Oricat s-ar stradui omul contemporan sa faca frumoase si sa idealizeze lucrurile, adevarul este ca in viata lui, candva, s-a petrecut un fapt cutremurator, care a abatut-o de la calea ei fireasca si a intinat curatia ei. Dar care este acest fapt?
In limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeste caderea intailor-ziditi in pacat. Cadere inseamna ca omul mai inainte se afla undeva sus si a cazut.
In limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeste caderea intailor-ziditi in pacat. Cadere inseamna ca omul mai inainte se afla undeva sus si a cazut.
Iar pacat inseamna ca de atunci nu mai izbuteste sa-si afle menirea, care i-a fost pusa de Ziditorul sau; nu izbuteste sa ajunga la destinatia sa, ci se arata neputincios, nedesavarsit, ajunge in starea mizerabila de rob, se simte necurat.
Aceasta stare a fost zugravita intr-un chip nemaiintalnit de catre Hristos in preacunoscuta parabola a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul infatiseaza drama in toata tragedia ei.
Hristos insa nu numai ca a descris-o, ci a dat si solutia dramei. Adica putem crede cu siguranta ca pacatul nu va stapani pentru totdeauna. „Caci pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, fiindca nu sunteti sub lege, ci sub Har”[2], ne incredinteaza Apostolul Pavel.
Raul nu este de neindreptat!
Infricosatoare nenorocire este caderea in pacat. Si ar fi fost cu adevarat de neindreptat, daca nu ar fi venit Insusi Dumnezeu pe pamant si nu S-ar fi facut Om si nu ar fi savarsit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvoraste din Jertfa Sa, Hristos a biruit pacatul, a deschis calea mantuirii si tine deschisa usa pentru oricine vrea sa se intoarca langa El. Mantuirea este asigurata acum pentru toti, dar singurul lucru care ramane este ca fiecare pacatos sa o accepte si sa si-o asume.
Dar pentru ca sa se savarseasca aceasta, omul trebuie nu numai sa creada in Jertfa lui Hristos, ci sa inainteze el insusi la jertfa eului sau prin pocainta. Caci jertfa este pocainta. Aceasta este jertfa placuta Domnului, cu neasemanare mai placuta decat acele jertfe vechi din roadele pamantului si arderile de tot ale animalelor. Aceasta jertfire a eu-lui, adica smerirea cugetarii noastre egoiste, lepadarea de sinea noastra, este o conditie necesara si binevenita pentru participarea la mantuirea pe care o ofera Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”[3], spune Proorocul David.
Puterea pe care o are aceasta jertfa se vede din roadele ei. Risipitori si vamesi, desfranate si talhari, tagaduitori ai credintei in Hristos si prigonitori, adica fortarete falnice ale pacatului cad si sunt luate in stapanire. Mare este pocainta.
Cuvantul lui Hristos trimite neincetat chemari la pocainta pretutindeni. Trecerea Domnului daruieste intotdeauna prilej unui suflet naufragiat sa apuce franghia salvatoare pe care Acela i-o arunca. De asemenea, El Isi asuma o lucrare ostenitoare chiar si pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineanca.
Cel ce se intoarce si se pocaieste cu adevarat intotdeauna va afla un Parinte dispus sa ierte, bucuros sa uite, gata sa mantuiasca.
Si prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor si a Sfintilor Parinti, ci neincetat pana astazi. O predica, un mesaj, un eveniment, o intalnire, un cuvant, o incercare, o mahnire, o pedeapsa, o binecuvantare, o intamplare…, toate il pot chema pe om la pocainta. Si multi sunt aceia care arata sensibilitate si primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocainta”, pe care le pune inainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
Dar pentru ca in vremea Harului pocainta are roade atat de minunate, tocmai pentru aceasta vrajmasul mantuirii, diavolul, o razboieste, punandu-i inainte piedici mari.
In cadrul climatului general de lipsa a fricii lui Dumnezeu si de necredinta, la foarte putini se naste simtirea pacatoseniei, mustrarea constiintei si inca si mai putini simt nevoia sa se curateasca prin jertfa „duhului umilit” al pocaintei.
Celor care nu au lepadat credinta, vicleanul le zadarniceste de multe ori pocainta in doua moduri. Uneori prin nadejdea inselatoare ca mila lui Dumnezeu ii va mantui pe toti la sfarsit si, prin urmare, nu mai este trebuinta sa se mai nelinisteasca sau prin iluzia ca, spunandu-si pacatele inaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotriva, prin teama nesigurantei si indoielii care ii face sa sovaie din pricina rusinii aduse de gandul: „Oare mi se vor ierta pacatele mele atat de multe si mari? Si daca mi se iarta, unde voi gasi curajul sa le spun? Si daca le voi spune, cine ma asigura ca cele ascunse ale mele nu vor fi facute cunoscute si altora?”.
Celor care depasesc toate acestea si nu au alt motiv sa lepede pocainta, vicleanul foloseste ultima sa arma, amanarea, care adeseori duce la zadarnicirea pocaintei. Amanarea este legata de diferite pretexte si indreptatiri, prin care pocainta mereu se muta pentru „alta data”.
Cei care insa doresc cu adevarat pe Domnul si au pocainta adevarata, depasesc orice piedica si ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru ca numai acolo sa daruieste iertarea pacatelor.
Acestea le-am mentionat aici ca o invatatura teoretica despre pocainta.
Dar lectia pocaintei are trebuinta, pe langa invatatura teoretica, si de lucrarea practica. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocainta, adica exemplele concrete de persoane care au facut in viata lor pasul pocaintei si si-au aflat mantuirea.
Toti oamenii pacatuiesc, mici si mari, cunoscuti si necunoscuti, dregatori si oameni simpli, barbati si femei. Pacatul este boala obsteasca a neamului omenesc. De aceea toti au trebuinta de medicamentul vindecarii ce se da prin pocainta.
Toate pacatele se tamaduiesc prin pocainta. Nu numai cele mici, ci chiar si cele mai mari si mai grele. Nu exista pacat ce nu poate fi tamaduit de pocainta. Chiar si Iuda care L-a vandut pe Domnul, daca s-ar fi pocait cu adevarat si ar fi cerut iertare cu zdrobire de inima de la Cel rastignit, ar fi fost iertat si asezat din nou in vrednicia apostoleasca.
sursa http://www.apologeticum.ro
Aceasta stare a fost zugravita intr-un chip nemaiintalnit de catre Hristos in preacunoscuta parabola a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul infatiseaza drama in toata tragedia ei.
Hristos insa nu numai ca a descris-o, ci a dat si solutia dramei. Adica putem crede cu siguranta ca pacatul nu va stapani pentru totdeauna. „Caci pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, fiindca nu sunteti sub lege, ci sub Har”[2], ne incredinteaza Apostolul Pavel.
Raul nu este de neindreptat!
Infricosatoare nenorocire este caderea in pacat. Si ar fi fost cu adevarat de neindreptat, daca nu ar fi venit Insusi Dumnezeu pe pamant si nu S-ar fi facut Om si nu ar fi savarsit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvoraste din Jertfa Sa, Hristos a biruit pacatul, a deschis calea mantuirii si tine deschisa usa pentru oricine vrea sa se intoarca langa El. Mantuirea este asigurata acum pentru toti, dar singurul lucru care ramane este ca fiecare pacatos sa o accepte si sa si-o asume.
Dar pentru ca sa se savarseasca aceasta, omul trebuie nu numai sa creada in Jertfa lui Hristos, ci sa inainteze el insusi la jertfa eului sau prin pocainta. Caci jertfa este pocainta. Aceasta este jertfa placuta Domnului, cu neasemanare mai placuta decat acele jertfe vechi din roadele pamantului si arderile de tot ale animalelor. Aceasta jertfire a eu-lui, adica smerirea cugetarii noastre egoiste, lepadarea de sinea noastra, este o conditie necesara si binevenita pentru participarea la mantuirea pe care o ofera Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”[3], spune Proorocul David.
Puterea pe care o are aceasta jertfa se vede din roadele ei. Risipitori si vamesi, desfranate si talhari, tagaduitori ai credintei in Hristos si prigonitori, adica fortarete falnice ale pacatului cad si sunt luate in stapanire. Mare este pocainta.
Cuvantul lui Hristos trimite neincetat chemari la pocainta pretutindeni. Trecerea Domnului daruieste intotdeauna prilej unui suflet naufragiat sa apuce franghia salvatoare pe care Acela i-o arunca. De asemenea, El Isi asuma o lucrare ostenitoare chiar si pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineanca.
Cel ce se intoarce si se pocaieste cu adevarat intotdeauna va afla un Parinte dispus sa ierte, bucuros sa uite, gata sa mantuiasca.
Si prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor si a Sfintilor Parinti, ci neincetat pana astazi. O predica, un mesaj, un eveniment, o intalnire, un cuvant, o incercare, o mahnire, o pedeapsa, o binecuvantare, o intamplare…, toate il pot chema pe om la pocainta. Si multi sunt aceia care arata sensibilitate si primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocainta”, pe care le pune inainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
Dar pentru ca in vremea Harului pocainta are roade atat de minunate, tocmai pentru aceasta vrajmasul mantuirii, diavolul, o razboieste, punandu-i inainte piedici mari.
In cadrul climatului general de lipsa a fricii lui Dumnezeu si de necredinta, la foarte putini se naste simtirea pacatoseniei, mustrarea constiintei si inca si mai putini simt nevoia sa se curateasca prin jertfa „duhului umilit” al pocaintei.
Celor care nu au lepadat credinta, vicleanul le zadarniceste de multe ori pocainta in doua moduri. Uneori prin nadejdea inselatoare ca mila lui Dumnezeu ii va mantui pe toti la sfarsit si, prin urmare, nu mai este trebuinta sa se mai nelinisteasca sau prin iluzia ca, spunandu-si pacatele inaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotriva, prin teama nesigurantei si indoielii care ii face sa sovaie din pricina rusinii aduse de gandul: „Oare mi se vor ierta pacatele mele atat de multe si mari? Si daca mi se iarta, unde voi gasi curajul sa le spun? Si daca le voi spune, cine ma asigura ca cele ascunse ale mele nu vor fi facute cunoscute si altora?”.
Celor care depasesc toate acestea si nu au alt motiv sa lepede pocainta, vicleanul foloseste ultima sa arma, amanarea, care adeseori duce la zadarnicirea pocaintei. Amanarea este legata de diferite pretexte si indreptatiri, prin care pocainta mereu se muta pentru „alta data”.
Cei care insa doresc cu adevarat pe Domnul si au pocainta adevarata, depasesc orice piedica si ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru ca numai acolo sa daruieste iertarea pacatelor.
Acestea le-am mentionat aici ca o invatatura teoretica despre pocainta.
Dar lectia pocaintei are trebuinta, pe langa invatatura teoretica, si de lucrarea practica. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocainta, adica exemplele concrete de persoane care au facut in viata lor pasul pocaintei si si-au aflat mantuirea.
Toti oamenii pacatuiesc, mici si mari, cunoscuti si necunoscuti, dregatori si oameni simpli, barbati si femei. Pacatul este boala obsteasca a neamului omenesc. De aceea toti au trebuinta de medicamentul vindecarii ce se da prin pocainta.
Toate pacatele se tamaduiesc prin pocainta. Nu numai cele mici, ci chiar si cele mai mari si mai grele. Nu exista pacat ce nu poate fi tamaduit de pocainta. Chiar si Iuda care L-a vandut pe Domnul, daca s-ar fi pocait cu adevarat si ar fi cerut iertare cu zdrobire de inima de la Cel rastignit, ar fi fost iertat si asezat din nou in vrednicia apostoleasca.
sursa http://www.apologeticum.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu