Pe măsură ce omul progresează, prin purificare, în cunoaşterea raţiunilor tot mai generale ale lumii, el se simte într-o armonie tot mai deplină cu ansamblul Universului. Căci înaintează în cunoaşterea Raţiunii supreme, din care pornesc toate raţiunile tuturor şi căreia îi sunt subordonate toate. În primul rând el se ridică din dezbinarea faţă de oameni, refăcând unitatea firii omeneşti, sfâşiată prin păcat. Ajunsă la privirea directă a Logosului, mintea vede toate făpturile în mod unitar şi simplu în El.
Deci până în Dumnezeu e însoţită mintea individuală de ansamblul creaţiunii. Si nici atunci aceasta nu dispare, ci devine şi mai luminoaă, aşa cum lucrurile dintr-o cameră, când vine lumina soarelui peste ele, se văd mai clare decât atunci când sunt scufundate în întuneric.
Cuvânt Ascetic Prin întrebări şi răspunsuri Fratele a întrebat pe bătrânul zicând: rogu-te, Părinte, să-mi spui, care a fost scopul întrupării Domnului?
- Şi bătrânul răspunzând a zis: mă mir, frate, că, deşi auzi în fiecare zi simbolul credinţei, mă mai întrebi despre aceasta. Totuşi îţ i spun că scopul întrupării Domnului a fost mântuirea noastră.
- Iar fratele a spus: în ce fel, Părinte?
- Şi a răspuns bătrânul: Omul fiind făcut la început de Dumnezeu şi aşezat fiind în Rai, a călcat porunca şi prin aceasta a căzut în stricăciunea morţii. Pe urmă, fiind cârmuit prin Providenţa felurită a lui Dumnezeu generaţie după generaţie, a stăruit totuşi să sporească în rău, fiind dus de feluritele patimi ale trupului, până la deznădejdea de viaţă. Din această pricină Fiul cel Unul Născut al lui Dumnezeu, Cuvântul cel mai dinainte de veci, care este Dumnezeu Tatăl, izvorul vieţii şi al nemuririi, ni s-a arătat nouă celor ce şedeam în întunericul şi în umbra morţii. Întrupându-se din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, ne-a arătat chipul unei vieţuiri de formă dumnezeiască. Şi dându-ne porunci sfinte şi făgăduind împărăţia cerurilor celor ce-şi vor rândui viaţa după ele şi înfricoşând cu chinurile veşnice pe cei ce le vor călca, iar mai pe urmă suferind patima mântuitoare şi înviind din morti, ne-a dăruit nădejdea învierii şi a vieţii veşnice. "Prin aceasta a dezlegat osânda păcatului strămoşesc al neascultării şi a desfiinţat prin moarte stăpânirea morţii, ca «precum în Adam toţi mor, aşa în El toţi să se facă vii».36 Suindu-Se apoi la cer şi şezând de-a dreapta Tatălui, a trimis pe Duhul Sfânt, ca arvună, a vieţii şi spre luminarea şi sfinţenia sufletelor noastre, ca şi spre ajutorul celor ce se nevoiesc pentru mântuirea lor prin păzirea poruncilor Lui. Acesta este scopul întrupării Domnului, spus pe scurt.
2. Şi fratele a zis: Ce porunci trebuie a ş adar să împlinesc, Părinte, ca să mă mântuiesc prin ele? Aş dori să aud aceasta pe scurt. Iar bătrânul a răspuns: însuşi Domnul a spus după înviere Apostolilor: «mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă». Prin urmare tot omul, care s a botezat în numele Treimii Dumnezeieşti şi de viaţă făcătoare, trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul. Din această pricină Domnul a împreunat păzirea tuturor poruncilor cu dreapta credinţă, ştiind că nu e cu putinţă să-i aducă omului mântuirea numai una dintre ele, despărţită de celelalte. De aceea şi David, având credinţa cea dreaptă, a zis către Dumnezeu: «Spre toate poruncile Tale m-am îndreptat; toată calea cea nedreaptă am urât-o». Căci toate poruncile Domnului ni s-au dăruit nouă împotriva a toată calea cea nedreaptă. De vom nesocoti aşadar fie şi numai una, ni se va deschide îndată calea păcatului, opusă ei.
3. Şi a zis fratele: Dar cine poate, Părinte, să împlinească toate poruncile, care sunt aşa de multe? A răspuns bătrânul: Cel ce imită pe Domnul şi merge pe urmele Lui. Şi a zis fratele: Şi cine poate să imite pe Domnul? Doar Domnul a fost Dumnezeu, chiar dacă s-a făcut om. Iar eu sunt om păcătos, robit de zeci de mii de patimi. Cum pot aşadar să imit pe Domnul? Şi a răspuns bătrânul: Nimenea din cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul. Dar cei ce pot zice: «Iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie», aceştia primesc puterea să-L imite pe El şi să împlinească toate poruncile Lui. Zice fratele: Toată puterea? Răspunse bătrânul: Auzi-L pe El zicând: «Iată v-am dat vouă putere să călcaţi peste şerpi şi scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului; şi nimic nu vă va vătăma pe voi».
4. Această putere şi stăpânire primind-o, Pavel zice: «Faceţi-vă următorii mei precum şi eu al lui Hristos». Sau iarăşi: «Nu este acum osândă asupra celor ce sunt în Hristos, care nu umblă după trup, ci după duh». Sau iarăşi: «Iar de sunt ai lui Hristos, au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele lui». Şi iarăşi: «Mie lumea mi s-a răstignit, ca şi eu lumii». 5. Despre această stăpânire şi ajutor proorocind David a zis: «Cel ce locuieşte întru ajutorul Celui Preaînalt se va odihni sub acoperământul Dumnezeului cerului. Şi va zice Domnului: ajutorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi întru El voi nădăjdui». Iar puţin după aceea: «Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi balaur, căci va porunci îngerilor Săi pentru tine, ca să te păzească pe tine în toate cărările tale». Iar cei ce se lipesc de trup şi iubesc materia lumii, ascultă, ce aud de la Acela: «Cel ce iubeşte pe tatăl său, sau pe mama sa, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine!» Iar după puţin: «Cel ce nu ia crucea sa ca să-mi urmeze Mie nu este vrednic de Mine» (Luca 14, 33). Şi: «Cel ce nu se va lepăda de toate avuţiile sale nu poate să îmi fie ucenic» (Luca 14, 33). Aşadar cel ce vrea să se facă ucenicul Lui şi să se afle vrednic de El şi să primească de la El putere împotriva duhurilor răutăţii se desface de toată legătura trupească şi se goleşte de toată împătimirea după cele materiale şi aş a ia lupta cu vrăjmaşii nevăzuţi pentru poruncile Lui, precum însuşi Domnul ni S-a făcut pe Sine pildă, ispitit fiind în pustie de către căpetenia lor, iar după ce a venit în lume, de către cei stăpâniţi de acela.
6. Şi a zis fratele: Dar sunt multe, Părinte, poruncile Domnului; şi cine poate să le ţină minte pe toate, ca să se nevoiască pentru toate? Şi mai ales eu, care sunt puţin la minte? De aceea a ş vrea să aud un cuvânt scurt ca, ţinându-mă de el, să mă mântuiesc prin el. Şi a răspuns bătrânul: Cu toate că sunt multe, frate, ele sunt cuprinse într-un singur cuvânt: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată puterea ta şi din tot cugetul tău: şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Cel ce se străduieşte să ţină acest cuvânt împlineşte toate poruncile. Dar cel ce nu s-a desfăcut, precum sa zis mai-nainte, de împătimirea după cele materiale, nu poate să iubească cu adevărat, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele. Căci este cu neputinţă ca cineva să se lipească şi de cele materiale şi să iubească şi pe Dumnezeu. Aceasta este ceea ce zice Domnul: «Nimenea nu poate să slujească la doi Domni!» Sau: «Nimeni nu poate să slujească lui Dumnezeu şi lui Mamona». Căci în măsura în care mintea noastră se alipeşte de lucrurile lumii, e robită de ele şi nesocoteşte porunca lui Dumnezeu, călcând-o.
7. Şi a zis fratele: de care «lucruri» zici, Părinte? Răspunse bătrânul: De mâncări, de bani, de avuţii, de slavă, de rudenii şi aşa mai departe. Şi zise fratele: Dar Părinte, nu Dumnezeu le-a făcut pe acestea? Şi nu le-a dat oamenilor spre folos? Cum porunceşte atunci să nu se mai îngrijească omul de ele? Răspunse bătrânul: Sigur că Dumnezeu le-a f ă cut şi lea dat oamenilor spre întrebuinţare. Şi bune sunt toate cele făcute de Dumnezeu, ca folosindu-ne bine de ele, să-i mulţumim lui Dumnezeu. Dar noi fiind slabi şi trupeşti la înţelegere, am ales mai mult cele materiale în loc de porunca iubirii, şi îngrijindune de ele, ne războim cu oamenii. Se cuvine deci să punem iubirea de orice om mai presus decât cele văzute şi decât însuşi trupul. Căci ea este semnul iubirii de Dumnezeu, precum însuşi Domnul arată în Evanghelie: «Cel ce mă iubeşte pe Mine, zice, păzeşte poruncile Mele».
FILOCALIA
SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR
PĂRINŢII CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL
CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÂRŞI
Volumul II
MAXIM MĂRTURISITORUL. Cuvânt ascetic, Capete
despre dragoste, Capete teologice, Întrebări, nedumeriri şi
răspunsuri, Tâlcuire la Tatăl nostru.
Traducere, introducere şi note
De Pr. Prof. Dumitru Stăniloae
S-a nascut la 7 octombrie, 1787, in Bucuresti, aproape de biserica Sfantul Visarion. Din Sfantul Botez a primit numele de Constantin. Parintii sai se numeau Antonie si Floarea si erau foarte evlaviosi. Cel mai mare dintre copiii lor a fost in tinerete preot de mir; apoi, intrand in viata monahala, s-a calugarit cu numele de Acachie.
De asemenea, si mama Sfantului Calinic, fericita Floarea, dupa ce si-a crescut copiii, s-a retras in Manastirea Pasarea, primind marele si ingerescul chip, cu numele de schimonahia Filoteia. Tanarul Constantin, cel mai mic dintre copii, a primit de mic o educatie religioasa aleasa, invatand carte in Bucuresti, la scolile care functionau in acea vreme pe langa biserici. In anul 1807 a intrat in nevointa calugareasca la Manastirea Cernica, sub ascultarea cuviosului staret, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie, 1808, a fost tuns in schima monahala cu numele de Calinic. La 3 decembrie, 1808, a fost hirotonit ierodiacon. La 13 februarie, 1813, a fost hirotonit ieromonah, iar la 20 septembrie, 1815, a fost hirotesit duhovnic de insusi mitropolitul Tarii Romanesti, Nectarie.
Tot atunci primeste si ascultarea de eclesiarh al Manastirii Cernica. In vara anului 1812 a calatorit in Moldova dupa ajutoare, impreuna cu duhovnicul sau, ieroschimonahul Pimen, iar in anul 1817 a calatorit la Sfantul Munte.
La 14 decembrie, 1818, Cuviosul Calinic este ales staret in Manastirea Cernica. Nu avea atunci decat 31 de ani. Pentru sfintenia vietii lui si buna chivernisire a manastirii, la 9 aprilie, 1820, este hirotesit arhimandrit si conduce Manastirea Cernica timp de 32 de ani, formand o aleasa obste monahala.
La 14 septembrie, 1850, este ales episcop pentru Eparhia Ramnicului - Noului Severin, pe care o pastoreste timp de 17 ani. La 24 mai, 1867, se retrage din scaun la manastirea de metanie, iar la 11 aprilie, 1868, se muta la cerestile lacasuri.
Canonizarea Sfantului Ierarh Calinic de la Cernica s-a facut la 21 octombrie, 1955, iar praznuirea lui se face la 11 aprilie. Fapte si cuvinte de invatatura Cuviosul Calinic, inca pe cand era calugar tanar in Manastirea Cernica, postea foarte mult, isi implinea regulat canonul si pravila cu multa osardie si se lupta impotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, insa nu intins pe pat, ci pe un scaunel intr-un colt al chiliei, dupa marturia batranului Hariton, iar ziua lucra impreuna cu parintii la ascultarile cele mai grele ale manastirii. Dupa plecarea la Sfantul Munte a duhovnicescului sau parinte, ieroschimonahul Pimen, Cuviosul Calinic si-a pus aceasta aspra randuiala, ca in toata saptamana sa nu manance bucate fierte la foc, fara numai paine cu apa dupa apusul soarelui, iar sambata si Duminica sa mearga la trapeza impreuna cu parintii si sa se mangaie cu infranare.
Marturisesc parintii care l-au cunoscut pe Sfantul Calinic ca fata ii era mereu palida de multa postire si ochii adanciti in orbite din pricina multei privegheri si a atator lacrimi, caci dobandise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfanta rugaciune.
In anul 1813, murind de boala ciumei multi preoti calugari din Manastirea Cernica, staretul Timotei staruia mereu sa faca preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El insa se lepada de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind insa foarte ascultator si lasandu-se in voia lui Dumnezeu, a primit Taina Sfintei Preotii, savarsind cele sfinte in toata viata sa cu lacrimi si cu multa evlavie. Dupa primirea darului preotiei, Sfantul Calinic a inceput si mai mult a se nevoi si a sluji cu osardie tuturor. Ca era plin de dumnezeiasca dragoste catre toti, dupa cuvantul ce zice: "Daca vrei sa te iubeasca toti, iubeste si tu pe toti".
De vedea pe cineva scarbit, impreuna cu el se intrista; pe cei bolnavi ii cerceta si dupa ale sale puteri ii mangaia, iar pe saraci mereu ii miluia. Pentru aceasta toti il iubeau ca pe un adevarat tata si parinte duhovnicesc. Sfantul Calinic era atat de smerit, ca, pe cat se inalta cu cinstea si cu darul de catre toti, cu atat mai mult se smerea catre toti, dupa cuvantul Domnului, Care zice: Care dintre voi va vrea sa fie mai mare, sa va fie voua sluga (Matei 20, 26). Ajungand Cuviosul Calinic duhovnic al Manastirii Cernica, aproape toti parintii si fratii din obste se marturiseau la sfintia sa, pentru ca toti se cucereau de nevointa lui si isi faceau adapostire si mangaiere supararilor lor. Era atat de iscusit duhovnic, ca veneau la spovedanie nu numai monahii, ci si multa lume din afara si chiar mitropolitul. Fericitul parinte Calinic, ori de cate ori era ocarat de cineva, graia de bine; iar pe cel care il nedreptatea indata il miluia si il ajuta cu tot ce putea.
Insa la dansul in chilie altceva nu se gasea, fara numai un ulcior cu apa. Spuneau parintii ca in chilia sa, cuviosul era atat de linistit, incat nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, cand, adica, se odihnea si cand era la rugaciune. Dupa marturia mai multor duhovnici din vremea sa, Cuviosul Calinic savarsea in timp de 24 de ore doua mii de inchinaciuni si 300 de metanii mari, precum si pravila cea randuita fiecarui calugar la chilie. Aceiasi duhovnici ai Manastirii Cernica adevereau ca Sfantul Calinic, inca din anii tineretii, primise darul neincetatei rugaciuni a lui Iisus, prin care se facuse casa a Duhului Sfant si vas al alegerii. In primavara anului 1817, Cuviosul Calinic impreuna cu Ignatie duhovnicul si cu un alt calugar s-au sfatuit sa posteasca desavarsit tot Postul Mare, pana la Sfintele Pasti. Deci, luand binecuvantare de la staretul manastirii, Dorotei, au inceput aceasta aspra si mai presus de putere nevointa. Dar, din lipsa dreptei socoteli, satana le-a facut la toti o grea ispita. Calugarul n-a putut sa posteasca deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit cateva saptamani, apoi, slabind foarte tare, s-a imbolnavit si cu greu s-a vindecat. Iar Cuviosul Calinic a postit desavarsit pana in joia Canonului Mare (Adica pana in joia din saptamana a cincea a Postului Mare), cand a mancat o jumatate de prescura. Dar, voind sa implineasca cele 40 de zile de post, asemenea Mantuitorului si sfintilor de demult, s-a imbolnavit de o cumplita ameteala de cap si slabire a firii, incat n-a mai stiut nimic de sine pana in Duminica Tomei. Pentru aceasta, staretul Dorotei era foarte mahnit, crezand ca nu va mai scapa cu viata. Insa, cu darul lui Dumnezeu, Cuviosul Calinic si-a venit din nou in simtire, spre bucuria staretului si a tot soborul. Din ceasul acela, parintele Dorotei i-a randuit sa tina toata viata calea cea imparateasca. Adica sa se impartaseasca zilnic din masa cea de obste la trapeza. Deci, facand ascultare, parintele Calinic manca zilnic cu fratii la masa, fara sa mai aiba nimic de mancare la chilie sau sa guste ceva fara binecuvantare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a ramas cu o permanenta durere de cap, pe care a simtit-o pana la obstescul sau sfarsit. In vara aceluiasi an, Sfantul Calinic n-a mancat paine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, dupa apusul soarelui, manca cate o felie de pepene si fructe crude, ca sa-si potoleasca slabiciunea firii si sa nu calce porunca staretului. Ucenicul sau, arhimandritul Anastasie Baldovin, marturisea ca in toata viata sa cuviosul nu dormea intins pe pat, ci atipea cateva ceasuri pe un scaun, imbracat si incins cu o curea lata de piele. Era ca o adevarata santinela, gata oricand de lupta, veghind neincetat asupra nevazutilor vrajmasi care incercau sa-l ispiteasca, fie prin trup, fie prin ganduri. Acelasi ucenic zicea ca nimeni nu putea sa ascunda ceva sau sa spuna vreo minciuna inaintea Sfantului Calinic, pentru ca era inaintevazator si indata descoperea adevarul si cele ce urmau sa se intample in viitor. Acelasi ucenic prea iubit al Sfantului Calinic spunea ca dascalul sau era atat de bland si smerit cu inima, incat oricine socotea ca are in fata sa un inger, iar nu un om pamantesc. De aceea toti il iubeau, il cinsteau si il aveau ca pe un adevarat sfant, atat calugarii si mirenii, cat si episcopii si dregatorii tarii. Dupa ce a fost randuit staret, cuviosul se silea, nu numai cu viata sa, ci si cu alese sfaturi duhovnicesti, sa indrepteze pe calugarii lenesi si tulburatori din manastire. Si pe multi ii indrepta pe calea cea buna, iar pe cei razvratiti si neascultatori ii scotea afara din obste, dupa porunca apostolului, ca sa nu vatame si pe altii.
Sfantul Calinic socotea ca ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi si temelia vietii calugaresti. Astfel, invata pe fiii sai duhovnicesti ca "viata de obste, in sfanta ascultare, a intemeiat-o Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vietii Sale pamantesti". Spuneau parintii si aceasta, ca marele staret nu ingaduia deloc clevetirea in viata calugareasca. Caci o socotea "moartea sufletului". In locul multei vorbiri, el sfatuia pe ucenici sa practice neincetat tacerea si rugaciunea lui Iisus. Aceiasi parinti spuneau de Cuviosul Calinic ca isi implinea chemarea de staret cu mare ravna si frica de Dumnezeu, stiind ca "lucrul cel mai greu si anevoios este mestesugul calauzirii sufletelor pe calea mantuirii". Uneori zicea catre ucenici: - Staretul este inima tuturor inimilor care il cauta si ii cer sfat si mangaiere. El este calea spre desavarsire a tuturor sufletelor credincioase din jurul sau. Cuviosul obisnuia adesea sa pescuiasca la lacul din jurul manastirii, iar pestele pe care il prindea il dadea la obste pentru hrana parintilor. Intr-o zi, un calugar tanar, curatind de solzi o caracuda mica, a inceput a carti si, lovind-o cu cutitul, zicea: "Na, na! De ce n-ai adus pe tata-tu, pe mama-ta, pe mosu-tu, pe stramosu-tu, care aveau solzi mai mari, ca nu ma necajeam atata!" Apoi tot el raspundea: "Am venit si cu tata, si cu mama, si cu mosul, si cu stramosul, dar i-au luat parintii duhovnici cei din comitet si parintele staret". Aceste cuvinte au ajuns la urechile Cuviosului staret Calinic. Atunci el, stand putin pe ganduri, pentru a inlatura orice pricina de sminteala din manastire, a zis: - De azi inainte nu voi mai pune peste in gura mea! Si intr-adevar, pana la sfarsitul vietii sale nu a mai mancat niciodata peste, pazind cu sfintenie fagaduinta data lui Dumnezeu. Se hranea numai cu verdeturi, si acelea o data pe zi, cu multa infranare.
In timpul rascoalei din anul 1821, multi locuitori din Bucuresti s-au adapostit la Manastirea Cernica. Bunul staret i-a gazduit pe toti in insula Sfantului Nicolae, prin chiliile calugarilor, iar pe calugari i-a mutat in insula Sfantului Gheorghe. In acele zile de grea incercare pentru tara, multa mangaiere au aflat locuitorii capitalei de la Sfantul Calinic. Ca pe toti ii imbarbata, ii odihnea si ii hranea in mod gratuit din alimentele manastirii. In primavara aceluiasi an, auzind turcii de multimea mirenilor adapostiti in insula Cernicai si socotind ca ar fi dintre rasculati, au inconjurat manastirea cu tunuri si stateau gata s-o distruga, iar pe cei aflati in ambele insule sa-i ucida cu sabia. Atunci Sfantul Calinic a adunat tot poporul si pe calugari in biserica, le-a tinut cuvant de imbarbatare si au facut impreuna priveghere de toata noaptea. Iar a doua zi a trimis un calugar cu jalba la mai- marele turcilor din tabara alaturata. Si astfel, cu rugaciunile Sfantului Calinic, cu lacrimile poporului si cu mijlocirea Sfantului Nicolae, s-au linistit turcii si s-au izbavit cu totii de la moarte. Terminandu-se hrana in Manastirea Cernica, calugarii si mirenii erau amenintati de cumplita foamete. Deci, cazand Sfantul Calinic la rugaciune cu multe lacrimi in fata icoanei Maicii Domnului si a Sfantului Nicolae si ceran du-le grabnic ajutor, indata a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele staret de la rugaciune, au intrat pe poarta manastirii cinci care trase de cate doi boi, pline cu pesmeti de paine, trimise de pasa, mai-marele turcilor din tabara apropiata. Tot in anul 1821, un alt pasa, care isi avea tabara in satul Pantelimon, a rapit o calugarita din Manastirea Pasarea, drept ostatica. Dar Sfantul Calinic, nerabdand sa fie mireasa lui Hristos in mainile paganilor, a facut jalba la stapanire si a izbavit calugarita din mainile turcului. Deci, suparandu-se cumplit, pasa a hotarat sa porneasca noaptea cu armele asupra manastirii, ca s-o prade si sa ucida pe staret. Atunci Sfantul Calinic, auzind de razbunarea turcului, a facut priveghere de toata noaptea, cerand ajutorul lui Dumnezeu. Si iarasi prin minune a fost izbavit de, primejdie. Caci, chiar in noaptea aceea, pe cand pasa lua cafeaua, ca apoi sa navaleasca asupra manastirii, o sluga a sa a incercat sa-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se in punga cu galbeni, turcul a scapat cu viata. Cutremurat de aceasta minune, a doua zi pasa a trimis acei galbeni la Manastirea Cernica, din care, dupa porunca cuviosului, s-a facut la intrare o fantana, cunoscuta pana astazi cu numele de "Fantana turcului". Pe langa innoirea vietii duhovnicesti in obstea sa, marele staret al Cernicai s-a ingrijit si de cele necesare vietii pamantesti, dupa exemplul inaintasilor sai. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfantului Nicolae, iar cu banii donati de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucuresti a zidit o biserica mare cu cetate in insula Sfantului Gheorghe, pentru ca nu mai incapeau calugarii intr-o singura biserica. Mai inainte insa de inceperea bisericii, i s-au aratat noaptea in vis Sfantul Ierarh Nicolae, Sfantul Mare Mucenic Gheorghe si fericitul staret Gheorghe. Deci, Sfantul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: "Scoala-te si sa zidesti in ostrovul cel mic o biserica in numele Sfantului Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adaugat, apoi, aceste cuvinte: "Noi iti vom trimite tot ce-ti va trebui". Iar staretul Gheorghe ia zis: "Sa nu ai nici o indoiala in inima ta". Aceasta vedenie aratandu-se deodata si Cuviosului Pimen duhovnicul, l-a incredintat pe Sfantul Calinic sa inceapa lucrul. In anul 1832 a inceput noua biserica. In anul 1838 s-a daramat de un puternic cutremur, iar dupa patru ani a fost zidita din nou, asa cum se vede pana astazi. A mai zidit din anul 1846 biserica Manastirii Pasarea si alte cateva biserici parohiale. Sfantul Calinic a fost, de asemenea, si un bun iconom al Manastirii Cernica si al celorlalte Manastiri - Pasarea, Snagov, Caldarusani, Ciorogarla si Poiana Marului - care erau sub administratia sa. Cand a intrat staret, Cernica avea doar "o teleguta cu un bou ce se conducea de un calugar pe ulitele Bucurestilor, si oricine voia din popor arunca cate o paine in acea teleguta; apoi se intorcea la manastire si impartea acea paine pe la calugari. Iar pentru imbracamintea calugarilor se trimitea de la domnie si de la alti buni crestini". Or, venerabilul staret in putina vreme a refacut iconomia manastirii, a facut un mare metoc in satul Buesti-Ilfov, a ridicat case si adaposturi pentru oameni si vite, a cultivat pamantul cu tot felul de cereale, a plantat vii si paduri, incat se mirau toti de priceperea lui. Acolo crestea manastirea cirezi de vite si turme de oi pentru hrana si imbracamintea calugarilor din lavra. Fiind chemat si propus de cateva ori sa fie Mitropolit al Tarii Romanesti, Sfantul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrajmas din preajma sa, indemnat de zavistnici, i-a dat otrava. Pe cand marele staret zacea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Doamne, Dumnezeul mantuirii mele, nu credeam si nu doream sa mor otravit". Atunci, in umbra noptii, un glas de taina i-a raspuns: "Nu vei muri de otrava. Scoala-te si fii sanatos, ca nu dupa mult timp vei fi episcop la Ramnicu-Valcea, unde vei indrepta Biserica si clerul care este in scazamant". In ceasul acela, cuviosul s-a sculat sanatos din pat si s-a dus la Utrenie, ca era miezul noptii. Pentru blandetea si sfintenia vietii sale atat de multi calugari s-au strans in jurul Sfantului Calinic, incat nu mai incapeau in amandoua insulele, in anul 1850, cand a plecat ca episcop la Ramnicu-Valcea, a lasat in Manastirea Cernica peste 350 de calugari cu viata aleasa. Pe cand era staret, a venit pitarul manastirii la Cuviosul Calinic si l-a instiintat ca s-a ispravit faina. Iar el a raspuns: - Sa avem nadejde la Maica Domnului si la Sfantul Ierarh Nicolae si nimic nu ne va lipsi. Apoi, intrand in chilie, a cazut la rugaciune inaintea icoanei protectorului sau, zicand: "Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mangaietorule al saracilor si cald-folositorule al celor ce te roaga cu credinta, vino si acum si ajuta smeritei turmei tale si ne scapa de foamete, precum ai mantuit pe cei ce erau sa se inece in mare, ca nu avem alt ajutor dupa Maica Domnului, afara de tine...". Apoi, dupa Vecernie, a pus sa se citeasca in biserica Paraclisul Sfantului Nicolae. Astfel, Sfantul Ierarh Nicolae, ascultand rugaciunea placutului sau, a venit imediat in ajutorul Manastirii Cernica. In ceasul acela a sosit la arhondaricul manastirii un car cu boi incarcat cu faina. Erau doi oameni necunoscuti, trimisi cu aceasta milostenie de stapanul lor, care, dupa ce au descarcat povara, indata au plecat. Drept recunostinta, marele staret a adunat soborul in biserica si, dupa Pavecemita, au cantat acatistul Sfantului Nicolae. Apoi, binecuvantand faina, a pus sa se faca paine in noaptea aceea pentru mangaierea parintilor si fratilor. In alta zi. pe cand vorbea cu parintele Pimen, duhovnicul sau, a venit la Sfantul Calinic un om cerandu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. Dupa un ceas a venit un tanar si a spus staretului: "Parinte, tatal meu a murit si a lasat sa aduc la manastire o mie de lei. Iata aici cinci sute si restul il voi aduce mai pe urma, ca nu ii am acum". Apoi a plecat. Atunci batranul duhovnic a intrebat pe cuviosul: - Ce cugetai, parinte Calinic, cand ai dat milostenie acelui om? Iar blandul staret i-a raspuns: - As fi vrut sa-i dau o suta de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci si am primit cinci sute. In anul 1829, luna iulie, in dimineata unei zile de praznic, statea Cuviosul Calinic in chilia sa din insula mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastra, a vazut multime de musafiri care atunci venisera, iar pe bietii calugari, "ascultatorii din arhondarie", cum alergau in toate partile ca sa slujeasca musafirilor. Deci, cautand la dansii cu durere de inima, a zis in sine:
- Ah, Dumnezeule, cum are sa se defaime chipul monahicesc prin petrecerea impreuna cu mirenii! Si tare oftand, a inceput sa citeasca icoasele Sfantului Ierarh Nicolae. Spuneau ucenicii Sfantului Calinic "ca faptele ii erau intocmai dupa graiul gurii si nu putea nimeni sa-i gaseasca nici un cusur. Ca, dupa cum invata, asa si lucra. Ca zice si Mantuitorul: Ci cuvantul vostru sa fie: Ceea ce este da, da; si ceea ce este nu, nu (Matei 5, 37). Aceiasi ucenici marturiseau ca Sfantul Calinic "cu multa mahnire a primit alegerea de episcop, la 14 septembrie, 1850, fiindca n-a putut strica hatarul iubitului sau fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Stirbei - domnul Tarii Romanesti - si s-a supus la voia obstestii Adunari...". Spunea Sfantul Calinic in ceasul despartirii de fiii sai duhovnicesti: - Calugarul, oriunde va merge si oricat bine va gasi, tot nu este ca unde si-a pus metania, fiindca inima lui nu este in pace. Alta data iarasi le spunea: - Iubitii mei frati si fii, trebuie sa avem mare grija cand intram in Sfanta Biserica sau in Sfantul Altar, ca acolo este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos de fata in Sfintele Taine. Spunea ucenicul sau, Anastasie, ca, indata dupa asezarea sa in scaunul episcopiei de la Ramnicu-Valcea, a si inceput a da porunci la protopopi, ca unde s-ar afla vreun om necununat sa-l cunune si sa-l cerceteze pentru ce nu se cununa si "sade cu posadnica". Spunea iarasi acelasi ucenic ca Sfantul Ierarh Calinic avea mare evlavie catre Sfantul Ierarh Nicolae, al carui acatist il citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu si al marelui ierarh, protectorul sau, a rezidit din temelie Catedrala episcopala din Ramnicu-Valcea, casele episcopale si seminarul, intre anii 1854-1856, care fusesera distruse de incendiul din 1847. Odata cu biserica, blandul episcop a redeschis si vestita tipografie a Episcopiei din Ramnic, in care a tiparit tot felul de carti de slujba si de zidire sufleteasca, pe care apoi le trimitea gratuit la preoti si credinciosi. Spunea iarasi arhimandritul Anastasie Baldovin despre dascalul sau, Preasfintitul Calinic: - Ma minunam de asa viata mai presus de fire, pentru ca vedeam ca slujesc un sfant viu. De aceea indrazneam de multe ori si il intrebam cate ceva despre tainele dumnezeiesti si el imi descoperea ceea ce cunostea ca-mi este de folos si cat putea sa incapa in mintea mea cea slaba si intunecata. Iar daca inaintam cu intrebarile mai departe, imi zicea: "Nu este acum timpul pentru asemenea intrebari". Acelasi ucenic spunea: - Avea obicei fericitul ca, dupa rugaciunea de seara, ma tinea langa preasfintia sa mai mult timp, povatuindu-ma in credinta si la datoriile mele monahale si multe lucruri de taina imi descoperea. Adeseori imi zicea fericitul: - Fiul meu, multi surit din calugari si mireni numai cu numele crestini, iar cu viata si cu faptele sunt departe de adevarul crestinatatii. De aceea, la unii ca acestia nu ai voie sa le arati ceea ce ai vazut la mine. Iar la cei pe care ii vei cunoaste ca sunt crestini buni si cred in darul si puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine sa le arati si sa le scrii, numai dupa ce ma voi duce din aceasta lume trecatoare. In vara anului 1854, mergand Sfantul Calinic spre Targu-Jiu, insotit de ucenicul sau si mai multi slujitori, la rugamintea credinciosilor a poposit peste noapte intr-un sat din cale. Si iata, fiii unui om instarit au marturisit bunului pastor ca tatal lor a murit de mai multi ani, dar trupul lui n-a putrezit in pamant. L-au dezgropat de trei ori, i-au facut parastas cu arhierei si cu preoti, dar trupul sau tot intreg l-au scos din groapa. Deci, l-au rugat pe Sfantul Calinic sa le dea voie sa-l dezgroape a patra oara pe tatal lor, iar dupa ce fericitul va termina liturghia arhiereasca, sa-i citeasca rugaciunile de dezlegarea pacatelor la mormant. Si bunul pastor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. Dupa terminarea liturghiei au mers cu totii la mormant. Trupul raposatului, intreg si nevatamat, era rezemat de zidul bisericii. Si iata, o, minune preaslavita! In timp ce Sfantul Calinic citea rugaciunile de dezlegarea pacatelor, trupul cel neputred a inceput a se preface in tarana, de la picioare spre cap. La sfarsitul rugaciunilor, intreg trupul sau se prefacuse intr-o gramajoara de tarana amestecata cu oase albe. Uimiti toti de aceasta, au dat slava lui Dumnezeu. Spunea parintele Anastasie, ucenicul Sfantului Calinic, ca au poposit impreuna timp de trei zile la Schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic si arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viata sa in toate hotarele Olteniei si dincolo de Carpati. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Ramnicu-Valcea, au poposit putin intr-o poiana. Si, plecand insotitorii sai inainte, Sfantul Calinic statea jos si plangea. - De ce plangi, Preasfintite? l-a intrebat ucenicul. Te doare stomacul? - Nu, fiul meu, a raspuns el. Dar nu credeam sa mai traiesc, sa vad alt staret schimbandu-se in Cernica. Nicandru, staretul Cernicai, a murit!... Deci, ucenicul insemnand ziua si ceasul acela, a plecat dupa doua saptamani la Manastirea Cernica si s-a incredintat ca arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar in ziua si ceasul in care a plans Sfantul Calinic. Odata, pe cand Sfantul Calinic slujea Sfanta Liturghie in paraclisul Episcopiei Ramnicului cu mai multi slujitori, a fost adusa la biserica o femeie legata in lanturi, cumplit chinuita de un duh necurat. La sfarsitul slujbei, protoiereul orasului a rugat pe bunul pastor de suflete sa-i citeasca o rugaciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregatit molitfelnicul. Dupa citirea rugaciunii, Sfantul Calinic a binecuvantat pe femeia bolnava de trei ori in numele Preasfintei Treimi si a zis: - In numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoala-te! In clipa aceea, bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu. Deci, sculandu-se sanatoasa de jos, saruta cu lacrimi sfintele icoane, multumind binefacatorului ei. Apoi, intrand Sfantul Calinic in chilia sa, a inceput a plange cu multe lacrimi. - De ce plangi, Preasfintite? l-a intrebat ucenicul. - Nu am nimic, fiul meu, dar vad ca pentru multele mele pacate ma pedepseste Dumnezeu. Spuneti la toti ca nu pentru mine pacatosul a facut Dumnezeu aceasta minune de a tamadui pe femeia bolnava. Spunea acelasi ucenic despre Sfantul Calinic: - Era atat de milostiv, incat, cand nu avea ce sa dea milostenie, isi dadea hainele de pe Preasfintia sa si, plangand, se ruga de mine nevrednicul ca sa caut bani de unde voi sti, ca sa aiba sa dea la "fratii lui Hristos", caci asa numea fericitul pe saraci si neputinciosi. Odata, pe cand Sfantul Calinic iesea de la slujba, la o biserica din Craiova, epitropul i-a dat sase galbeni. Iar in ograda episcopiei, o femeie cerandu-i milostenie, a scos acei galbeni si i-a pus in mainile ei. Dupa trei zile, aceeasi femeie a venit iar la usa Sfantului Calinic sa ceara milostenie. Deci, chemand pe parintele Anastasie, ucenicul sau, i-a poruncit zicand: - Da milostenie femeii de afara. - Preasfintite, a raspuns el, aceasta femeie a primit sase galbeni cand ne-am intors de la biserica.
Iar blandul pastor i-a zis cu asprime: - Dar cuviosia ta, daca ai mancat ieri, astazi nu mai mananci? O fi fost si ea datoare la cineva si de aceea mai cere. Du-te si da-i milostenie! Din clipa aceea pana la sfarsitul vietii Sfantului Calinic, n-a mai indraznit ucenicul sa-i faca vreo observatie in privinta milosteniilor. Spunea iarasi ucenicul despre Sfantul Calinic: - Cand hirotonea preoti, nu numai ca nu lua nimic pentru osteneala sa, ci oprea si pe altii a le lua ceva. Iar cand plecau preotii pe la bisericile lor, ii chema inaintea sa si ii povatuia cum sa se poarte in societate si cu enoriasii lor. Apoi le dadea bani de cheltuiala pe drum, carti de preotie si alte carti de invatatura. In timpul domniei lui Cuza Voda - spunea ucenicul Sfantului Calinic - s-a intamplat o tulburare in Seminarul Episcopiei de Ramnic si Preasfintia sa, cu darul si cu blandetea sa, a potolit acea tulburare. Afland de aceasta, mitropolitul Nifon si ministrul de Culte, Scarlat Cretulescu, au trimis de la Bucuresti un functionar in ancheta. - Nu mai este nevoie ca sa faci dumneata cercetare - a zis Sfantul Calinic - pentru ca eu, ca episcop, i-am linistit si multumit pe toti. Sa spui la cei care te-au trimis ca sunt in nestiinta de aceasta. Auzind de cuvintele Sfantului Calinic, ministrul s-a suparat si, intrand in audienta la domnitor, i-a spus: - Maria Ta, sa iscaliti decretul de suspendare a episcopului de Ramnic si darea lui in judecata, iar daca nu, sa-mi primiti demisia. - Demisia dumitale pot sa o primesc, dar decretul contra episcopului de Ramnic niciodata nu-l voi semna, a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce inalta a strigat: - Mai Scarlat, acela, episcopul Ramnicului, Calinic, este adevaratul si sfantul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este in toata lumea. Sfantul Calinic, avand darul inaintevederii, intr-una din zile a spus ucenicului sau, Anastasie: - Sa stii, fiul meu, ca la 1866, Cuza nu mai este domn al tarii si au sa se faca mari schimbari. Sa mai stii ca la 1877 are sa vina in tara imparatul Rusiei cu familia si cu ostirile sale si are sa treaca Dunarea, sa se bata cu turcii, dar rusii au sa fie invinsi de turci. Dupa aceea, rusii au sa cheme in ajutorul lor ostirea romana si, cu ajutorul lui Dumnezeu, au sa faca romanii mari victorii, incat sa-i laude si sa-i admire toate continentele lumii. Dupa acest razboi sangeros, are sa fie un razboi cu condeiul, adica cu diplomatia. Si dupa aceasta are sa vina un razboi asa de mare, cum nu a fost de cand pamantul, si ferice de cei care vor scapa dupa acest mare razboi. Adeseori mergand Sfantul Calinic in vizita canonica prin eparhie, i-a placut locul linistit de la Schitul Frasinei. De aceea a voit sa faca aici manastire de chinovie ca la Cernica. Deci, numaidecat, in anul 1863 a pus de s-a zidit biserica frumoasa si chilii pentru parinti si a asezat reguli ca in Cernica, unde s-au adunat vreo cativa calugari. Insa, pentru asprimea locului, n-au putut sa se adune prea multi parinti. Dupa zidirea Manastirii Frasinei, a voit Sfantul Calinic ca in acest lacas sihastresc sa nu intre niciodata parte femeiasca. De aceea, inainte de retragerea sa din scaun, a fixat la un kilometru mai jos de Frasinei o piatra pe care scrie urmatoarele: "Calinic, cu mila lui Dumnezeu Episcop al Ramnicului Noului Severin. Acest lacas s-a cladit din temelie de noi, spre a fi chinovie de parinti monahi. Si fiindca prin partea femeiasca putea sa se aduca vreun scandal monahilor vietuitori acolea, de aceea, sub grea legatura s-au oprit ca de la acest loc sa nu mai treaca inainte, sub nici un chip, parte femeiasca. Iar cele ce vor indrazni a trece sa fie sub blestem si toate nenorocirile sa fie asupra lor, precum: saracia, gubavia si tot felul de pedepse. Si iarasi, cele ce vor pazi aceasta hotarare sa aiba blagoslovenia lui Dumnezeu si a smereniei noastre si sa vie asupra lor tot fericitul bine. Amin. Calinic. Ramnic, 1867, ianuarie, 17". In vara aceluiasi an, dupa innoirea Manastirii Frasinei, o copila din satul Muereasca, care pastea vitele aproape de hotarul manastirii, alergand dupa vite, a trecut din greseala mai sus de piatra cu legamantul pus de Sfantul Calinic. In ceasul acela, copila s-a imbolnavit de epilepsie. La rugamintea parintilor ei, preotul din sat a spus despre aceasta Sfantului Calinic, rugandu-l s-o ierte si sa-i citeasca rugaciuni de vindecare. - Ce trista intamplare, a zis blandul episcop. Sa mergem sa ne rugam pentru dansa. Deci, a venit anume in satul Muereasca si a intrat in casa bolnavei. Copila zacea in pat in grea suferinta. - Ma cunosti? a intrebat-o Sfantul Calinic. Iar bolnava a facut semn din cap ca il cunoaste. Apoi, mangaind-o, i-a zis: - Ai sa te faci sanatoasa; da, da, ai sa te faci sanatoasa. Eu te-am iertat! Sa ne rugam lui Dumnezeu sa te ierte si El. Apoi si-a pus omoforul peste bolnava, i-a citit rugaciunea de iertare, a stropit-o cu agheasma pe frunte si i-a zis din nou: "Da, da, ai sa te faci sanatoasa!" Si a plecat. Dupa o zi, copila s-a sculat sanatoasa din pat. Vestea acestei minuni s-a raspandit in toate partile, caci toti il cinsteau pe marele episcop Calinic ca pe un adevarat sfant si facator de minuni. Spunea arhimandritul Anastasie si despre alta minune: - Fiul mesterului Costache, care zidise Catedrala episcopala din Ramnicu-Valcea si Manastirea Frasinei, s-a imbolnavit de epilepsie. Boala il chinuia tot mai cumplit. Batranul mester a alergat la Sfantul Calinic, cerandu-i cu lacrimi rugaciuni de vindecare pentru fiul sau. - Du-te acasa, mestere Costache, i-a zis Preasfintitul, si te roaga Maicii Domnului. Cum a intrat in casa, tatal si-a gasit feciorul sanatos, rugandu-se in fata icoanei Maicii Domnului. - Rugati-va si voi Maicii Domnului, a zis copilul. Nu vedeti cum se roaga Preasfintitul Episcop? De acum inainte nu ma mai imbolnavesc! In acelasi ceas a venit si parintele Anastasie cu moastele Sf. Mercurie, sa se sarute copilul, dupa porunca Preasfintitului Calinic. Spunea iarasi ucenicul sau ca, din anul 1820 si pana cand s-a mutat din viata aceasta, peste n-a mancat, fara numai verdeturi, si acelea fara untdelemn, o data pe zi. Iar unt, oua, branza si lapte numai sambata gusta cate putin, ca sa biruiasca mandria. Acelasi arhimandrit spunea ca din anul 1850, cand a fost ales episcop, si pana in anul 1868, cand a decedat, nu si-a schimbat intru nimic paza datoriilor sale monahale, ci mai mult se nevoia intru toate faptele cele bune. Chiar si hainele ce le purta ca episcop nu erau mai luxoase ca cele pe care le purta cand era staret in Manastirea Cernica. Pe cand era episcop de Ramnic, Sfantul Calinic toata ziua sedea cu cartea in mana si citea. Pentru ca sa nu-l cuprinda somnul sau sa-si risipeasca mintea de la lucrarea ei, obisnuia sa puna pe carte o greutate metalica rotunda, iar jos, in dreptul cartii, un lighean de tabla gol. Indata ce Sfantul Calinic se ingreuia de somn si isi pierdea echilibrul, greutatea metalica cadea in lighean si il destepta din nou la rugaciune si la citit. Astfel, cuviosul era permanent stapan pe vointa si pe trupul sau.
Se mai spunea despre dansul un fapt vrednic de stiut. Intrucat nu manca niciodata carne, dupa randuiala vietii monahale, daduse porunca parintilor de la episcopie sa nu manance nici ei carne. intr-o zi, stand in cerdacul casei episcopale, i-a venit de departe un miros de carne fripta. Atunci a pornit incet dupa miros si a ajuns la chilia unui calugar. Dupa ce a batut la usa, a intrat inauntru. Calugarul tocmai frigea o bucata de carne. Deci, maniindu-se Preasfintitul de aceasta, a inceput sa-l mustre cu asprime, zicand: - Hoitarule! Nu te-ai mai saturat de hoit? Nu vezi ca faci mancare viermilor si putoare? Intr-adevar, Sfantul Calinic tinea ca ucenicii sai sa fie calugari si cu fapta, nu numai cu cuvantul. Dupa saptesprezece ani de rodnica pastorie a turmei lui Hristos, adica la 24 mai, 1867, Sfantul Ierarh Calinic s-a retras din nou la metania sa, Manastirea Cernica, unde dorea sa-si dea obstescul sfarsit. A doua zi, de Inaltarea Domnului, a venit la biserica, a stat la liturghie si la urma a dat anafora parintilor, sarutandu-i toti mana. Pe urma a mers in chilia sa, cea mai dinainte gatita pentru sine, si de aici n-a mai iesit pana la sfarsitul sau, fiindca slabise cu totul de batranete si de mult post. Spunea mitropolitul Nifon catre Anastasie, ucenicul Sfantului Calinic: - Stiu ca voi, fratii Baldovini, ati servit cu frica de Dumnezeu pe episcopul vostru. Te rog, cand vei vedea ca este greu bolnav, sa ma vestesti si pe mine ca sa ma marturisesc lui, caci am multe cuvinte care trebuie sa i le arat cat este in aceasta viata si sa-mi cer iertaciune. Dupa ce mitropolitul a intrat la Sfantul Calinic si s-a marturisit lui, a iesit de la el asa de vesel si luminat la chip, cum nu mai fusese in toata viata lui. Plecand mitropolitul Nifon, a zis Sfantul Calinic, care zacea in pat, catre iubitul sau ucenic, Anastasie: - Fiul meu, Nifon mi-a spus totul si cred ca este speranta de mantuirea lui. Sa stii ca la sapte ani cand ma va dezgropa pe mine, va intra mitropolitul in mormant. Aceasta prevestire s-a implinit intocmai. In Joia cea Mare, anul 1868, spre sfarsitul lunii martie, Sfantul Calinic a chemat la chilia sa sapte preoti de au slujit Sfantul Maslu. Dupa otpust, le-a zis Preasfintitul: - Parintilor, rugati-va lui Dumnezeu pentru mine, ca poate zilele acestea ne vom desparti! La rugamintea Sfantului Calinic, in fiecare seara venea in chilia sa ucenicul sau iubit, Cuviosul Anastasie, si ii citea toata pravila, caci acum slabise si nu mai putea sa si-o faca singur. Dupa terminarea rugaciunii statea mult de vorba cu parintele Anastasie si cu ceilalti parinti apropiati, dandu-le tot felul de sfaturi folositoare de suflet. Spunea parintele Anastasie ca intr-una din aceste seri de rugaciune si priveghere, i-a zis Sfantul Calinic:- Adu-ti aminte ceea ce ti-am spus in anul 1852 la Craiova, si de atunci pana acum, ca voi, fratii Baldovini, Anastasie si Orest, aveti sa-mi inchideti ochii si sa ma duceti la groapa. Asa ca acum mai am 14 zile si ma duc din aceasta lume. Ai grija sa ma imbraci la moarte cu vesmintele ce ti-am spus ca sunt trimise de calugarita Brancoveanca din Moldova (este vorba de Safta Brancoveanu din Manastirea Varatec, care a donat Sfantului Calinic un rand de vesminte in anul 1852). Spunea iarasi parintele Anastasie ca, intr-o seara, "Preasfintia Sa, intinzand cu mine vorba despre mai multe invataturi si eu, stiind ca darul Sfantului Duh este cu desavarsire in el, i-am zis: - Preasfintite Stapane, stii ca mult-putin, cat te-am servit, te-am servit cu credinta si dragoste. Pentru aceasta nu cer altceva decat sa te rogi lui Dumnezeu ca sa-mi ierte pacatele mele pe aceasta lume. Atunci Preasfintia Sa a inceput sa planga amarnic, incat m-a facut si pe mine pacatosul sa plang. Dupa ce s-a linistit, a inceput a-mi zice: - Fatul meu, eu v-am primit in Manastirea Cernica, eu v-am calugarit si v-am luat din manastire si ati urmat mie. Stiu ca nu v-ati pazit datoriile si fagaduintele calugariei, insa sa va siliti a le pazi de aici inainte si va fagaduiesc ca, daca voi afla har inaintea lui Dumnezeu, am sa ma rog pentru voi si pentru toti ai mei". Dorind Sfantul Calinic sa asculte ultima liturghie pe pamant si sa se bucure de praznicul Invierii lui Hristos, in ziua de Pasti a slujit un preot Sfanta Liturghie in paraclisul chiliei unde sedea si s-a impartasit pentru ultima data cu Preacuratele Taine. Era in ziua de 7 aprilie, 1868. In Joia luminata, adica la 11 aprilie, se implineau cele 14 zile prevestite de Sfantul Calinic. Cu cateva zile mai inainte a venit la el staretul manastirii, arhimandritul Stefan, "pe care il iubea foarte mult si i-a dat testamentul pentru inmormantare scris cu catava vreme inainte. Apoi l-a mai invatat si ceva lucruri duhovnicesti, vorbind amandoi multe ceasuri". In noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit parintele Anastasie la Sfantul Calinic si i-a citit Utrenia. Dupa otpust au stat amandoi de vorba, vorbind pentru mantuire si alte lucruri folositoare. Cand se lumina de ziua, parintele Anastasie s-a retras in chilia sa. La orele 5 dimineata, Sfantul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca sa-l imbrace in camasa si haine de ingropare. Pe toate celelalte le daduse de pomana. Apoi singur s-a sculat, s-a spalat pe fata, s-a pieptanat si a binecuvantat pe toti cati erau in casa. Spunea ucenicilor ca "au venit niste oameni mari in casa si vor sa-l ia cu dansii". Cum statea asa in picioare, a cerut o cruce. Apoi, tinand crucea in mana, s-a inchinat ei, a sarutat-o si a zis: - Sfanta Cruce, ajuta-mi! Iar catre ucenici a zis: Sa ne vedem in fericirea din cealalta lume! Si, rezemandu-si capul pe pieptul lui Gherman, a rasuflat adanc si si-a dat duhul in Mainile Domnului. La inmormantarea Sfantului Calinic, de sambata, 13 aprilie, a venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai multi egumeni si zeci de mii de credinciosi, "incat nu mai incapeau in amandoua ostroavele". Cu totii se sileau sa-i sarute mainile. CUVANT DE INVATATURA al Sfantului Ierarh Calinic, rostit catre tot soborul Manastirii Cernica, in septembrie, 1850, cand a plecat ca episcop la Ramnicu-Valcea ,,Fratilor si Parintilor, , trebuie dar sa avem mare grija cand intram in sfanta biserica sau in sfantul altar, ca acolo este Insusi Domnul nostru Iisus Hristos de fata in Sfintele Taine. Nu este nimenea iertat, fara de mare trebuinta a intra in sfantul altar. Iar cand suntem siliti, sa intram cu mare sfiala si frica, dupa cum zice Proorocul David: Slujiti Domnului cu frica... (Ps. 2, 9), si sa intram cu invatatura, ca nu din nestiinta sa gresim si sa maniem pe Domnul si sa pierim din calea cea dreapta. De aceasta noi cu mare evlavie sa cinstim cele sfinte. Cand este trebuinta sa intram, sa facem 3 inchinaciuni inaintea usii si intrand sa descoperim capul. Apoi sa facem alte 3 inchinaciuni inauntru. Cei hirotonisiti saruta sfanta masa, iar monahii nu se ating de dansa. Si cata vreme vom fi in sfantul altar, sa stam cu mare frica si evlavie, ca inaintea lui Hristos. Si fiind vremea pomenitului la Proscomidie, tot cu capul gol sa pomenim, dupa cum zice Pavel Apostolul ca barbatul rugandu-se sau proorocind cu capul acoperit, rusineaza pe capul sau, Hristos. Iar fiind cineva bolnav sau frig tare, poate a-si acoperi capul, ca Dumnezeu cunoscator de inimi este, stie gandul nostru pentru care si ne va da plata. Asa suntem datori a urma. Iar in vremea Sfintei Liturghii nu este slobod nimanui a intra in Sfantul Altar, numai preotii, diaconii si paraclisierii cei slujitori si acestia cu evlavie si cu liniste sa umble. Iar ceilalti toti suntem datori a sta in sfanta biserica cu mare evlavie si frica, nici facand vreo neoranduiala sau vorbind, sau cu ochii uitandu-ne in vreo parte sau in alta, nici sa iesim pana la sfarsitul slujbei, ca sa nu cadem in blestemul Sfintelor Soboare ale Sfintilor Parinti, care afurisesc pe cei ce fug mai inainte de otpust. Iar avand ascultare sau neputinta, sa mearga la preot, sa-i sarute mana, sa ia anafura si asa sa iasa. Insa sa se cerce fiecare pe sine, sa nu cumva sa fie ispita diavoleasca, sau lenevie, sau nebagare de seama, ca sa nu cada in blestemul cel proorocesc, ca zice: Blestemat tot cel ce face lucrul lui Dumnezeu cu lenevire sau nebagare de seama. Asa, fratilor, sa petrecem in casa lui Dumnezeu, ca este casa de rugaciune, iar nu cort de comedii. Sa cinstim cele sfinte ca si noi sa fim cinstiti de Dumnezeu, iar nu sa-L maniem ca fiii lui Aaron si sa pierim. Acestea va sfatuiesc si va invat, iubitilor, ca toti sa ne mantuim, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos. Ca desi vom fi departe cu trupurile, dar cu duhul vom fi nedespartiti, rugandu-ne si ajutandu-ne unii cu altii, dupa cuvan- tul ce zice: ca frate cu frate ajutorandu-se, se vor face ca o cetate nebiruita. Asa si voi, fiilor, cand va veti face rugaciunile cele oranduite de duhovnic, sa va aduceti aminte si de mine, parintele vostru, care multa grija am purtat pentru fiecare din voi, din ziua in care v-am primit in manastire. Ca v-am iconomisit pe fiecare dupa putinta voastra si am ingrijit de voi pana astazi. Si acum va dau in mana Sfantului Ierarh Nicolae, mangaietorul neputintelor mele, ca sa ingrijeasca de mantuirea voastra. Si dupa dansul va incredintez in ingrijirea cuviosului si al meu iubitor chir Nicandru, pe care din mica copilarie l-am primit in manastire si este sporit si vrednic de a povatui suflete la mantuire. Apoi, intorcandu-se catre cuviosul staret, parintele Nicandru, a inceput cu dulci si jalnice cuvinte a-i zice asa: Iubite fiule Nicandru, Dumnezeu asa binevoeste, ca sa te las in locul meu sa pastoresti aceasta turmulita, ce de 32 de ani prin multe osteneli o am ingrijit si multe necazuri si trude am tras pentru locusorul acesta, numai si numai sa-l vad impodobit cu adunare de ucenici ai lui Hristos. Si iata, fiule, ti-i incredintez astazi, la numar 354 afara de frati, si te rog sa porti grija de mantuirea tuturor, ca sa iei si cuviosia ta plata de pastor adevarat. Si acum, cu darul lui Dumnezeu, sa ne mantuim toti si peste putin iarasi ne vom vedea. Apoi, asezandu-se in strana cu ochii plini de lacrimi, i-au sarutat mana toti parintii, plangand dupa dansul; iar cantaretii cantau cantari de despartire. Si dupa otpust au iesit toti din biserica in sunetul clopotelor, care facea pe tot muritorul sa scoata lacrimi chiar din inima de piatra. Si petrecandu-i pana la un loc, si-a luat ziua buna si s-a urcat in caruta si a plecat, luand cu sine vreo cativa din parinti, ca sa-i fie de slujba in eparhie.
SFANTUL GRIGORIE DECAPOLITUL de la Bistrita - Valcea (secolele VIII-IX)
Viata Sfantul Grigorie, ale carui moaste se pastreaza intregi la Manastirea Bistrita, din judetul Valcea, s-a nascut in jurul anului 780, in Isauria - Asia Mica, din parinti ortodocsi devotati, anume Serghie si Maria, si a copilarit in una din cele zece cetati ale Isauriei, Irinopolis, din care cauza se numeste pana astazi "Decapolitul".
Bizantul fiind lovit atunci de eresul iconoclast, fericitul Grigorie, dupa terminarea studiilor, renunta la nunta si intra in nevointa monahala, ostenindu-se mult pentru apararea Ortodoxiei si cinstirea sfintelor icoane in Constantinopol, in Asia Mica, la Roma si in Macedonia.
Nevoindu-se mult cu postul si rugaciunea, a biruit toate cursele nevazutilor diavoli si s-a invrednicit de darul facerii de minuni si al inaintevederii. In ultimii ani ai vietii s-a ostenit in Manastirea Sfantul Mina, aproape de Tesalonic, invrednicindu-se de harul preotiei. Si aici a facut multe minuni si vindecari de boli, vestind cele viitoare. Renumit in tot Bizantul pentru sfintenia vietii lui, la batranete, Sfantul Grigorie Decapolitul se imbolnaveste de hidropica si se muta la Hristos, la 20 noiembrie, anul 842, fiind inmormantat la o manastire din Constantinopol. Acest mare cuvios si marturisitor al lui Hristos era cinstit ca sfant si facator de minuni inca din viata. Dar si dupa moarte se vindecau bolnavii la mormantul lui. Vazand aceasta, monahii acelei manastiri i-au scos sfintele sale moaste din pamant si le-au pus in biserica spre inchinare si ajutorul tuturor. In anul 1453, cazand Bizantul sub turci, moastele Sfantului Grigorie sunt duse in partile Dunarii, ajungand in mainile unui dregator turc. Auzind de minunile ce se faceau la aceste moaste, banul Tarii Romanesti, Barbu Craiovescu, le cumpara cu multi bani, prin anul 1498, si le duce la Manastirea Bistrita - Ramnicu-Valcea, ctitoria sa, unde se afla si astazi. Racla de argint, in care se pastreaza cu sfintenie acest odor de mare pret, a fost lucrata la Brasov, in anul 1656.
Fapte si cuvinte de invatatura
Sfantul Grigorie Decapolitul a fost ales de Dumnezeu sa marturiseasca pe Hristos si dreapta credinta pe pamant inca din pantecele maicii sale. Inima lui era ranita din pruncie pentru cele ceresti, iar sufletul lui nu avea odihna in valtoarea grijilor pamantesti. De aceea, renuntand la casnicie, s-a logodit cu Hristos pentru a trai in veci cu El. Intrand in nevointa vietii monahale, Sfantul Grigorie ravnea doua lucruri, fara de care nici un crestin nu se poate mantui.
Mai intai cauta sa se dezbrace de cugetele rele si sa se indumnezeiasca prin rugaciune, prin post si priveghere, prin citirea Sfintei Scripturi, prin smerenie si iubire.
Apoi dorea sa marturiseasca dogmele dreptei credinte si sa apere Ortodoxia de tot felul de eresuri care loveau in vremea sa Biserica lui Hristos. Ajutat de harul Duhului Sfant, in putina vreme a biruit ispitele tineretii si toate cursele vrajmasului diavol. Apoi, Sfanta Evanghelie si invataturile dumnezeiestilor Parinti i-au intarit credinta si l-au pregatit, ca pe un bun ostas al lui Hristos, sa intre in lupta cea duhovniceasca impotriva hulitorilor iconoclasti care distrugeau sfintele moaste si sfintele icoane, numindu-le idoli.
Cu atata tarie se impotrivea pe fata luptatorilor de icoane, aparandu-le, incat mergea din loc in loc, din manastire in manastire, de la Constantinopol in Asia Mica, de la Decapole in Tesalonic, apoi la Roma, in Sicilia si din nou la Tesalonic. Peste tot apara cultul ortodox al sfintelor icoane, invatand, imbarbatand, mustrand si uneori rabdand batai, prigoniri si amenintari cu moartea pentru cinstea sfintelor icoane. Dar bunul ostas al lui Hristos nu se temea de cei care ucid trupul, nici nu asculta hulele ereticilor, ci pe toti ii invata ca "cinstea pe care o dam sfintelor icoane se ridica la chipul cel dintai", dupa invatatura Sfantului Vasile cel Mare. Adica, cinstind si inchinandu-ne la icoane, cinstim si ne inchinam Mantuitorului si sfintilor pictati pe ele. Apoi invata ca cel care a facut prima icoana este insusi Tatal Care a nascut pe Fiul "mai inainte de toti vecii", caci Fiul lui Dumnezeu este icoana Tatalui. El invata ca si omul creat de Dumnezeu este chipul, adica icoana Preasfintei Treimi, dupa cuvantul de la Facere 1 cu 26: Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra. Cinstea pe care o dam Fiului se inalta deopotriva si celorlalte persoane ale Preasfintei Treimi, iar cinstea pe care o dam icoanelor se inalta Insusi Mantuitorului si sfintilor pictati pe ele. Pe masura ce se ostenea pentru apararea icoanelor si dogmelor ortodoxe, Sfantul Grigorie Decapolitul ducea, totodata, o inalta viata duhovniceasca. Pentru aceasta, ajungand vas ales al Sfantului Duh, a primit darul facerii de minuni si al cunoasterii celor viitoare. Amintim cateva din numeroasele sale minuni savarsite in timpul vietii. Intr-o noapte, facand rugaciune din inima catre Dumnezeu, a cazut in uimire si a vazut stralucind din cer o lumina ca soarele, inconjurand pestera si locul din jur, urmata de o buna mireasma care a umplut chilia si inima cuviosului. Lumina si mireasma cereasca au tinut mai multe zile. Ajungand la masura desavarsirii, Dumnezeu nu a lasat aceasta faclie sub obroc. Odata, pe cand se ruga, a auzit acest glas de sus: "Grigorie, daca voiesti sa ajungi la desavarsire, iesi din pamantul tau si de la rudele tale si te instraineaza pentru folosul tau si al celor ce au nevoie de invatatura ta". Din ceasul acela, Cuviosul Grigorie a parasit linistea pustiei si ajuta lumea pe calea mantuirii. Odata dorea sa mearga cu corabia in Italia, dar stapanul ei nu voia sa plece, caci se temea de talhari. Atunci a zis sfantul catre corabieri: "Indrazniti, caci Dumnezeu va va pazi si nu veti patimi nici un rau". Intr-adevar, au calatorit bine, fara nici o primejdie, caci mana Domnului era cu Sfantul Grigorie. Multi oameni stapaniti de duhuri rele erau vindecati cu rugaciunea Sfantului Grigorie. Astfel, o femeie, avand duh necurat, a fost izbavita numai prin cuvantul lui. Un om cuprins de un demon cumplit a fost tamaduit cu rugaciunile sfantului. Altadata, vazand sfantul un om chinuit de diavol, s-a rugat pentru el, zicand: "Doamne, miluieste zidirea Ta si n-o lasa sa fie stapanita de diavolul". Dupa aceste cuvinte, indata a fugit duhul rau din om. Dar, vazand cuviosul ca il cauta si il lauda oamenii, indata a fugit din locul acela. Altadata, un om demonizat a sarit in spatele cuviosului si isi batea joc de el. Dar fericitul, rugandu-se din inima, a izgonit diavolul din acel om. O femeie saraca si vaduva, stricandu-i-se casa, a cerut milostenie de la Sfantul Grigorie ca sa-si zideasca alta, iar el i-a spus: - Femeie, du-te si incepe lucrul, si Dumnezeul saracilor iti va trimite ajutor! Punand temelie, vaduva a gasit in pamant smoala, pe care vanzand-o, si-a terminat casa si si-a cumparat cele de nevoie vietii. Un monah sihastru din apropiere, cu mainile lucra si cu buzele se ruga. Iar Sfantul Grigorie, cunoscand ca i-a sosit sfarsitul vietii, i-a zis: - Frate, lasa lucrul mainilor si te ingrijeste de suflet, ca ti s-a apropiat sfarsitul si vei calatori pe cale straina, pe care niciodata n-ai calatorit! Dupa cateva zile, acel sihastru si-a dat sufletul in mainile Domnului. Un ieromonah, Teodul, a venit la cuviosul pentru cuvant de folos. La plecare, Sfantul Grigorie i-a spus: - Mergi cu pace si spune parintelui tau duhovnicesc sa-si pregateasca mormantul, caci in curand va pleca la Domnul! Dupa putine zile, batranul acela a adormit cu pace. Altadata, un monah numit Petru a fost muscat de doua vipere si, fiind foarte aproape de moarte, a alergat la ajutorul Cuviosului Grigorie, care, milostivindu-se spre el, s-a rugat lui Dumnezeu si indata cel muscat de vipere s-a facut sanatos. Un om bolnav de friguri de multi ani a venit pe ascuns la chilia Sfantului Grigorie si s-a imbracat cu rasa lui, pe cand il scuturau frigurile, si indata s-a facut sanatos. Un alt om cuprins de raceala se ruga cuviosului sa-l vindece, insa el nu voia. Atunci, bolnavul s-a culcat pe ascuns, cu mare credinta, in patul Sfantului Grigorie. Gasindu-l in asternutul lui, cuviosul i-a zis sa plece de acolo. Dar batranul i-a raspuns: "Nu ma voi scula din patul tau, parinte, pana nu ma voi face sanatos!" Atunci, cuviosul, atingandu-se de acel bolnav, l-a vindecat, si s-a ridicat sanatos din patul lui.
O data si de mai multe ori vorbind ucenicul cu dascalul sau, a vazut iesind foc din gura Cuviosului Grigorie, care ii lumina fata cu raze ca de soare. Deci, cazand ucenicul la picioarele sfantului, l-a rugat sa-i descopere acea taina minunata. Cuviosul a zis catre dansul: - Aceasta o pricinuieste credinta ta, fiule, caci eu ma stiu pe mine om pacatos.
Insa, de se va curati omul pe dansul de patimile trupului si ale sufletului si se va face curat si vrednic de primirea Duhului Sfant, atunci, precum a zis Hristos, Tatal si Fiul si Sfantul Duh vin si se salasluiesc in el. Atunci, nu mai graieste omul, ci Dumnezeu, care locuieste in el. Deci si tu, fiule, daca te vei nevoi a te curati pe tine de patimile trupului si ale sufletului si daca vei taia cu sabia Duhului spinii patimilor si daca te vei ruga cu staruinta lui Dumnezeu, ca El Insusi sa arda cu focul cel dumnezeiesc materia patimilor si sa inmulteasca in sufletul tau roadele faptelor bune, atunci te vei face lacas curat si sfant al lui Dumnezeu, iar cuvintele tale vor straluci de puterea si lumina Duhului Sfant. Dupa mutarea la cer a Sfantului Grigorie Decapolitul si dupa caderea Bizantului in mainile turcilor, au ajuns cinstitele lui moaste in mainile unui dregator turc. Evlaviosul ban al Craiovei, Barbu Craiovescu, auzind despre aceste moaste si de nenumaratele minuni care se faceau aici, a cheltuit mari sume de bani si, in anul 1498, a adus moastele Sfantului Grigorie Decapolitul la Manastirea Bistrita - Valcea, ctitoria sa, spre mangaierea tuturor. In traditie se spune ca turcul a vandut sfintele moaste pe bani de aur, punandu-se la cantar. Dar, cu rugaciunile sfantului, moastele sale au devenit usoare la cantar si turcul n-a primit multi bani, asa cum dorea. Mai tarziu turcul, vazandu-se amagit de crestini, a venit la Manastirea Bistrita sa ia moastele inapoi sau sa i se dea mai multi bani. Atunci, fericitul ctitor, calugarit aici cu numele de Schimonahul Pahomie, auzind de venirea turcului, a ascuns sfintele moaste intr-o pestera din muntele apropiat, unde s-a ridicat si un mic paraclis in cinstea Sfantului Grigorie. Asa au scapat sfintele moaste din mana paganilor. Apoi turcul, maniindu-se, a jefuit manastirea si, dandu-i foc, s-a dus in tara lui. Ctitorul a zidit manastirea din nou si a adus din pestera sfintele moaste, care se pastreaza in biserica mare pana astazi, ca un odor de mare pret. Numai in vremuri de mare primejdie se ascund in pestera. De-a lungul celor cinci secole de existenta a moastelor Sfantului Grigorie Decapolitul pe pamantul tarii noastre, s-au facut multe si nenumarate minuni si vindecari de boli, care s-au uitat cu vremea. Dintre cele putine care s-au scris, amintim cateva minuni savarsite, mai ales, in zilele noastre. Dupa o veche traditie ortodoxa, in vremuri de primejdie si de mare seceta, se faceau procesiuni prin orase, prin sate si pe camp cu moastele Sfantului Grigorie Decapolitul si cu icoane miraculoase. Moastele se scoteau de obicei vara, in Tara Romaneasca si mai ales in Oltenia, pe timp de seceta, si, cu rugaciunile cuviosului, trimitea Domnul pe pamant ploaie timpurie si tarzie. Cea mai veche procesiune 12
pentru ploaie cu moastele Sfantului Grigorie, cunoscuta in Tara Romaneasca, a avut loc in vara anului 1765. Recoltele lovite de seceta au fost salvate si poporul cel binecredincios a fost izbavit de moarte. In vara anului 1913, de hramul Manastirii Bistrita, a fost adusa la moastele Sfantului Grigorie o femeie tanara, paralizata de ambele picioare. Fiind atinsa de sfintele moaste, i s-a facut Sfantul Maslu de trei ori si, dupa trei saptamani, a venit la manastire pe picioarele sale, sa multumeasca sfantului pentru vindecarea ei. In anul 1920, unei femei numita Maria din satul Cacova - Valcea, cazand dintr-un prun, i-a paralizat tot corpul si a fost adusa dupa cateva zile in manastire, la Sfantul Grigorie. Facandu-i-se Sfantul Maslu, bolnava a deschis ochii mari, si-a venit in simtire si a cerut sa fie ridicata in picioare. Apoi s-a intors la casa ei vindecata, cu rugaciunile Sfantului Grigorie facatorul de minuni. In vara anului 1925, a fost adus la moastele Sfantului Grigorie un tanar din comuna Sirineasa - Valcea, stapanit de un duh rau. Fiind atins de sfanta racla si facandu-i-se Sfantul Maslu in fiecare zi, dupa sapte zile a plecat acasa sanatos. La fel a fost vindecata o tanara din satul Vaideeni, care isi pierduse mintea. Dupa sapte zile de rugaciuni si Sfantul Maslu langa sfintele moaste, s-a intors sanatoasa in familie. In vara anului 1927, fiind seceta, s-a scos sfanta racla in procesiune prin sate. Proprietarul fabricii de cherestea din Brezoi - un boier necredincios - nu a vrut sa lase oamenii lui la rugaciune. Insa s-au facut rugaciuni de ploaie si, cu mijlocirea cuviosului, a dat Dumnezeu o ploaie buna pe toata Valea Oltului. Dar, in aceeasi zi, l-a pedepsit Domnul pe boierul rau si necredincios, ca i-a luat foc fabrica si a ars toata pana in temelii. Fiind seceta, in vara anului 1935, se purta sfanta racla in procesiune de ploaie prin satele Babeni, Ionesti, Orlesti. In dreptul unei fantani, racla Sfantului Grigorie s-a oprit brusc. Atunci, preotii au spus sa se cerceteze ce poate fi in acea fantana. Scotand oamenii toata apa, au aflat un prunc mic in ea. Era, probabil, aruncat de o femeie ucigasa. Dupa ce oamenii au ingropat pruncul, imediat au plecat cu sfintele moaste mai departe. In satul Bailesti - Dolj, in anul 1932, era o crestina, Elena, paralizata din tinerete. Auzind ca se aduc in sat moastele Sfantului Grigorie pentru ploaie, a vrut sa fie dusa si ea la Biserica sa se inchine. Dupa ce a fost atinsa de sfanta racla a cuviosului, a cerut sa fie asezata sub masa pe care stateau sfintele moaste. Timp de trei ore cat a durat slujba in biserica, crestina Elena s-a rugat in taina, cerand, cu multe lacrimi, sanatate si iertare. Dupa ce preotii si credinciosii au plecat in procesiune pe camp cu moastele Sfantului Grigorie, femeia bolnava s-a vindecat definitiv de paralizie, s-a intors acasa si a mai trait inca 20 de ani. In vara secetoasa a anului 1934 se faceau rugaciuni si procesiune pentru ploaie cu moastele Sfantului Grigorie de la Bistrita, in satul Lungesti - Valcea. Cand procesiunea trecea prin mijlocul satului si taranii, cu faclii aprinse in maini, aruncau buchete de flori inaintea sfantului, a venit o mama cu o fetita de 4 ani, bolnava de epilepsie. Indata ce femeia si-a atins copila cu fruntea de sfintele moaste, s-a facut sanatoasa. Copila a crescut, a devenit mama si o buna crestina. Ea se numea Elena Spalatei. Sofia Patrichi, o pensionara din Bucuresti, in 1957 s-a imbolnavit de o infectie la fata, suspecta de cancer, ce nu se mai vindeca. Auzind de minunile Sfantului Grigorie de la Bistrita, a alergat la moastele lui, s-a atins cu credinta si lacrimi de sfanta racla si s-a rugat mult, cerandu-i sanatate. A doua zi, cand s-a desteptat din somn, nu mai avea nici o urma de infectie pe fata si se vindecase si de cataracta de la ochi. Sfinte Preacuvioase Parinte Grigorie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!
"Daca vrei sa scapi din prima de rele, leapada-te de mama relelor, care este iubirea de sine". (Sfantul Talasie)
Noi avem numai o singură problemă adevărată - iubirea de sine. Dacă nu ne putem ruga, aceasta se întâmplă, pentru că noi nu îl iubim pe Dumnezeu, noi ne iubim pe noi înşine. Mintea şi inima sunt ocupate cu noi înşine. 24 de ore din 24 de ore suntem preocupaţi de ceea ce gândim, ce simţim, ce dorim, ce impresie facem asupra oamenilor, ce ne-au spus, ce nu ne-au spus... Toată ziua ne urmăresc aceste probleme. Din cauza diverşilor factori externi - ascultărilor, slujbelor - ni se poate părea că nu este deloc aşa, dar ajunge numai să ne desprindem de exterior şi să rămânem singuri cu noi înşine, că toate gândurile noastre se întorc din nou la grija faţă de noi înşine.
Cu mulţi ani în urmă, în San Francisco, mi s-a întâmplat un lucru amuzant. Lângă o catedrală ortodoxă locuia o monahie tânără. Uneori, îi plăcea să iasă cu cartea de rugăciuni în grădină şi să citească rugăciuni. Odată, l-am vizitat pe arhiereul locului şi împreună cu el ne-am apropiat de fereastra care se deschidea spre grădină şi eu am spus:
- Vlădică, ia uitaţi-vă, ce minunat! Ce monahie evlavioasă!
Vlădica a început să zâmbească şi a zis:
- Aşteaptă, în curând o vei cunoaşte mai bine! Şi, iată, după câteva minute văd cum, trecând pe lângă o vitrină şi văzându-şi imaginea reflectată în geam, monahia s-a cercetat repede cu privirea, şi-a ridicat graţios bărbia şi cu un gest uşor şi-a trecut mânuţa peste apostolnic, dând faldurilor lui o formă mai elegantă. Aceştia suntem noi. Noi trebuie să înţelegem că iubirea de sine este autodistrugere.
Unul dintre monahii mei a venit la mine şi a spus: - Părinte, poate că, totuşi, căsătoria este mai bună pentru mine decât viaţa monahală? De unde ştiu eu? Doar aş putea face atâta bine! Dacă aş găsi o soţie bună, ortodoxă, care să îl iubească pe Dumnezeu, am trăi în dragoste unul cu celălalt, am merge la biserică, ne-am ruga împreună. Am creşte copii care să Il iubească pe Dumnezeu. Eu am rămas nedumerit şi am zis: - Acest lucru ar fi, într-adevăr, minunat! Numai că unde să găseşti aşa ceva? Noi întotdeauna vrem să fugim din acel loc în care ne găsim şi să mergem în altă parte.
Dar, pentru mântuire, n-aveţi nevoie de nimic care să nu existe deja chiar în această sală în care ne aflăm eu şi cu voi. Problema nu constă în ceea ce este aici sau ce nu este aici. Problema constă în ceea ce faceţi voi cu acestea. Noi suntem chemaţi să iubim.
Veţi întreba: Dar ce este dragostea? In primul rând, vă asigur că dragostea nu este ceea ce oamenii trebuie să vă arate vouă. Dragostea este întotdeauna ceea ce voi trebuie să daţi celorlalţi.
Astfel, dacă în centrul anumitor relaţii sunteţi voi, puteţi fi absolut convinşi că vă aflaţi pe o cale greşită.
Pentru cine cheltuim noi timpul vieţii noastre? Pentru noi înşine! Şi iată, pentru omul iubitor de sine rugăciunea devine o îndeletnicire foarte grea; la fel şi pentru cel mândru; iar pentru omul plin de pofte, rugăciunea devine imposibilă. Rugăciunea este imposibilă dacă noi nu îl iubim pe aproapele.
Toate patimile sunt legate între ele. Dacă sunteţi mânioşi, veţi avea şi dorinţe trupeşti, veţi osândi şi vă veţi enerva. Toate patimile sunt legate între ele; dacă vă veţi deda uneia, toate vor intra în voi.
Noi căutăm ceea ce ne place. Toţi cei cu care intrăm în contact prezintă interes pentru noi, fie pentru că ne dau ceea ce dorim, fie pentru că pot face acest lucru. Când suntem alcătuiţi astfel, nu putem avea duhul rugăciunii, pentru că rugăciunea este ceea ce noi îi adresăm lui Dumnezeu. Dar, dacă tu eşti stăpânit de sine, nu îl poţi vedea pe El în rugă-ciune, căci tu te întorci la tine. Vouă, poate, nu vi s-a întâmplat aceasta, dar mie mi s-a întâmplat.
Ce trebuie, dar, să faceţi? Cum să îl căutaţi pe Dumnezeu pe Care nu îl vedeţi? Domnul a lăsat această greutate. El a spus: dacă voi Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-l pe aproapele vostru. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte..." El nu spune că un astfel de om nu este drept; nu spune că un astfel de om e rătăcit; El spune că un astfel de om este mincinos (1 Ioan 4, 20). Foarte puternice sunt aceste cuvinte!
In fiecare zi, de luni până vineri, în obştea noastră monahală, noi respectăm un orar foarte simplu. Eu le spun întotdeauna monahilor mei: „Prefer ca în primul rând voi să vă rugaţi decât să fiţi ocupaţi cu altceva. Să nu veniţi niciodată la mine şi să întrebaţi ce trebuie să faceţi, pentru că deja ştiţi răspunsul". Uneori ei îmi spun: „Părinte, dar ce să fac pe lângă rugăciune?" Eu răspund: „Nimic. Noi avem multe treburi, dar eu nu vreau ca voi să fiţi ocupaţi cu altceva în afară de ţugăciune".
Aşadar, la şase dimineaţa noi slujim Utrenia, după Dumnezeiasca Slujbă luăm micul dejun, pe la nouă trec în revistă îndeletnicirile împreună cu monahii, apoi minim patruzeci de minute le dedic discuţiei particulare cu fiecare dintre fraţi. Încerc să le împărtăşesc învăţătura Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală. Aceasta le dă fraţilor curaj în lupta duhovnicească şi determină orientarea ei. Viaţa fără nădejde este imposibilă; de aceea vorbim despre fraţii noştri care au izbândit în lupta duhovnicească. Mai departe, la amiază, ne adunăm pentru citirea ceasurilor şi a sinaxarului, apoi, masa de prânz; la ora şaptesprezece - Vecernia, cina, Pavecerniţa. Câteva zile pe săptămână, la miezul nopţii, slujim Miezonoptica şi liturghia, iar între slujbele bisericeşti muncim. Câte ceva izbutim să facem, dar asta... asta nu este important. Dacă iubiţi pe cineva, nu aveţi nevoie să întrebaţi: „Ce ai vrea să fac eu pentru tine?" Tu ştii ce vrea aproapele tău şi vrei să faci acest lucru pentru el. Şi pe Dumnezeu îl iubim la fel.
Dragostea cere ca voi să muriţi. Dar noi nu vrem să murim. Când m-am întâlnit cu monahiile din Petersburg, am discutat cu ele despre acea nebunie cu care, trăind în obşte, deseori avem de furcă atunci când altceva şi nu dragostea este motivul faptelor noastre.
Când ne uităm la aproapele, noi nu trebuie să vedem doar un zid. Infăţişarea trupească este un zid. Noi trebuie să fim capabili să vedem ceea ce se află dincolo de el. Dincolo de înfăţişarea trupească, ivită înaintea mea, eu trebuie să îl văd pe Hristos.
Autor Schiarhimandrit Ioachim (Parr) ,,Convorbiri pe pământ rusesc,, Editura Egumenita
Conform Părinților athoniți, unirea cu Hristos presupune curățirea de patimi și rugăciunea curată.
Dragostea dumnezeiască se naște în urma plânsului și a rugăciunii inimii: „Dintr-o astfel de inimă curg foarte multe lacrimi, care curăţă şi îngraşă pe cel ce s-a îmbogăţit cu ele, dar nu-l seacă şi nu-l usucă. Lucrul din urmă vine din frica de Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiască, din dorul şi dragostea puternică şi nestăpânită faţă de Iisus Hristos cel pomenit. Căci, fiind cuprinsă de entuziasm, inima strigă: «Fermecatu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiască». Şi: «Întreg eşti, Mântuitorule, dulceaţă şi întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu mă satur; întreg eşti frumuseţe negrăită». Dar strigă şi cu Pavel, vestitorul lui Hristos: «Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi» Şi: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia?» Şi iarăşi: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici vreo altă zidire nu ne va putea despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru»”.
Dacă vor să umble „întru înnoirea vieții”, creștinii trebuie să se răstignească, să se îngroape și să învie împreună cu Hristos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi părtaşi şi ai învierii Lui” (Rom. 6, 4-5).
Prin Sfântul Botez se îngroapă și învie în chip tainic împreună cu Hristos. Această nevoință a dus-o și Apostolul: „Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei; ca nu cumva, altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Cor. 9, 27).
În credinciosul care se nevoiește și se sfințește, Hristos devine viața lui. Despre această viață teologhisește fericitul părinte athonit Sofronie: „Atunci când această viață fără de început ni se comunică în mod existențial, o simțim ca fiind propria noastră viață. Cunoaștem din experiența anterioară că această viață ne-a fost dată de către Dumnezeu; nu ne aparține după ființa ei, însă se dăruiește celor mântuiți ca moștenire inalienabilă, devine cu adevărat viața noastră.
Putem să vorbim despre aceasta prin cuvintele Apostolului Pavel: «Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine» (Gal. 2, 20). Repet iarăși: cunosc că Acela trăiește în mine, dar viața Acestuia a devenit cel mai lăuntric miez al existenței mele, astfel încât pot să vorbesc despre aceasta ca despre însăși viața: trăiește Domnul, trăiesc și eu”.
Crucea și Învierea lui Hristos sunt trăite intens în viața monahilor. Această schimă a monahilor este cruciformă și de aceea duce la înviere. Caracterul cruciform și de înviere al vieții monahilor este exprimat și de slujba tunderii prin care monahul primește Schima mare, care este considerată și ca al doilea botez.
Lipsurile, răbdarea în necazuri și suportarea relelor, pe care monahul le alege de bunăvoie ca asceză, îl ajută să trăiască Crucea lui Hristos.
Progresând în viața întru Hristos, monahul se eliberează de legăturile păcatului, diavolului și ale fricii morții. El trăiește cuvântul paulin: „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Gal. 5, 1).
Fericitul filolog Vasileios Laourdas a enunțat următoarea certitudine: „Sfântul Munte, așa cum este astăzi și așa cum a fost întotdeauna, este creația sufletelor eliberate de frica morții. Fizionomiile calme, meditative ale martirilor, asceților și cuvioșilor, care au fost zugrăvite cu culori vii în frescele Protatonului, dragostea cu care iconarii reprezintă viața Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu, ceremoniile religioase și în general atmosfera duhovnicească a Sfântului Munte provin din rodnicia sufletească, din inima oamenilor în sufletele cărora a strălucit lumina Domnului și care acum Îi cântă și Îl slăvesc”.
Despre această libertate vorbește părintele Sofronie: „Libertatea omului care a crezut în Dumnezeirea lui Hristos și care petrece în tărâmul cuvântului Său aparține planului altor dimensiuni: ea întru nimic nu este determinată din afară. Un astfel de om se apropie de măsura vârstei plinirii lui Hristos (cf. Efes. 4, 13). Chiar dacă este făptură a lui Dumnezeu, totuși Făcătorul se poartă cu el nu ca și cu a Sa «energie», ci ca și cu un fapt de sine stătător chiar față de El Însuși. Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată. El se descoperă omului «precum este», permițându-i omului să se manifeste în libertate. Astfel, Biserica respinge determinismul, chiar cel dumnezeiesc, adică «origenist», conform căruia bunătatea lui Dumnezeu ar afla căi pentru a-i mântui pe toți, fără încălcarea principiului libertății”.
„Această libertate a cărei experiență se dă creștinului, aparține principiului personal existent în om. Acestea două, persoana și libertatea, sunt unite în chip nedespărțit: unde nu există libertate, acolo nu există nici persoană. Acest mod al ființării veșnice caracterizează în mod exclusiv persoana și nicidecum individul (cf. I Cor. 15, 47-50)”.
Cum poate credinciosul să se ridice la starea de făptură nouă, ne spune iarăși părintele Sofronie: „Tot ceea ce Domnul făgăduiește, se realizează prin multe pătimiri suferite de sufletul care Îl caută pe Dumnezeu și care este atras de Acesta prin puterea dragostei. Această dragoste conduce duhul omului la Dumnezeu printr-o asemenea putere, încât în el încetează să mai lucreze multe dintre gândurile și acțiunile însușite anterior. Duhul omului se află ca minte cu Prima Minte golindu-se de tot ceea ce este văzut și trecător. Starea aceasta este numită de către asceți «rugăciune curată». Atunci omul depășește categoriile pământului: Acesta nu este bătrân sau tânăr, grec sau iudeu, scit sau barbar, împărat sau rob, bogat sau sărac, înțelept sau neînțelept. Și mai presus de toate, bărbat sau femeie. Acesta este atunci «făptură nouă» în Hristos Iisus (cf. II Cor. 5, 17; Gal. 6, 15; 3, 26-28)”.
sursa: Vol. 6. Teologia paulină. Lucrările Simpozionului științific internațional, Sfânta Mitropolie de Veria, pp. 119-132.
Oricat s-ar stradui omul contemporan sa faca frumoase si sa idealizeze lucrurile, adevarul este ca in viata lui, candva, s-a petrecut un fapt cutremurator, care a abatut-o de la calea ei fireasca si a intinat curatia ei. Dar care este acest fapt?
In limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeste caderea intailor-ziditi in pacat. Cadere inseamna ca omul mai inainte se afla undeva sus si a cazut.
Iar pacat inseamna ca de atunci nu mai izbuteste sa-si afle menirea, care i-a fost pusa de Ziditorul sau; nu izbuteste sa ajunga la destinatia sa, ci se arata neputincios, nedesavarsit, ajunge in starea mizerabila de rob, se simte necurat.
Aceasta stare a fost zugravita intr-un chip nemaiintalnit de catre Hristos in preacunoscuta parabola a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul infatiseaza drama in toata tragedia ei.
Hristos insa nu numai ca a descris-o, ci a dat si solutia dramei. Adica putem crede cu siguranta ca pacatul nu va stapani pentru totdeauna. „Caci pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, fiindca nu sunteti sub lege, ci sub Har”[2], ne incredinteaza Apostolul Pavel. Raul nu este de neindreptat!
Infricosatoare nenorocire este caderea in pacat. Si ar fi fost cu adevarat de neindreptat, daca nu ar fi venit Insusi Dumnezeu pe pamant si nu S-ar fi facut Om si nu ar fi savarsit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvoraste din Jertfa Sa, Hristos a biruit pacatul, a deschis calea mantuirii si tine deschisa usa pentru oricine vrea sa se intoarca langa El. Mantuirea este asigurata acum pentru toti, dar singurul lucru care ramane este ca fiecare pacatos sa o accepte si sa si-o asume.
Dar pentru ca sa se savarseasca aceasta, omul trebuie nu numai sa creada in Jertfa lui Hristos, ci sa inainteze el insusi la jertfa eului sau prin pocainta. Caci jertfa este pocainta. Aceasta este jertfa placuta Domnului, cu neasemanare mai placuta decat acele jertfe vechi din roadele pamantului si arderile de tot ale animalelor. Aceasta jertfire a eu-lui, adica smerirea cugetarii noastre egoiste, lepadarea de sinea noastra, este o conditie necesara si binevenita pentru participarea la mantuirea pe care o ofera Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”[3], spune Proorocul David.
Puterea pe care o are aceasta jertfa se vede din roadele ei. Risipitori si vamesi, desfranate si talhari, tagaduitori ai credintei in Hristos si prigonitori, adica fortarete falnice ale pacatului cad si sunt luate in stapanire. Mare este pocainta.
Cuvantul lui Hristos trimite neincetat chemari la pocainta pretutindeni. Trecerea Domnului daruieste intotdeauna prilej unui suflet naufragiat sa apuce franghia salvatoare pe care Acela i-o arunca. De asemenea, El Isi asuma o lucrare ostenitoare chiar si pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineanca.
Cel ce se intoarce si se pocaieste cu adevarat intotdeauna va afla un Parinte dispus sa ierte, bucuros sa uite, gata sa mantuiasca.
Si prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor si a Sfintilor Parinti, ci neincetat pana astazi. O predica, un mesaj, un eveniment, o intalnire, un cuvant, o incercare, o mahnire, o pedeapsa, o binecuvantare, o intamplare…, toate il pot chema pe om la pocainta. Si multi sunt aceia care arata sensibilitate si primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocainta”, pe care le pune inainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
Dar pentru ca in vremea Harului pocainta are roade atat de minunate, tocmai pentru aceasta vrajmasul mantuirii, diavolul, o razboieste, punandu-i inainte piedici mari.
In cadrul climatului general de lipsa a fricii lui Dumnezeu si de necredinta, la foarte putini se naste simtirea pacatoseniei, mustrarea constiintei si inca si mai putini simt nevoia sa se curateasca prin jertfa „duhului umilit” al pocaintei.
Celor care nu au lepadat credinta, vicleanul le zadarniceste de multe ori pocainta in doua moduri. Uneori prin nadejdea inselatoare ca mila lui Dumnezeu ii va mantui pe toti la sfarsit si, prin urmare, nu mai este trebuinta sa se mai nelinisteasca sau prin iluzia ca, spunandu-si pacatele inaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotriva, prin teama nesigurantei si indoielii care ii face sa sovaie din pricina rusinii aduse de gandul: „Oare mi se vor ierta pacatele mele atat de multe si mari? Si daca mi se iarta, unde voi gasi curajul sa le spun? Si daca le voi spune, cine ma asigura ca cele ascunse ale mele nu vor fi facute cunoscute si altora?”.
Celor care depasesc toate acestea si nu au alt motiv sa lepede pocainta, vicleanul foloseste ultima sa arma, amanarea, care adeseori duce la zadarnicirea pocaintei. Amanarea este legata de diferite pretexte si indreptatiri, prin care pocainta mereu se muta pentru „alta data”.
Cei care insa doresc cu adevarat pe Domnul si au pocainta adevarata, depasesc orice piedica si ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru ca numai acolo sa daruieste iertarea pacatelor.
Acestea le-am mentionat aici ca o invatatura teoretica despre pocainta.
Dar lectia pocaintei are trebuinta, pe langa invatatura teoretica, si de lucrarea practica. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocainta, adica exemplele concrete de persoane care au facut in viata lor pasul pocaintei si si-au aflat mantuirea.
Toti oamenii pacatuiesc, mici si mari, cunoscuti si necunoscuti, dregatori si oameni simpli, barbati si femei. Pacatul este boala obsteasca a neamului omenesc. De aceea toti au trebuinta de medicamentul vindecarii ce se da prin pocainta.
Toate pacatele se tamaduiesc prin pocainta. Nu numai cele mici, ci chiar si cele mai mari si mai grele. Nu exista pacat ce nu poate fi tamaduit de pocainta. Chiar si Iuda care L-a vandut pe Domnul, daca s-ar fi pocait cu adevarat si ar fi cerut iertare cu zdrobire de inima de la Cel rastignit, ar fi fost iertat si asezat din nou in vrednicia apostoleasca.
