lui Dumnezeu si a vietii vesnice.
Multi, nu zic ca nu cred! Cred, dar numai cand vor ei si gand le merg treburile bine. Astfel, le vine indoiala, vine necredinta, nu le mai trebuie Biserica si nici Dumnezeu. Se duc pe la vraji si ghiceli, parasindu-L pe Dumnezeu, si alearga la diavol. Pentru aceasta vedem atatea rautati in lume, atata suferinta si lacrimi.
Una din marile suferinte pe care o intalnim foarte des este ca aproape nu exista casa sau familie, unde parintii sa nu se planga de copiii lor ca sunt neascultatori, rai si obraznici, facandu-le mari greutati. In alta parte lipseste pacea dintre soti: certuri, batai, despartiri. In alta parte, furtuna mortii s-a abatut si a smuls pe unul dintre soti, ramanand celalalt in haina de doliu. Iata corabie invaluita de valuri si ispite din toate partile de viforul necazurilor.
Pricina tuturor relelor sa stiti ca este, asa cum am mai spus, pacatul si departarea de Dumnezeu, caderea omului in necredinta. De aceea ingaduie Dumnezeu sa vina asupra noastra vanturi potrivnice, iar marea acestei vieti sa se infurie si sa loveasca greu corabia vietii noastre, pentru ca noi, ingroziti de cele ce vedem, sa strigam la El, sa-L cautam pe El. Sa ne rugam Lui, cu foc si cu credinta arzatoare si sa strigam ca si Sf. Apostol Petru: "Doamne, scapa-ne, ca pierim!" Asa, deci, iubiti crestini, sa strigam in durerile si necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umbland prin vraji, ghiceli si descantece. Numai Iisus Imparatul Slavei si Stapanul nostru ne poate scoate din toate necazurile si poate linisti marea cea tulburata a vietii noastre. La El trebuie sa strige sotia cand vede ca sotul ei iubit nu mai trage acasa cu aceeasi dragoste, nu se mai roaga lui Dumnezeu si nu mai merge la biserica, atunci cand simte ca corabia vietii lor se scufunda, iar casa lor este in primejdie de a se ineca in valuri, spulberandu-se toate bucuriile.
In aceasta situatie, sotul sau sotia sa strige din adancul sufletului: "Doamne, casa mea se scufunda in adancul marii! Doamne, copiii mei s-au departat de Tine si sunt in pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abatut infuriati asupra vietii noastre si a casei noastre! Scapa-ne, Stapane, ca ne scufundam.!" In toate necazurile, in toate supararile si greutatile sa strigam plini de credinta in Dumnezeu, fiindca nu este departe de noi; El este langa noi, ne aude si stie totul, cunoaste tot ce se intampla cu fiecare in parte. Ne lasa cateodata sa ne recunoastem vina, necredinta si departarea de El, caci numai faptele noastre cele rele ne departeaza de mila si bunatatea Lui. Sa rupem legatura pacatului prin spovedanie si sa ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stapanul nostru, pentru ca, pe cat cerul e departe de pamant, asa sunt faptele noastre de Dumnezeu.
Vedem in alta parte a Evangheliei ca, odata mergand Domnul cu ucenici in corabie, in timp ce acestia vasleau, Iisus a adormit. S-a starnit apoi un vartej de vant asa de puternic, incat corabia se umplea de apa, iar ucenicii plini de spaima L-au desteptat pe Domnul zicand: "Invatatorule, scoala, ca pierim!" Iisus S-a sculat si a certat vantul iar valurile infuriate s-au potolit. Dupa ce s-a facut liniste, a zis ucenicilor Sai: " Unde va este credinta?!" Deci, erau cu Dumnezeu langa ei si tot nu-L cunosteau. Asa si noi in necazurile noastre, in rugaciunile noastre, cand strigam catre Dumnezeu si nu ni se implinesc cererile, sa nu ne pierdem credinta, caci Dumnezeu nu doarme, e langa noi si ne aude. Sa ridicam glasul nostru cu multa incredere si sa simtim prezenta dumnezeirii Lui langa noi si printre noi pacatosii si sa avem rabdare, asteptand, ca ne mai pune cateodata credinta la incercare. apoi sa ne mai gandim si altfel: de cate ori a strigat si el la noi ca sa ne intoarcem si n-am voit sa-L auzim?! Pe atatea cai ne striga sa ne intoarcem la El si nu vrem sa auzim. Viata noastra este o corabie prinsa de furtuna in mijlocul marii. Daca traim o viata cu Domnul, daca suntem impacati cu Dumnezeu prin trairea noastra fata de legea Lui, venind la biserica, spovedindu-ne si impartasindu-ne, nu avem de ce sa ne temem in toate furtunile vietii acesteia, caci apare Stapanul nostru, scaparea noastra si se face lumina in intunericul noptii. Cand vine vreme rea in viata ta, crestine, si toti te parasesc, striga la Dumnezeu, ca se iveste Mantuitorul tau si-ti spune si tie ca lui Petru: " Nu te teme, nu te inspaimanta, ca Eu sunt cu tine si te scap." Asa a zis ucenicilor si asa face si cu noi pana la sfarsitul vietii. Cand tu crestine vei avea carmuitor pe Mantuitorul, ce usoara va fi viata ta atunci, caci El este calea spre tarmul mantuirii. El stie cand vine furtuna si El singur stie s-o nimiceasca. Lasa-te, deci, in mana Lui, lasa toata carma vietii tale s-o conduca El si indata vei scapa de toate grijile, necazurile si primejdiile.
Am citit undeva ca, pe o vreme de furtuna, toti calatorii unui vapor erau cuprinsi de groaza si de spaima pentru ca vasul era amenintat sa se scufunde. Numai un copil statea linistit si zicea: "E tata la carma si nu ma tem." Era copilul capitanului de vapor. Toti calatorii au ramas miscati de increderea ce avea copilasul acela in tatal lui, care carmuia vaporul.
Asa si noi sa avem incredere in Tatal cel ceresc, caci El va carmui cu bine corabia vietii noastre. Sa fim, dar, si noi adevaratii Lui copii, copii cu dragoste inflacarata de El si cu incredere neclintita in puterea Harului Sau. Sa avem grija sa nu parasim pe Domnul pentru poftele si placerile noastre, ca atunci suntem in cea mai mare primejdie. Lumea plange pentru multe necazuri in viata aceasta: cand moare unul dintre soti, cand mor copiii, toti striga ca sunt pierduti, ca fac din aceste lucruri pamantesti, in general, un fel de idoli. Mare greseala fac ca nu-si pun nadejdea si increderea in carmuitorul vietii noastre, care este Dumnezeu.
Ce mai observam din Evanghelia de astazi? Se spune ca vantul este impotriva si corabia este invaluita in valuri, adica amenintata sa se scufunde in adancul marii. Minunat inteles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim ca asa va trece Biserica si credinciosii ei pe valurile vietii acesteia, unde, din cand in cand, se vor abate valurile potrivnice, de ura si necredinta, asa ca ucenicii Domnului nu vor sti ce sa mai faca de spaima. Asa s-a intamplat dupa rastignirea Domnului, atunci cand aproape toti s-au risipit pe la treburile lor, nestiind ce sa mai creada. Asa era sa se intample in timpul persecutiilor celor mai cruzi imparati pagani care au omorat mii si mii de crestini. Asa era sa se intample cand s-au ivit atatea erezii ca sa intunece invatatura dreapta a lui Iisus. Mai ales, asa cum se va intampla dupa cum spune Sf. Scriptura in zilele cele de pe urma, cand Biserica va trebui sa sufere ca si Stapanul ei, Hristos, si sa fie impresurata din toate partile de pagani, de eretici si de o multime de vrajmasi, nu numai din afara, ci chiar din interiorul ei, cautand sa o distruga. Noi sa avem, insa, increderea vie in Domnul Hristos, caci sta la carma ei si sa nu credem ca doarme si nu ne aude, ci doar pune la incercare credinta noastra. Sa fim, deci, tari si sa indraznim, si atunci vom vedea lumina in noaptea cea intunecata a vietii noastre. Sa nu facem ca aceia care se impotrivesc si nu lasa copiii sa vina la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Iisus. Mari pacate fac acesti parinti si, negresit, vor culege roade amare mai tarziu.
Asa s-a intamplat intr-o casa unde erau patru fete si mama vaduva. I-a crescut in vaduvie si saracie, dar numai una din aceste fete a crescut invatatura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a vazut ca lumea e mincinoasa si desarta si se pierde, daca va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserica, a inteles si mai bine credinta. In acest timp, mama ei si celelalte trei surori a inceput sa rada de ea, s-o batjocoreasca, s-o dispretuiasca, rupandu-i ba o carte de rugaciuni, ba un caiet de cantece bisericesti si multe altele. Plangea bietul copil si striga la ajutorul lui Dumnezeu.
Au crescut mari si, dupa o vreme, au inceput sa mearga si cele trei surori la biserica, dar n-au inteles mare lucru si nu s-au departat de toate placerile lumii acesteia. Dupa ani de zile, mama aceasta nenorocita incepe sa culeaga roadele. Una cate una, fetele ii vin acasa batjocorite, inselate de desfranatii care abia asteptau sa gaseasca astfel de slabiciuni. Iata corabia scufundata in pacate, ducandu-se in fundul iadului cu mama cu tot. A suferit pe aici si va suferi si in iad.
Sa se trezeasca, deci, fiecare si sa nu se insele, facand ca sotul acela care a inceput sa-si persecute sotia si copiii pentru ca se duceau la biserica, zicand ca-i prosteste. Auziti, unde a ajuns necredinta si rautatea. Cat intuneric este in capul acestor oameni! Ce rau invata biserica lui Dumnezeu si cum prosteste ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiti acei care se imbata, fac violuri si alte rele? Sa lumineze Dumnezeu mintea celor multi, caci numai mintea cea bolnava poate sa gandeasca asa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc intr-o casa cu astfel de parinti rai si necredinciosi, caci acestia sunt criminali. Sa ne apropiem smeriti de Dumnezeu si sa-i inchinam Lui cat mai mult din timpul nostru. Niciodata sa nu zicem ca facem prea mult pentru Dumnezeu, caci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite si numarate.
Sa-I dam Domnului cat mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, caci numai acest timp este cu adevarat castigat. Numai vremea petrecuta in biserica, in rugaciune, in citirea cartilor sfinte si in fapte bune este de pret inaintea lui Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului nostru. Celalalt timp pe care il petrecem pentru trebuintele noastre pamantesti ramane aici. Stim ca toate le vom ingropa aici, odata, ????? cu acest trup muritor. Sa ne para, deci, rau acum de tot timpul pe care l-am pierdut in zadar, pe la toate petrecerile fara de folos.
Un invatat din Anglia a pus mai multe intrebari la mai multi oameni care scapasera din ghearele mortii. Optzeci la suta din cei intrebati au raspuns ca in clipele acelea, cand s-au vazut in gheara mortii s-au gandit cat de rau si-au cheltuit viata si cat de putin au lucrat pentru sufletul lor. "In fata mea spune unul nu vedeam decat faptele mele cele rele si simteam ca ma topesc sub groaznica mustrare ca nu m-am ingrijit de suflet."
Sa ne aducem aminte ca si noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza mortii si fiecare ne-am gandit atunci la pacatele noastre, la nepasarea si nepregatirea noastra. Ma gandesc acum la groaza cutremurului care a venit fara veste si i-a prins pe fiecare pe unde s-au gasit: in pacate, in desfranari si cu sufletele incarcate de rele. Toti aceia care au murit cu pacate mari au ajuns fara judecata in fundul iadului. Sa nu ne prinda mirarea, caci, poate, sfarsitul multora dintre noi va fi tot asa de repede ca fulgerul care se arata pe cer, asa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poti atunci sa te duci sa scoti banii de la C.E.C. si sa fac milostenii. Nu mai ai timp atunci sa mai cauti preot sa te spovedesti, sa te pocaiesti, nu mai ai timp nici de rugaciune. Cu ce am facut pana in clipa aceea, cu aceea plecam: fie bune, fie rele.
Sa ne trezim si sa ne hranim cat mai mult din darurile dumnezeiesti din Sf. Biserica, ca ne trebuie multa hrana. Ati vazut un copil rahitic care nu e hranit, nu e bun de nimic; il sufli si cade jos. Asa si cu crestinul nehranit, care nu vine la biserica si nu citeste carti sfinte; nu este bun de nimic si orice vantisor de ispita il da jos. De aceea n-au crestinii putere sa se lase de pacate, de patimi rele, de desfranare, fumat si betie, pentru ca nu se hranesc, venind la biserica ca sa ia sfintenie. Cei ce se hranesc putin, le tine putin si asa se face ca, iesind din biserica, ii amesteca iarasi diavolul cu mocirla si pacatul.
Daca nu ne curatam sufletul si nu-l spalam cu lacrimi de pocainta prin spovedanie sincera, impartasanie si fapte bune nu ne putem mantuit. Dumnezeu ingaduie focul ispitelor ca sa frece rugina de pe noi prin suferinte, necazuri si greutati. Dar, ce putini sunt acei care inteleg sa se intoarca la Dumnezeu!
Apropiati-va, deci, de lumina. Lumina este Iisus Hristos. Dumnezeu invatatura Lui, care este izvorul fericirii si a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumina si merge la intuneric si la rau. Alearga apoi pe la toate bisericile, dorind sa-si aduca preotul in casa pentru slujba, dar desfranarea nu vrea sa o scoata afara din suflet. Nu se poate asa! Poti sa aduci toti preotii bisericilor sa-ti faca orice fel de slujba daca a doua zi iar te-ai impotmolit in pacate de moarte, in zadar totul. Trebuie mai intai scos pacatul din viata noastra, prin pocainta, si atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.
Sa-l rugam pe Dumnezeu si noi, ca ucenicii Sai, sa calatoreasca cu noi pe marea aceasta a vietii tulburata cu fel de fel de ispite si necazuri. Sa departeze el toate vanturile cele potrivnice care izbesc cu putere in corabie, iar noi, drept recunostinta, sa-I aducem o viata traita, dupa poruncile Lui si sa credem cu tot sufletul ca El este puternic si ne va duce si pe noi in portul cel minunat, unde El Iisus Hristos este Imparat.

Rugaciune Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugam mult milostive, deschide inimile noastre si fa-ne sa intelegem si sa cunoastem calea Ta cea dreapta, izbavindu-ne pe toti, si casele si sufletelor noastre, din furtuna, din valuri, din necazuri si din pacate ca sa Te slavim pe Tine in vecii vecilor. Amin.

sursa http://www.ierodiaconvisarion.ro/

Arsenie Papacioc ,,INTELEPCIUNE DUHOVNICEASCA,,

Sunt foarte multe boli psihice. Cum se explică acest lucru? 

[...] duhurile rele nu se tem chiar de toti; ele există, dar nu se tem chiar de toti. Sunt oameni care au o tărie interioară; la acestia sunt arsi dracii de prezenta lor. Sunt, pe undeva, împătimiti si ascunsi, nu sunt pe pozitia duhovnicească. Pentru că nu patima în sine este primejdia cea mai mare, ci faptul că tu esti inconstient, că tu vrei mai departe să te îndulcesti de ea, nu lupti ca să o dobori, ca să te asezi pe pozitie. Atunci te ajută harul, când te asezi pe pozitie.
Când nu lupti, si te complaci în patima aceea, atunci te faci casă de draci, si vin fel de fel de duhuri si de farmece. Dar, dacă esti foarte stăpânit de un păcat si îti pare rău si te asezi pe pozitia bună împotriva păcatului, atunci îti ajută harul. Dacă nu te asezi pe pozitia de luptă, si te simti bine în cloaca aceea, atunci harul nu te ajută. Si farmecele se prind la anumite persoane, se constată. Uite, eu sunt de 50 de ani în mânăstire si n-am văzut, n-am prea văzut în mânăstire farmece reusite. Dar, în schimb, vine lumea fermecată! Sunt aici, în Dobrogea, de 20 de ani, si, spuneam si altora, n-am văzut ca aici atâta lucrare de duhuri rele, de farmece. Stăpâniti de farmece, îi leagă ca să nu se însoare, sau ca să nu mai fie buni ca potentă bărbătească. Însă, se si vindecă pe rupte datorită rugăciunilor căsătoriile care sunt lovite de aceste duhuri. Vin si se plâng: "Doamne, iartă-mă! Scapă-mă!" Scapă pe o bucată de vreme. Dar, dacă nu se astâmpără... Că a spus Mântuitorul în Evanghelie: Iesi din el si să nu mai intri! Să nu mai intri în el. 

Pentru că duhurile rele se tânguiesc si unde se duc sunt întristate si se gândesc că "Ce bine era". Dacă găseste casa măturată cum zice Mântuitorul, adică, dacă i-a scos pe ăstia de acolo este limpezit, si atunci intră, si va fi căderea cea de pe urmă mai mare ca cea dintâi. Pentru că iar începi să cedezi, nu te-ai complăcut pe pozitie de dezinfectare cu îngerii lui Dumnezeu, că te-ai lăsat iarăsi la voia întâmplării.
Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestantă, cu prezentă duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar, nu este permis să iei mâncarea cu lingura si să-ti ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilităti: înger păzitor, daruri de la Botez darurile Duhului Sfânt, si atunci nu este nici o justificare. De aceea iadul este fără sfârsit, pentru că a făcut eforturi mari Dumnezeu ca să ne trezească, să nu ne ducă acolo: "Câte nu am făcut Eu ca să nu ajungeti voi în iad!" Pentru că iadul, asa cum spun marii trăitori, este marea durere a lui Dumnezeu, dar el există, cu toată durerea divină, pentru că El este si drept. Nu te-a găsit pe pozitie, nu ai vrut deloc, ai respins tot ce ti-a dat.


Credeti că se poate trăi o viată total în afară de Hristos? 

Nu se poate! În afară de Biserică, nu există nimic, nu există mântuire! Nu există decât esecuri si, dacă vreti trebuie să o spun există iad, în afară de Biserică. Dacă dumneavoastră puneti în slujba lui Dumnezeu toate gândurile, atunci, într-adevăr, sunteti omul lui Hristos, omul de valoare al Bisericii. Si, ca să fii omul lui Hristos, este să stii să te smeresti cu adevărat. Să nu se creadă că fără smerenia aceasta va primi cineva câtusi de cât bucuriile raiului si ale fericirii vesnice! Nu există, dragii mei! Si pe urmă, dacă trăiesti cât de cât într-o viată crestină, a iubirii si smereniei lui Hristos, deja esti în vesnicia fericirii, deja se conturează mai pe văzute chiar, împărătia lui Dumnezeu, în tine. Noi nu trebuie să vorbim de împărătia vesnică din viitor, trebuie să recunoastem că există în noi această fericire. Dar, mai întâi de toate, nu trebuie să ne gândim la mântuire, ci la cucerirea lui Dumnezeu, care se realizează prin smerenie, si atunci esti asigurat pentru mântuire.


Viata crestină trebuie să fie o viată normală?

Normală. Si, dacă se poate, cu normalitate si spre desăvârsire.
Nu faceti greseala mare să renuntati la curătenie, la a mirosi frumos. Mirosi a curătenie.
Spală-te cu un ,,săpun,, , nu cu unul obraznic.
Un săpun care să-ti ia mirosul greoi al pielii / sufletului .

Sfântul Ioan Scărarul consideră lepădarea de lume prima treaptă a urcusului duhovnicesc. Este necesară lepădarea de lume pentru orice crestin, sau numai pentru călugări?


Sfânta Scriptură este pentru toată lumea, cu pasaje speciale pentru monahism: Cine lasă tată, mamă, frati..., cine ia crucea si-Mi urmează...", e altceva. Vrei să fii desăvârsit? Atunci îti recomand aceste lucruri.
Insă lepădarea de lume poate să fie si în sufletul unui mirean, în sensul că îsi vede de mântuirea lui si se tine de Hristos cu orice chip. Deci, si pentru el este valabilă lepădarea de lume, de patimi.
Noi, călugării, nu ne lepădăm de lume într-un sens exclusiv. Noi dorim cu orice chip ca lumea aceasta să fie ajutată de Dumnezeu, si dacă ne punem în situatia de rugători pentru lume, aceasta înseamnă că suntem alături de Hristos, deci, cândva si undeva ne putem numi "mântuitori". Deci, nu desconsiderăm lumea. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea în inima ta! Toată lumea aceasta strigă cu orice chip: "Ajutor!"
Dacă răsare, te miri cine, si îsi asumă rolul de dăruitor al lui Hristos si rugător pentru lume, acela este Cel ce este. Asa că lepădarea se referă si la cei din lume.
Dacă însă e vorba să schimbi locul, nevointele, mentalitătile, atunci lepădarea se referă numai la monahi, dar cuvântul este valabil si pentru laici. Pentru că acest cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul l-a citit multă lume laică si s-a întrebat: "Ce să fac?", si atunci, vrând-nevrând, s-au oprit de la anumite porniri rele. Si nu numai atât, a vrut să se împlinească si cu ceva bun. Si atunci el s-a folosit de cuvântul acesta, laic fiind:
"Du-te în lume si vezi ce-ti mai trebuie", a zis Dumnezeu unuia care a întrebat: "Ce-mi mai trebuie, Doamne, ca să fiu desăvârsit?" Si l-a trimis în lume. Si l-a găzduit un oarecare ins cizmar. Cizmarul l-a primit cu mare plăcere, cu mare bucurie cizmar care câstiga ce câstiga si împărtea banii la săraci, la biserică si la gospodăria lui; care mergea noaptea la biserică si, spre uimirea celui ce-l urmărea, i se
deschideau usile bisericii singure, si el nu stia că este urmărit. Si era laic. Avea sotie si copii. Fată de curiozitatea aceasta a lumii, as vrea să întreb: unde se găseste Antonie cel Mare? Unde se găsesc nevoitorii? Marii rugători unde se găsesc? In împărătia lui Dumnezeu! Si unde se găseste acesta? Va să zică, este, mi se pare mie, deasupra multora. Si era laic.
Sigur că Scriptura priveste pe toată lumea. Că dacă spune: "Dati la săraci", spune laicului si..., dacă spune: Nu vă îngrijiti de ce veti îmbrăca, de ce veti mânca, se referă la toată lumea.
Asa că, dragul meu, viata monahală este o viată cu totul deosebită, e o intrare în cer, cin îngeresc, iar îngerii sunt gelosi pentru că noi luptăm în trup cu neputintele trupesti ca să mentinem o identitate îngerească! Asta e altceva. Este aspectul desăvârsit. Se ating cote înalte, în situatia care se ating, însă nu e problemă ratională. Este mai mult o problemă de afectivitate. Dar Scriptura se referă la toată lumea.

In ce constă lepădarea de lume?

Tocmai în aceasta constă: să doresti foarte mult să iei crucea si să o porti cum a purtat-o Mântuitorul pentru mântuirea lumii, într-o formă de nebunie pentru Hristos. Te duci acolo unde te poti pierde ca să te poti găsi, în sensul prefacerilor totale prin tăierea voii; care e o mare bătălie, o luptă cu Dumnezeu, Care a creat vointa liberă; si noi trebuie să fim împotriva acestei creatii. A creat vointa liberă, ca să ne tăiem vointa liberă. Si atunci, în lupta cu Dumnezeu, Dumnezeu cere să fie biruit, si-L birui, lucru pe care nu poti să-l faci în lume.
In lume trebuie să-ti asculti, să-ti sustii voia ta, să mergi după ordinea lucrurilor, să păstrezi o armonie în sat, în oras -, dar la mânăstire te desfiintezi, ca personalitate omenească, si te înfiintezi în personalitate îngerească.
Si atunci înseamnă că tu, pierzândute, te poti găsi.

DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC
citeste continuarea aici ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Arsenie_Papacioc_Dialoguri.pdf

Arsenie Papacioc Invatatura

  TAINA IUBIRII 

  

  Lumea aceasta nu e vinovată, suntem vinovati noi că nu stim să iubim si nu stim s-o apreciem! Ce-am făcut noi pentru lumea asta, dacă este vorba să intrăm în amănuntele drumului mântuitor? Ce-am făcut noi pentru lumea aceasta asta ni se cere! 

 O institutie, ca si un neam, trăiesc prin cei care tâsnesc, care stau pe cruce fără să cedeze. O  iubire mare pentru Dumnezeu cere o permanentă jertfire. Niciodată nu vom trăi fără probleme si fără săbii îndreptate împotriva noastră! Nu vedeti învătătura crestină? "N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie... Dusmanii omului sunt casnicii lui." Dar toate acestea nu trebuie să descurajeze pe nimeni cu nimic. Chiar dacă omul este afectat de aceste nenorociri, asta nu înseamnă să renunte. Nu! Dumnezeu stie de necazul tău, iar aceste suferinte te încearcă pentru a te putea defini, pentru a merita să fii încununat de Dumnezeu, căci El asta doreste. 

 Nu ne putem închipui un om mântuit fără merite. De unde vin aceste merite? Din lupta cu suferintele, iar luptă fără jertfă nu se poate! Crucea a mântuit neamul omenesc! Nu dreptatea lui Dumnezeu, nici minunile Sale, ci Crucea! Atunci când lisus S-a răstignit, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul triumfa pe Cruce, iar satana era învins. Deci, nici un crestin nu este scutit, sub nici un chip, de crucea sa, pentru că e dar de la Dumnezeu suferinta, dragii mei! Nu este numaidecât o pedeapsă. Dar, chiar pedeapsă în sine, canonul înseamnă putinta revenirii, a întoarcerii la bine. 

Se constată că nu vine lumea la biserică. Dar nu trebuie să fie o preocupare în sine, să se facă atâta caz. Pentru că aceste lucruri slăbesc forta personală a fiecăruia, semănând confuzii. Din cauza greselilor multimii, fiecare om ajunge să se scuze în sinea lui: "Ce, numai eu fac? Văd că toti fac!" Deci, cel mai bine este ca noi să ne rugăm pentru rezolvarea acestor lucruri pentru oamenii acestia. Si chiar vă rog, să fie o mai mare dorintă de iubire adevărată! Nu o iubire înregistrată si difuzată ca atare de oameni: "Auzi, domnule, că trebuie să iubim!" Nu! Trebuie să simti nevoia să iubesti.  Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu stiinta lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuti sau să te folosesti. Te folosesti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuti tu, în sensul de-al suporta. Este o mare greseală atunci când certăm pe unul sau pe altul! Il rabdă Dumnezeu si pe acela, si de aceea l-a pus în calea ta, ca să-l rabzi si tu si să te încununezi! 

Dacă se întâmplă să facem fapte bune, nu este bine să le facem numai din obligatie, pentru că devenim cazoni. Să le facem dintr-o dragoste cu orice chip, si atâta cât putem. Pentru că Dumnezeu nu ne tine că suntem noi foarte vrednici. Ne tine că este foarte milostiv El, si de aici vine si toată mila noastră. 

 Bunăoară, dacă se găseste cineva în situatia să dusmănească pe cineva, se găseste în situatia să-l judece, pentru că este într-adevăr incorect si nu se asează deloc. Deci, îti este incomod si tie si celorlalti. Dar dacă ar zice omul asa, ar sta de vorbă cu Dumnezeu: "Măi dragă, Eu îl iubesc si pe acela asa cum e. Dăte de partea Mea, ca să-l iubesti si tu. Eu îl iubesc asa cum este. Căci de aceea îl tin în viată. Dă-te de partea Mea si lasă, nu-l mai dusmăni; Eu sunt Dumnezeu si tot Eu te tin si pe tine. Tu câte greseli faci si ti le trec cu vederea?" Acest dialog intim, cu smerenie să se facă, si tu esti asigurat. Si răsare cu orice chip iubirea, fără de care nu se poate face nimic, chiar dacă ai da muntii la o parte; chiar dacă ti-ai sfâsia trupul să ardă pentru Hristos. Milostenia nu este numai să dai din traistă. Milostenie este că accepti pe un om să stea lângă tine, fără să îl alungi în gând. Ai un coleg care are un necaz, trebuie să stii să-i faci o mângâiere, să-i descretesti fruntea. La săraci poti să faci o rugăciune scurtă: "Doamne, miluieste-l!", dacă nu poti să-i dai, că esti în tramvai si el este pe trotuar. Intrebarea se pune, cum ne este inima noastră 

în legătură cu suferinta din jur? Cel mai mare lucru de care vom fi întrebati la Judecata de apoi este: "De ce nu am dat mai multă atentie semenilor nostri?" 

 Există poruncă în învătătura crestină: să se respecte toată făptura, cu atât mai mult fiinta omenească, care are "chip" si "asemănare". Si firea pervertită, bineînteles, te îndeamnă să tii cont numai de al tău, si foarte greu te rupi si pentru celălalt. Si tocmai asta e porunca: să te rupi. Eu v-am spus uneori; dacă nu, spun acum: Era într-o situatie, parcă era vis, dar tare a fost parcă real, asa... Murisem, si mă uitam, cum se spune, la moartea mea, căci sufletul nu moare. Mă uitam la mine în cosciug si când a ajuns cosciugul să intre în groapă am zis: "Ce bine este dacă lasi ceva din tine afară! Aceea te va ajuta si pe tine să trăiesti mereu". Milostenia este ceva din tine. Si Alexandru Vlahută zice: "Mila e toată Scriptura!" 

 A milostivi pe unul, pe altul, aici se arată că tu esti Hristos. Apoi, nici nu stii că acela pe care îl ajuti poate să fie Hristos. El nu întinde mâna să-i dai. El întinde mâna să-ti dea împărătia cerului si tu nu observi. Si, de regulă, oamenii caută bănutul cel mai mic. 

 Fratii mei, tineti minte: cersetorii sunt personaje biblice! Ai trecut pe lângă mântuirea ta asa de usor! Si mai grozav, l-ai dispretuit pe cersetor! Cersetorii nu pier niciodată. Fac sobor la margine de drum si împart ce s-a căpătat, si zic: "Asta-i de la cutare. Pomeneste-l, Doamne, întru împărătia Ta!" Si are valoare. Mântuitorul, ca să ne încurajeze, a spus: însutit veti primi! Vrei să te îmbogătesti? Dă tot ce ai! Primesti însutit! Lucrul acesta nu-l vorbesc de la mine. Dacă ati cunoaste viata Sfântului Ioan cel Milostiv, v-ati înspăimânta! Sfântul Ioan, când s-a dus în respectiva arhiepiscopie, a întrebat: "Cât aur are arhiepiscopia?" Si i s-a răspuns: "Atâtea litre de aur!" "Dati-i la săraci!" Când au auzit, economii ăia au zis că îi sărăceste. Si a venit înapoi însutit fată de cât a dat. Iar dădea, iar venea însutit. Economii cârteau mereu! Vezi, nu observă omul când primeste, dar observă când dă. Dar venea însutit cu precizie! Este cuvânt din Scriptură. Eu nu am dreptul să-l contrazic pe acest cuvânt. Si obisnuiti-vă cu autoritatea cuvintelor din Sfânta Scriptură. Tainele Bisericii s-au făcut pe temeiul cuvintelor din Scriptură. "Ce dezlegati voi, dezleg si Eu". Asa a luat nastere Taina Pocăintei. 

Cum trebuie să procedezi când ai o ispită si vrei să te adresezi duhovnicului?
 Doi insi s-au dus la un părinte să-i ceară un sfat mântuitor, fiindcă fiecare avea câte o neputintă. După ce a vorbit cu părintele, unul a zis: "I-am spus si m-am eliberat de acea neputintă!" Celălalt a zis: "Eu i-am spus, mi-a zis ce să fac, si nu m-am eliberat!" "Dar cum i-ai spus?" "Părinte, am nevoie de lucrul
cutare!" "Măi, uite cum am făcut eu. Am căzut la picioarele lui cu fata la pământ si l-am rugat "Părinte, fă rugăciuni ca să mă izbăvească Dumnezeu de neputinta mea!" Prin urmare, puterea e a lui Dumnezeu, si felul tău de a o cere contează.

Dacă nu ascult de duhovnic, ce se poate întâmpla?

 Dacă nu asculti de duhovnic, nu primesti nici o plată, ba te si împătimesti!
Adevărul este că e bine să avem paza personală fiecare. Să nu considerăm că sunt fiul lui cutare, că mostenesc pe cutare. Nu. Să ai paza ta! Pentru că, iată, a fost un apostol care văzuse atâtea de-ti stă mintea în loc si a trădat cu atâta usurintă, stiti? Da. Si greseala cea mai mare nu este asta, că a trădat, ci că s-a spânzurat, că-l ierta si pe el. Dati-vă seama cu ce fel de Dumnezeu avem de-a face.

Hipnoza are implicatii duhovnicesti, atât celui căruia i se face, cât si asupra celui care o practică?

Este o lucrare drăcească, nu este o lucrare binecuvântată de Biserică! Sunt suflete slabe care cad. Când eram mic eram la internat eram foarte mic si venise un hipnotizator acolo. Noi, copii, când vedeam, eram curiosi. Si ne-a chemat pe mai multi insi; m-a chemat si pe mine acolo, la catedră; era o catedră mare într-o sală de desen. Si făcea cu noi gesturile acelea, de a ne acapara sufleteste. Si eu am fost sincer, si m-am dus mai mult asa, în glumă, nu doream să fiu persoana la care să privească colegii; erau profesori acolo, sute de elevi, poate o mie de elevi. Si nu a putut, nu a putut deloc să mă hipnotizeze. Ma gonit de acolo: "Pleacă de aici!" Eu nu stiam de ce nu a putut să mă hipnotizeze si nu stiam nici de ce poate la ăia. 

DIALOGURI CU PARINTELE ARSENIE PAPACIOC
citeste continuarea aiciftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Arsenie_Papacioc_Dialoguri.pdf

Pr Arsenie Papacioc Despre Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie C...

 Cel ce se spovedeşte des se foloseşte atât moraliceşte cât şi duhovniceşte.

 Se foloseşte moraliceşte din pricina faptului că amăgiturile morale se risipesc pe zi ce trece; duhovniceşte, pentru că este învăţat de părintele duhovnic acele lucruri de folos pentru mântuire.

 O mai mare fregventarea aspovedaniei duce la risipirea amăgirilor morale, la o sporire duhovnicească tot mai mare, devenind astfel desăvârşit în virtute, sau în viaţa în Hristos, ca unul care este călăuzit de părintele duhovnic şi întărit de sfaturile lui. 

Cunoştinţele şi experienţa părintelui duhovnic – de a cărui învăţătură şi sfat ascultă creştinul care se spovedeşte/penitent – îl învaţă pe cel ce se pocăieşte, pe de-o parte, ce trebuie să facă sau să împlinească, iar pe de altă parte, ceea ce trebuie să respingă sau pe ce să se mânie. 

Prin cunoaşterea sa părintele duhovnic îl zideşte moral cu ajutorul virtuţilor, în vreme ce prin experienţa sa, îl păzeşte de amăgiturile morale, călăuzindu-l astfel spre mântuire. 

Descoperirea propriilor gânduri nimiceşte cursele vrăjmaşului şi face deşarte meşteşugitele lui atacuri, deoarece experienţa părintelui duhovnic le vădeşte şi le osândeşte. Încrederea acordată părintelui duhovnic este o stavilă împotriva păcatului deoarece împiedică îndemnurile acestuia şi taie dorinţele nesăbuite. Conştiinţa sau nevoia cuiva de a apărea în faţa părintelui său duhovnic pentru a-i vesti nelegiuirile sale, de a se înfăţişa ca un pătimaş, înclinat spre păcat şi mincinos în făgăduinţele sale către Dumnezeu şi părintele duhovnic, este ca o amintire care îi pune în faţa celui ce se pocăieşte ruşinea ce va să vie, fapt de natură să-i potolească/smerească patimile şi poftele.

 Cel ce se spovedeşte sporeşte duhovniceşte deoarece 1) prin călăuzire, cunoştinţele dascălului îi sunt transmise gradual, ca şi unui elev; şi 2) mintea lui se luminează pe măsură ce este curăţită de întunericul păcatului şi amăgirilor. 

Astfel, el va spori şi va înţelege minunile lui Dumnezeu. Spovedania este doctoria de-suflet-mântuitoare pentru societate deoarece este capabilă s ă salveze de la distrugere o mulţime de suflete – suflete pierdute prin dezamăgiri, prin amintiri spurcate şi gânduri rele. 

Ceea ce doreşte sufletul este un părinte duhovnic, căruia păcătosul voieşte să i se descopere, să-şi reverse inima pentru aşi vădi rănile sufletului, pentru a afla un tratament, pentru a fi uşurat.

 Părintele duhovnic este mijlocitorul care uneşte sufletele, întărind legăturile de familie, prieteniile şi dragostea. Numai părintele duhovnic este capabil să unească între ele sufletele părinţilor şi ale copiilor, a cuplurilor, fraţilor şi a rudelor.

 Părintele duhovnic este dascălul lăuntric al societăţii, apărătorul moravurilor familiei, mângăierea celor în suferinţă şi limanul celor ce plutesc pe oceanul acestei vieţi. Din punct de vedere moral, spovedania este cea mai mare binefacere a Bisericii pentru societate. Părintele duhovnic este doctorul moral al societăţii.

 Numai el este capabil de a detecta toate relele care afectează societatea în care trăim/de astăzi. 

El îi învaţă pe cei rătăciţi/înşelaţi/amăgiţi; el îi ridică pe cei căzuţi; el îi susţine pe cei ce se clatină; el îi luminează pe cei întunecaţi; el îi călăuzeşte pe cei slabi; el îi ajută pe săraci; el potoleşte mâniile; el ootoleşte/supune patimile; el îi împacă pe cei despărţiţi; el face pace între vrăjmaşi; el întăreşte legăturile dintre oameni, el aduce pace familiilor/în familie.

 Iată ce este spovedania dintr-un punct de vedere moral pe care noi, din păcate, nu am înţeles-o/înfăptuit-o, ci am abandonat-o/renunţat la ea. Iată de ce există atât de multe lucruri rele care afectează societatea.

 Creştini! Ţineţi poruncile Bisericii, fiindcă în această ţinere există viaţa veşnică. Căutaţi doctori pentru sufletele voastre şi pacea voastră/pentru pacea sufletelor voastre.

SFÂNTUL NECTARIE ,EPISCOP DE PENTAPOLE († 1920) ,, POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE,, (1)
Editura Mănăstirii Sfântul Nectarie Mănăstirea grec-ortodoxă Sfântul Nectarie
citeste continuarea aici http://www.eviasieghina.ro/pocainta/sfantul-nectarie-pocainta-si-spovedanie.pdf

Sf Nectarie de la Eghina Despre pocainta

SFÂNTUL NECTARIE
,,DESPRE POCĂINŢĂ,,

 După cuvântul Sfântului Ioan Damaschin, pocăinţa este întoarcerea de la viaţa după fire la viaţa împotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceză1 şi nevoinţă; mai mult, ea este o întoarcere de bună voie de la păcate la virtuţile opuse acestora.

 Semnele pocăinţei sunt remuşcarea şi schimbarea minţii, în vreme ce însuşirile pocăinţei sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea păcatului şi iubirea virtuţilor. Este necesar ca pocăinţa să fie sinceră. Este sinceră atunci când este însoţită de zdrobirea inimii/Dar sinceritatea vine din zdrobirea inimii, de/din dispoziţia de a împlini Dreptatea Dumnezeiască şi de mărturisirea propriilor păcate. Adevărata pocăinţă este schimbarea minţii pentru propriile acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. 

 De aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru o viaţă nouă şi virtuoasă.Un model de pocăinţă autentică ne este dat de Proorocul Isaia, cel care îi îndemna pe evrei să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu. Iată ce spune el: Spălaţi-vă, fiţi curaţi; lepădaţi răutăţile voastre dinaintea ochilor Mei; opriţi-vă de la răutăţi; învăţaţi să faceţi binele; căutaţi dreptatea, ajutaţi-l pe cel nedreptăţit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă! Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e purpura, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi roşii ca focul, ca lâna albă le voi face (Is. 1: 16-18). Cel ce se pocăieşte cu adevărat, dobândeşte o inimă înfrântă şi smerită. David, proorocul şi regele, este un exemplu grăitor de pocăinţă. Mintea şi inima lui, sufletul şi trupul, atât omul lăuntric cât şi cel din afară dau mărturie de o schimbare adevărată a minţii şi de dorinţa arzătoare de împăcare cu Dumnezeu.

  Psalmii lui, plini de râvnă dumnezeiască, - în special psalmul de pocăinţă prin care el caută mila Domnului – sunt reflexii transparente/transparenţe pline de har prin care sunt reflectate dumnezeiasca lui râvnă şi firea sa înflăcărată după adevărata pocăinţă. Acest fel de inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

 În scrierile patristice, asceza poate căpăta diverse înţelesuri. Cel mai adesea se referă la modul de viaţă auster (de aici ascetism) practicat de călugări şi pustnici. Mai este folosit şi cu înţelesul de viaţă monahală. În sens larg, asceza este practicarea evlaviei, a vieţii jertfelnice ori a oricărui efort duhovnicesc, exerciţiu sau rânduială (de ex.: rugăciunea şi postul) pe care le împlinesc toţi creştinii. In scrierile patristice cuvântul nevoinţă se referă la suferinţă şi durere asociate cu lupta duhovnicească împotriva diavolului, la rânduiala ascetică (de ex. postul) şi lucrarea minţii (de ex. rugăciunea) împlinite atât de monahi cât şi de laici.O adevărată împlinire a poruncilor sau a unor reguli oarecare nu se poate face decât de dragul unei persoane, în cazul nostru Persoana lui Hristos; descoperirea Împărăţiei Cerurilor [Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Mt. 4: 17)] dinlăuntrul omului cu ajutorul lui Dumnezeu sau al celor trimişi de El în mod tainic, este singurul impuls ce ne poate îndemna la o viaţă virtuoasă de pocăinţă; dat fiind faptul că este o scriere concentrată mai mult pe problema spovedaniei şi a pocăinţei, acest aspect hristologic se vădeşte mai mult „printre rânduri”
Pilde de pocăinţă asemănătoare sunt acelea ca a lui Manase, regele lui Iuda; a ninivitenilor; a vameşului, şi cea a fiului risipitor. 

 Pocăinţa lui Zaheu ne arată, totodată, atât un mod prin care se vindecă păcatul cât şi un mod prin care este compensată/satisfăcută [compesnsated] jignirea adusă Dreptăţii Dumnezeieşti. Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit (Lc. 19: 8). Mirul desfrânatei pocăite, lacrimile lui Petru, pocăinţa tâlharului sunt pildele cele mai grăitoare de adevărată pocăinţă, dar şi de dragoste a lui Dumnezeu faţă de om. 

  Un exemplu de falsă pocăinţă/pocăinţă făţarnică este Faraon, care şi-a mărturisit păcatul de zece ori, a cerut iertare de zece ori, de zece ori L-a mâniat pe Dumnezeu şi, în final, s-a pornit împotriva voinţei lui Dumnezeu. Inima lui îndărătnică n-a putut fi smerită/îmblânzită/umilită de păcatele sale, aceasta rămânând învârtoşată şi de neînduplecat (Ieş. 10: 16-20). Pocăinţa lui a fost din frica de a nu fi pedepsit sau ucis şi nu din simţământul că a păcătuit împotriva lui Dumnezeu, nu din conştientizarea păcatului său celui mare. Acesta a fost şi motivul pentru care a fost acoperit de adâncurile Mării Roşii, suferind pe drept pentru falsa lui pocăinţă.
  Primejdia de a ne pierde sufletele trebuie să se constituie ca un îndemn spre a ne îngriji de mântuire. Pe cel ce nu se îngrijeşte de mântuirea sufletului său îl ameninţă două primejdii: fie aceea că îl poate găsi moartea, fie că îl poate părăsi harul. În ambele cazuri, răul este imens, deoarece urmarea este moartea sufletului. Iată ce ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu amânaţi întoarcerea la Domnul, nici nu aşteptaţi de pe o zi pe alta, ca nu cumva să vă pierdeţi în timp ce aşteptaţi. Vremea morţii este necunoscută; şi este necunoscută pentru următoarea pricină: ca să privegheaţi totdeauna. De aceea, ziua Domnului vine la fel ca un fur în noapte; nu pentru a fura, ci pentru a ne a ne ajuta/stimula/determina/face/îndemna să fim mereu în stare de veghe. Pentru că cel ce prevede venirea furului/ştie că va veni un fur, stă şi priveghează şi, aprizându-şi candela, este totdeauna treaz. În acelaşi fel, aprinzând flacăra credinţei şi având o viaţă curată, ţineţi strâns şi cu bucurie candelele într-o contiună priveghere. De vreme ce nu ştim când vine Mirele, trebuie să stăm pregătiţi permanent, ca atunci când va veni, să ne găseasă priveghind.” Sfântul Grigorie Teologul spune şi el: „Nu este de trebuinţă să aştepţi un anumit timp pentru a te îndrepta, deoarece nu ştii ce se poate întâmpla mâine. Mulţi, făcând fel şi fel de planuri, nu au ajuns până a doua zi să le ducă la bun sfârşit.” „Dacă continui să-ţi pierzi vremea aşteptând ziua de mâine, prin puţina ta amânare vei fi jefuit de cel rău, după cum îi e obiceiul să facă el în astfel de cazuri. Dă-mi mie, spune el, prezentul, iar lui Dumnezeu dă-I viitorul; dă-mi tinereţea, iar lui Dumnezeu dă-I bătrâneţea; dă-mi desfătări, iar Lui zădărnicia [uselessness]. Cât de mare este primejdia care te înconjoară! Multe sunt necazurile ce ne pot apărea în cale! Războiul te-a istovit; un bob a căzut unde nu trebuie (un lucru atât de neînsemnat, de ai o părere bună despre tine, nu uita cât de uşor poate muri omul); ori aluneci pe calea băuturii, ori te-a doborât un vânt, ori un cal a fugit cu tine, ori ai luat o otravă şi te chinuie, ori ai fost găsit bolnav atunci când trebuia să fii de folos.” Harul lui Dumnezeu îl părăseşte pe cel ce nu se pocăieşte deoarece acesta a fost nepăsător faţă de bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea lui Dumnezeu. Iată ce spune Apostolul Pavel celui ce stăruie în păcat: Şi tu, omule, care-i judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci şi tu, crezi oare că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Rom. 2: 3-6). Îngăduinţa dumnezeiască se transformă în mâhnire [indignation], răbdarea în nerăbdare, bunătatea în scârbă. Iată pricina pentru care corifeul Apostolilor ne avertizează şi el, să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu trebuie să privim răbdarea şi îngăduinţa lui Dumnezeu ca o tărăgănare, deoarece El nu e delăsător ci dovedeşte îngăduinţă, nevrând ca cineva să piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă. Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. [II Pt. 3: 9-10). Că trebuie să ne grăbim a-L căuta pe Domnul, o spune Însuşi Domnul: Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi (In. 7: 34). De aceea, atâta timp cât suntem chemaţi de har, este trebuinţă de o apropiere continuă. Lipsa acestei apropieri face ca atunci, într-un târziu, când ne vom decide să căutăm harul, să nu-l mai găsim, deoarece uşa se va închide şi, în timp ce noi vom striga: deschide-ne, deschide-ne nouă, Mirele ne va răspunde/să ne răspundăâ: nu vă cunosc pe voi (Mt. 25: 12). Am trăit în păcat; poate că vom şi muri în păcat. Cine poate afirma/dovedi pentru noi opusul, dacă noi rămânem nepocăiţi? Iată ce spune Domnul iudeilor: Eu Mă duc şi Mă veţi căuta şi veţi muri în păcatul vostru (In. 8: 21). Deci, dacă nu ne vom pocăi atâta timp cât Îl avem pe Hristos chemându-ne la El, vom muri în păcatul nostru; Îl vom căuta, dar căutarea noastră va fi în zadar. De aceea, este necesar să luăm aminte bine, că este de mare de trebuinţă să ne grăbim spre pocăinţă, atât pentru faptul că harul lui Dumnezeu ne poate părăsi, cât şi pentru aceea că, adesea, înseşi păcatele ne pot aduce o moarte năprasnică şi neaşteptată, aşa cum afirmă Apostolul Pavel în Epistola adresată corintenilor celor păcătoşi: De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au adormit (murit) (I Cor. 11: 30). Un exemplu de părăsire din partea lui Dumnezeu despre care dă mărturie Scriptura este cazul lui Sedechia, regele lui Iuda, care, în ciuda faptului că a căutat milă prin proorocul Ieremia, cerându-i acestuia să se roage lui Dumnezeu pentru el şi popor (cf. Ier. 21: 2), a fost nimicit împreună cu regatul său. Totuşi, Ieremia a primit poruncă de la Dumnezeu să nu se roage pentru ei, deoarece îl dăduse pe Sedechia împreună cu regatul său pe mâna înfricoşătorului tiran Nabucodonosor, regele Babilonului. Iată pricina pentru care Ieremia nu s-a rugat pentru ei. Oraşul a fost cucerit şi jefuit; au trecut prin ascuţişul sabiei de la cel mai mic până la cel mai bătrân. Toată familia lui Sedechia a fost măcelărită sub ochii acestuia; lui i-au scos ochii, apoi l-au pus în lanţuri şi l-au dus ca rob în Babilon. Dumnezeu Şi-a vărsat supărarea şi urgia asupra lui Sedechia, fiindcă aceştia [poprul său] au nesocotit şi au luat în batjocură cuvintele proorocului Ieremia, şi-au învârtoşat inimile, ca să nu se mai întoarcă/refuzând să se întoarcă către Domnul (cf. Ier. 52: 7-11)

SFÂNTUL NECTARIE ,EPISCOP DE PENTAPOLE († 1920)   ,, POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE,, (1)
Editura Mănăstirii Sfântul Nectarie Mănăstirea grec-ortodoxă Sfântul Nectarie
citeste continuarea aici http://www.eviasieghina.ro/pocainta/sfantul-nectarie-pocainta-si-spovedanie.pdf