TARIA RABDARII IN NECAZURI. SFATURI.

Sfaturi despre taria rabdarii in necazuri si cum putem singuri sa punem capat acestora

  

  Încercările sunt considerate “toiagul Judecătorului” şi de aceea omul trebuie să le primească pe acestea, ca de la Dumnezeu şi spre folosul său duhovnicesc, cu smerenie şi nădejde.

Sfântul Isaac ne spune că dacă le primim cu răbdare, cu smerenie şi cu nădejde, dacă ne aducem aminte de nedreptăţile săvârşite şi le mărturisim cu pocăinţă lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu ne va încerca prin necazuri scurte şi mai mici.

Dacă, însă, nu dovedim smerenie şi pocăinţă, ci, în loc de a ne recunoaşte păcatele pentru care suntem pedepsiţi, ne învârtoşăm în necazurile noastre şi învinovăţim pe Dumnezeu pentru ele, pe oameni sau pe draci, considerându-ne pe noi înşine nevinovaţi, atunci toate acestea ne pricinuiesc “o mâhnire neîncetată şi necazurile noastre se fac cumplite”.

Dacă ne vom aminti necontenit - spune Sfântul Antonie - că în viaţă trebuie să răbdăm mici şi scurte necazuri, după moarte ne vom bucura de cea mai mare plăcere şi de fericirea veşnică. 

  

Împrejurările dificile din viaţa noastră, care se înfing ca nişte cuie în fiinţa noastră, ne îndeamnă la rugăciune mai simţită, iar în cursul acestei rugăciuni, prezenţa lui Dumnezeu ni se face şi mai evidentă.

Este o prezenţă iubitoare, asemenea unui tată bun ce îşi iubeşte copilul şi, cu durere în suflet, este nevoit să recurgă la o pedeapsă, din perspectiva îndreptării copilului său şi a înaintării lui pe calea cea bună.

Isihie Sinaitul ne învaţă ca atunci când am fost cuprinşi de necazuri, descurajări şi deznădăjduiri, să facem ceea ce a făcut David: “să ne vărsăm inima noastră înaintea lui Dumnezeu şi rugăciunea şi necazul nostru să le vestim Domnului.”

Si El, care ne cunoaşte starea sufletului nostru, ne va cârmui cu înţelepciune, uşurând necazul nostru şi înălţându-ne din întristare” .

Sfinţii Varsanufie şi Ioan ne dau următorul sfat, în răbdarea încercărilor şi înţelegerea lor duhovnicească: “Iar despre celelalte gânduri, pune în seama lui Dumnezeu tot gândul, zicând: “Dumnezeu ştie ce e de folos” si te vei odihni si cu încetul îţi va veni puterea să rabzi.

Nu înceta să spui. Iar de spui că nu eşti auzit, şi nici nu afli har (ascultare) în cuvântul tău, să nu te întristezi. Căci te vei folosi şi mai mult” . 

 

Calea ieşirii sau izbăvirii din aceste necazuri este întoarcerea spre Dumnezeu cu lacrimi de pocăinţă, răbdarea lor prin rugăciune.

Dumnezeu, văzând smerenia noastră, uşurează greutatea necazurilor noastre.
Stăruinţa în rău face, însă, ca necazurile şi durerile noastre să se înmulţească şi să se amplifice.

Ava Dorotei arată că purtarea cu răbdare, smerenie şi nădejde a încercărilor îl ajută pe cel încercat să treacă prin ele nevătămat. Iar dacă acesta se necăjeşte şi se tulbură, se chinuie pe sine însuşi şi se vatămă, îngreunându-şi suferinţa. Mai mult chiar potrivit Sfântului Isaac Sirul, “toate greutăţile şi necazurile ce nu sunt răbdate, au în ele un chin îndoit. Căci răbdarea micşorează apăsarea lor”.

În toate pătimirile fără de voie trebuie să privim la sensul lor adânc, profund duhovnicesc, să le privim ca pe lucrări de întărire a noastră. Calea de a scăpa de ele nu este revolta faţă de lucrarea iconomică a lui Dumnezeu, ci răbdarea lor întru smerită cugetare, cu nădejdea că Dumnezeu ştie ceea ce ne este de folos şi ne va scăpa de ele, neîncercându-ne peste puterile noastre slăbite de păcat.

Ca principiu, ni se recomandă, în necazuri, întoarcerea noastră imediat spre Dumnezeu şi cererea ajutorului Său. 

Stăruinţa în păcat înseamnă, de fapt, o amplificare a suferinţei. Sau, cum rezumă Cuviosul Nichita Stithatul modul de a ne comporta sau conduita noastră morală în suferinţe, constă în lepădarea pricinii care a provocat părăsirea şi alergarea spre înălţimea smeritei cugetări. 

Orice încercare, ce vine asupra noastră trebuie să fie un prilej de adâncă meditaţie la regresul nostru duhovnicesc, căruia i se datorează şi la progresul nostru spiritual, pe care îl poate aduce. Tocmai pentru acest motiv, Părinţii filocalici, precum Sfântul Isaac, vorbesc alături de Sfânta Taină a Pocăinţei de o pocăinţă permanentă, de fiece clipă şi de o meditare neîncetată la judecată, dublate, însă, de o cugetare continuă, prin rugăciune, la ajutorul şi mila lui Dumnezeu. 

De teologia încercărilor sunt legate răbdarea şi nădejdea, ca virtuţi duhovniceşti, Pe acest motiv, Talasie Libianul defineşte răbdarea ca fiind “iubirea de osteneli a sufletului”, ce constă în “osteneli de bunăvoie şi din încercări fără de voie”.

Semnul răbdării este dragostea de osteneli, din care izvorăşte o nădejde, ce devine apoi o certitudine în dragostea şi răsplata lui Dumnezeu. Această nădejde este un plus de cunoaştere. Cu ajutorul ei, descoperim adevăratele raţiuni sau adevărata semnificaţie a necazurilor. Nădejdea aceasta este “o vedere cu inima, cu partea cea mai adâncă a spiritului nostru, deci e o convingere intimă, tainică, o stare de transparenţă a fiinţei noastre faţă de cele de dincolo de lumea aceasta”. Ea ne dă certitudinea răsplatei, căci aşa cum spune 

Sfântul Antonie cel Mare, “omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită, va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea” si, ca o treaptă supremă de despătimire, Părinţii ne învaţă că cei desăvârşiţi ajung să privească necazurile ce vin asupra lor cu un râs interior, cu un râs duhovnicesc, rod al “plânsului de bucurie făcător”, un râs superior, al celui întărit în încercări şi care a întrezărit în acestea adevăratul lor sens, de cale spre Dumnezeu. Necazul care este suportat cu răbdare - ne spune Petru Damaschinul - este bun şi folositor, iar cel care nu este suferit astfel este semn al lepădării de la Dumnezeu şi e fără de folos.

Necazurile trebuie răbdate cu smerenie şi nădejde, căci Dumnezeu a rânduit după încercări şi darurile. În necazurile ce vin asupra noastră trebuie să vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi cinstea pe care o primeşte sufletul nostru din partea măririi Sale, căci “pe măsura întristării - spune Sfântul Isaac - e şi mângâierea”. Aşadar, viaţa noastră duhovnicească se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg: din adâncurile păcatului şi din “ceaţa patimilor” spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. “De pe dealurile bucuriilor - spune Părintele Stăniloae - în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând.

Preot IOAN C. TEŞU ,,TEOLOGIA NECAZURILOR SAU A ÎNCERCĂRILOR .GÂNDURI DE FOLOS DUHOVNICESC ,,sursa http://tineretulortodox.md/wp-content/uploads/2011/03/pr-ioan-tesu-telologia-necazurilor-s.pdf