sâmbătă, 5 august 2017

Pr. Visarion Iugulescu - Calatoria sufletului




Părintele Arsenie Boca ,,Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui,,

Vezi! Ia aminte! 


Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! 

Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“.
De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea.

Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii

Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni.

 Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. 

Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. 

Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii.

Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice.

Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre.
Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. 

De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi.

 Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?

Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. 

Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).

Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. 

Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda.

Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui.

Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). 

Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).

Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire

Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta?

Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. 

Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai

preluare din -Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1,Editura: Credinta Stramoseasca
Anul aparitiei: 2012
http://www.librarie.net/p/186023/despre-durerile-oamenilor-vol-1-din-invataturile-parintelui-arsenie-boca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu