Despre Smerenie cu Arhimandritul Pimen Costea

 ''Lipsa smereniei, dovada ca omul e mandru, iar viata duhovniceasca e desarta"


  Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie.

 Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut.

 Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. 

Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.” /Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. 

Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/ 

Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de trebuință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei.

  Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei. Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri.

 Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. 

Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie.

  Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. 

 Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea.

 Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. 

 Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem.

Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească.

 Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim. 

 Puterea diavolului se află în mândrie

 El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere.

 Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. 

Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă.

 Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu.

 Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. 

Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/ 

Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”

Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ 

Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov.

Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29

Osândirea de Sine

 Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. 

Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. 

 Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine.

 El se socotește întotdeauna a fi drept. 

 

 Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale.

 Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea. 

Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. 

Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele

 Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. 

Osândirea de sine nu este îndeajuns. 

Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. 

Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:

Eu mor, și luminos nasc iară suflet osebit, în neorânduială, și noaptea fără milă nimicesc ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)

Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească.

 Care dintre aceștia va birui? 

Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul.

 Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru.

Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi... 

Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.” /Mt. 5:8/ 

Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune.

 Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu.

 În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.

Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010

tipărită cu binecuvântarea PREASFINȚITULUI PĂRINTE GALACTION Episcopul Alexandriei și Teleormanului București