Parintele Calistrat - Trufia sau parerea de sine !

TEMETI-VA DE PAREREA DE SINE

Temeți-vă de dreptatea părută !

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!

Ne-am obișnuit să-l disprețuim și să-l osândim pe fariseu: ni se pare că Evanghelia de astăzi ne dă dreptul să facem asta – „doar a fost osândit de Hristos Însuși”. 

Uităm însă că dreptatea îngâmfată a fariselui i-a costat scump și pe el, și pe cei din tagma lui. 

Aceștia erau oameni ascetici și cu convingeri; din puținele lucruri care se spun în Evanghelie, fariseul postea de două ori pe săptămână, adică Îi dădea lui Dumnezeu nu numai ceea ce ar fi trebuit să-I dea după Lege, ci chiar mai mult, peste măsură: el Îi dădea lui Dumnezeu din osârdia sa.

 Totodată, el dă o parte însemnată din venitul său celor nevoiași, adică și către oameni era orientat cumva printr-o anumită nevoință de viață, chiar dacă aspră.

 Așadar nu avem nevoie să-l judecăm cu ușurință. Fariseii erau oameni gata să poarte povara ascezei lor – însă această asceză se sfărâma de dreptatea lui Dumnezeu în aceea că ei rămâneau cu sentimentul unei părute dreptăți, fără să ajungă la dragoste.
Iată fariseul a intrat în Templu, nu s-a oprit la intrare, nu și-a amintit că se găsește în Templul Dumnezeului Celui viu, că nu este făptură care să fie datoare să cadă înaintea Lui cu cutremur, cu spaimă, cu dragoste.
El a venit cu pas sigur și și-a ocupat locul în Templu, fiindcă „avea dreptul” la acel loc, căci doar trăiește cu vrednicie, după rânduielile Legii, și de aceea stă acolo unde are dreptul să stea.
Oare lucrul acesta nu e cumplit și oare nu seamănă osânditor de mult cu ceea ce facem noi? 

Cât de des „știm” că avem locul nostru înaintea lui Dumnezeu, în mijlocul oamenilor și vorbesc nu atât de locul din templul material, din biserică, cât de cel din templul cel tainic, nevăzut, care e universul, cel adunat cu cutremur în jurul Dumnezeului său Cel viu! Și noi ne gândim deseori: „Locul meu e aici, al lui e acolo”.
Pe când „acolo” stătea un om pentru care, potirivit judecății oamenilor, chiar că nu era nici un drum înainte, spre primele rânduri ale drepților lui Dumnezeu. El era strângător de dări, dar cât de mult se deosebea de cei din vremea de astăzi! 

Era doar un slugoi al ocupanților romani, care înrobiseră poporul lui Israel, împilându-l în fel și chip și căutând tot între ei oameni care să se ocupe de biruri - și bineînțeles că oamenii aceștia erau urâți de toți, pentru că legea vieții lor era extorcarea, era duritatea, era silnicia, era neîndurarea.
Un lucru însă a învățat vameșul, după cum se vede, în viața cea cumplită, crâncenă, pe care o ducea între cei de tagma sa și între jertfele înverșunării omenești – a învățat că omul nu poate supraviețui în cumplita societate omenească dacă legea nu se va opri măcar pentru o clipă, dacă măcar pentru o clipă nu se va vădi îndurarea, milostivirea. 

Dacă totul va merge așa cum e scris, dacă totul se va face așa cum o cere dreptul, nici un om nu va scăpa teafăr.Și iată că el a stat în spatele tuturor, departe, știind că după dreptatea omenească și după cea a lui Dumnezeu merită aceeași cruzime neînduplecată pe care o apllica și el zi de zi - și a stat acolo bătându-se în piept, fiindcă știa că nu poate merita nici un fel de milostivire: milostivirea nu se merită, nu se poate cumpăra nici un fel de milostivire și nici nu poți fi vrednic de ea, ci poți să o dobândești numai prin rugăciune. Ea poate veni și ca o minune – ca o minune neînțeleasă și cu totul neașteptată, când dreptatea se înclină în fața păcatului, când milostivirea străbate fără de veste acolo unde ar trebui să se arate dreptatea - dreptatea înaltă, necruțătoare. 

El stă în păcatul său, necutezând să intre pe tărâmul dreptății lui Dumnezeu, fiindcă acolo n-are iertare – stă departe, nădăjduind că până la marginea acestui templu, până la marginea dreptății și dincolo de marginea ei se vor revărsa mila, îndurarea, împreună-pătimirea, milostivirea, că se va întâmpla cu el lucrul cel nemeritat și cu neputință.
Și fiindcă el crede în asta, fiindcă viața tocmai asta l-a învățat – că se întămplă ceea ce este cu neputință, și numai ceea ce este cu neputință face cu putință viața omului -, el stă, și ajunge la iertarea dumnezeiască.
Hristos ne spune că acesta a plecat mai îndreptățit decât celălalt. Fariseul nu a fost pur și simplu osândit: până în ceasul morții putea să nădăjduiască în iertare, și era drept, era ostenitor, depunea silință cu sufletul și cu trupul în dreptatea sa. 

Aceasta era neroditoare, din ea nu scăpăra nici măcar o scânteie de împreună-pătimire și dragoste - și totuși, era dreptate...
Iar nedreptatea a căpătat iertare.
Să ne gândim la lucrul acesta; să ne gândim, în primul rând, dacă suntem măcar farisei, dacă este în noi, îndeobște, vreo dreptate: dreptate înaintea oamenilor, prin facerea de bine, și dreptate înaintea lui Dumnezeu – dacă Îi dăm adică, ceea ce I se cuvine, la care El pur și simplu are dreptul?
Iar după aceea să ne punem întrebarea: lipsiți până și de dreptatea fariseului, nu suntem oare la fel ca el, fără dragoste, fără inimă, trufași cu sufletul mort?
Cum ne privim apropele individual și aproapele colectiv în biserică, în afara bisericii, în viață, în familie, la muncă, pe stradă, în ziar, peste tot?
Cum ne privim aproapele, cum îl judecăm, neavând temei nici măcar în dreptatea reală, deși moartă, a fariseului?.. Amin

,,Cum să biruim mândria ,, – Schiigumenul Sava – Editura Sofia – Bucuresti 2010

sursa http://www.catehetica.ro