Blestemul - Parintele Calistrat 2017

  Cei mai mulţi dintre oameni trăiesc viaţa de parcă ar vrea cu tot dinadinsul să uite de moarte. Şi totuşi, oricât s-ar înfrupta din bunătăţile vieţii pământeşti, orice bine şi-ar construi ei aici, în această lume, prin propriile eforturi, undeva, în adâncul sufletului, persistă (asemeni unui licăr aprins în bezna nopţii) un gând legat de sfârşitul inevitabil al tuturor acestora. Un gând care stârneşte o nelinişte plină de întrebări: „Ce voi face eu, oare, dacă mă voi întâlni faţă în faţă cu Dumnezeu - de Care m-am lepădat, de Care n-am vrut să ştiu, Căruia I-am negat vehement existenţa, voii Căruia nu m-am supus şi pe Care L-am dispreţuit şi batjocorit în fel şi chip?!...” „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi? 

Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu. În mine sufletul meu s-a tulburat; pentru aceasta îmi voi aduce aminte de Tine” (Ps. 41,6-8); „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi! De cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, căiţi-vă!” (Ps. 4,4).
Din acest motiv, unii pornesc la drum, îndreptându-şi paşii spre locuri în care au auzit că vieţuiesc oameni de-ai lui Dumnezeu, prin care şi de la care să afle un răspuns sigur, limpede şi precis la întrebarea care-i frământă. 

Şi să verifice în ce măsură acest răspuns corespunde cu propriile lor păreri, convingeri şi învăţături la care au aderat şi pe care le-au susţinut de-a lungul vieţii. Numai că într-o astfel de situaţie se adevereşte vorba de demult care spune: „Câte capete, atâtea judecăţi!”. Şi astfel îi auzim pe creştini făcând afirmaţii care de care mai bizare, adesea contradictorii şi ilogice – ceea ce vădeşte ceaţa confuziei care persistă de cele mai multe ori în lăuntrul lor.

 Pentru că ignoră Sfintele Scripturi, preferând mai degrabă alte „oferte”, „variante”, „oportunităţi”, „ocazii” şi „posibilităţi” care îi atrag, promiţându-le soluţia sigură de a se întâlni cu Dumnezeu şi a-şi rezolva în acest fel toate problemele. N-are nici o importanţă pentru ei că astfel de căi nu au, de fapt, nici o legătură cu Duhul Sfânt al Adevărului, cu Duhul Domnului Dumnezeu, câtă vreme îi interesează doar rezolvarea problemelor pământeşti trecătoare şi nu îi preocupă deloc pregătirea sufletului pentru trecerea în veşnicie… Pe unii ca aceştia Sfântul Apostol Pavel îi avertizează categoric: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului!” (II Tim. 2,5). Iar Sfântul Proroc David îi vesteşte neîncetat despre întristarea adâncă ce va pune stăpânire pe sufletele tuturor celor ce se abat de la calea cea dreaptă, ca osândă meritată pentru mulţimea păcatelor lor: „Râuri de lacrimi s-au coborât din ochii mei pentru că n-am păzit Legea Ta…” (Ps. 118,136); „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut!” (Ps. 52,4), „Omul cu deşertăciunea se aseamănă: zilele lui ca umbra trec!” (Ps. 143,4).
Nu puţini sunt cei botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Nu puţini sunt şi cei ce se împărtăşesc cu Sfântul Trup şi din Scumpul Sânge ale lui Hristos. Şi totuşi, nu puţini sunt şi cei dintre aceştia care ajung pentru totdeauna în adâncul iadului - dar nu din voia Domnului Dumnezeu Care i-a făcut ca să se bucure de Rai, ci din voia diavolului, pe care au împlinit-o prin propriile lor păcate săvârşite de-a lungul vieţii. Căci, deşi Biserica lui Hristos este şcoala care de două mii de ani predă omenirii lecţia de mântuire, totuşi la examenul de absolvire a cursului vieţii puţini sunt cei care promovează, din pricina absenţelor repetate acumulate de-a lungul vremii: „De n-aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea!” (In. 15,22); şi au păcat tocmai pentru că au desconsiderat cele ce ne-a îndemnat Iisus Hristos, Lumina lumii: „Umblaţi cât aveţi Lumina ca să nu vă prindă întunericul!

 Căci cel ce umblă în întuneric nu ştie unde merge…” (In. 12,35). Teoretic, cu toţii ştim cele ce Apostolul ne-a învăţat că sunt de trebuinţă pentru mântuire: „Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Cor. 13,13). Practic, însă, ajungem mereu la aceeaşi concluzie – pe care tot marele Pavel a formulat-o: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc - pe acela îl săvârşesc!” (Rom. 7,19); adică tot atâtea lucruri şi fapte care nu Îl bucură deloc pe Sfântul Dumnezeu.
Cu toţii ştim că (de la naştere începând) pentru a creşte şi a se forma, omul parcurge anumite etape ale devenirii sale: pruncia, copilăria, adolescenţa, tinereţea, maturitatea, vârsta cărunteţii şi cea a bătrâneţii – zisă şi a înţelepciunii sau a desăvârşirii duhovniceşti. Desigur, asupra acestui aspect ne atrage atenţia marele Solomon că „înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe, iar vârsta bătrâneţilor înseamnă o viaţă neîntinată” (Sol. 4,9). Vârstele vieţii reprezintă, de fapt, treptele urcuşului spiritual, moral, intelectual şi cultural – care în viaţă ar trebui să fie dorit şi căutat mai mult decât cel social, profesional, politic şi economic. 

Pentru că, deşi psihologia contemporană de vârf (în legătură directă cu ştiinţele pedagogice moderne) a conturat în laborator – prin metode proprii şi procedee sofisticate profund analizate şi îndelung experimentate – profilul-model al individualităţii umane superioare, totuşi realitatea socială prezintă mult prea puţine reuşite şi mult prea multe eşecuri, astfel încât specialiştii în educaţie se găsesc în mare dificultate. De altfel, Hristos Mântuitorul ne-a spus deschis: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (In. 15,5) căci „cine nu adună cu Mine – risipeşte!” (Mt. 12,30).
Fără nici o îndoială, ceea ce sfinţeşte copilăria omului este simţirea tainică a iubirii materne. 

Această sfinţire se întruchipează în virtuţile lucrătoare dobândite prin discreţia elegantă a îngrijirii pline de tandreţe primite de-a lungul „celor şapte ani de acasă”.

 E un proces meticulos şi care trebuie îndeplinit cu maximum de atenţie, întrucât cuprinde în el germenii tuturor aptitudinilor, mentalităţilor şi opţiunilor omului de mai târziu; se aseamănă întrucâtva procesului descris în referatul biblic despre creaţia văzută: „Pământul era netocmit şi gol” (Fac. 1,2). Fiecare prunc este un bulgăre-de-pământ însufleţit asupra căruia „se poartă” sufletul mamei cu căldura dragostei din el, precum oarecând şi „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1,2) cu voinţa Cuvântului Său: „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit!” (Ps. 32,9). Tot astfel mama hrăneşte viaţa pruncului cu laptele sânilor ei, cu căldura braţelor ei, cu lacrimile ochilor ei, cu lumina minţii ei, cu răsuflarea inimii ei, cu toate cele ce în sufletul ei întruchipează binele propriului ei copil. Aşa se cultivă în grădina familiei omul de mâine al societăţii şi creştinul de viitor al Bisericii.

 Blândeţea sau asprimea vorbelor şi a gesturilor, pacea tonului calm sau tulburarea vocii răstite, mângâierea mâinii sau usturimea vergii – toate îşi lasă urmele. Însemnarea pruncului gângurind în leagăn cu semnul crucii, rugăciunea din zori şi povestea de seară, veghea necontenită la căpătâiul lui în somnul nopţii şi duioşia îngrijirii lui în joaca zilei, lacrima şi zâmbetul – toate participă la devenirea lui ca om, pentru că toate îi ajung la suflet. Acestea sunt armele (pe cât de discrete, pe atât de eficiente) cu care mamele dobândesc izbânda efortului de a dărui noi valori umanităţii, fii ai lui Dumnezeu după har şi stâlpi de nădejde ai societăţii. „Daţi-mi mame bune – şi vă voi da duhovnici buni!” spunea cândva Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei.
Acesta este motivul care explică eşecul încercărilor repetate ale ştiinţei şi tehnicii de a-L „prinde” şi cuprinde pe Cel de Sus. Tot aşa cum eşuează şi psihologul şi sociologul şi asistentul social (care socotesc că stăpânesc îndeajuns lucrările sufletului omenesc) în strădaniile lor de a se agăţa de firul acela nevăzut ce leagă tainic sufletul de cuvânt, şi prin care să-i poată forma, corecta şi coordona social pe toţi orfanii lumii, pe cei abandonaţi de mame şi de taţi - şi astfel lipsiţi de harul sfânt al „celor şapte ani de acasă”. Pentru că viaţa omului, sufletul şi trupul lui, sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Nu degeaba stă scris: „Oare femeia uită pe pruncul ei şi de rodul pântecelui ei n-are ea milă? Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita pe tine!” (Is. 49,15). 

Şi nu întâmplător Domnul Hristos Însuşi a rostit aceste cuvinte: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc!” (Lc. 8,21).
Prin urmare, oricâte invenţii s-ar mai face şi oricât ar înainta progresul ştiinţei pe pământ, întreitul temei al existenţei, cultivării şi dezvoltării oricăror valori va fi mereu unul şi acelaşi: „prunc-mamă-educaţie”. Iar acesta, la rândul său, poate avea puteri de viaţă şi de răspândire în lume precum lumina în sfeşnic (Lc. 8,16) doar prin înrădăcinarea sa adâncă în unimea treimii „credinţă-Dumnezeu-rugăciune”. 

Căci nici desăvârşire nu va fi vreodată fără educaţie. Familia este modelul propriu şi mediul propice al valorilor autentic creştine. Şi de aceea Biserica luptă împotriva oricăror tentative tendenţioase de a înlocui lucrurile sănătoase ale vieţii cu surogate inventate de minţile bolnave. Doar pruncul crescut pe temelia trainică a educaţiei familiale creştine, hrănit cu harul dreptei credinţe şi adăpat cu apa cea vie a rugăciunii va deveni tânărul frumos şi omul destoinic al lumii de mâine; căci altfel, aşa apar cerşetorul de la colţul străzii, infractorul juvenil, delicventul incorigibil, criminalul odios, ori pătimaşul tulburat de propriile sale înfrângeri în lupta cu poftele păcatului. Toate produsele nedorite rezultate în urma unui proces tehnologic pot fi reciclate sau refabricate. Omul, însă, nu poate fi supus acestui procedeu automat de transformare. Lui îi este cu putinţă restaurarea doar cu Dumnezeu şi numai în Dumnezeu - însă dacă are şi voinţă spre aceasta, adică dorinţa de a căuta calea către Atotţiitorul.

 Scris este: „Oricine voieşte să vină după Mine - să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” (Mc. 8,34). Problema grea este aceasta: cum să ridici un om căzut în păcat atât de adânc încât păcatul i-a intrat deja în fire (despre această „luptă în fire cu păcatul” a scris foarte elocvent, de pildă, Sfântul Nicodim Aghioritul, în lucrarea sa, „Războiul nevăzut”). Pentru că orice cădere îşi are şi ea treptele ei, legate de gradul de necredinţă, de nepăsare, de dezinteres faţă de cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, de lipsa de experienţă duhovnicească, ba chiar şi de lene şi de rea-voinţă.
De aici - nimic nou pentru lume! Toate relele şi fărădelegile care s-au săvârşit şi se mai săvârşesc încă sunt rezultatele directe ale absenţei harului lui Dumnezeu din sufletele lipsite de credinţă. 

Căci necredinţa este începutul tuturor relelor: „Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul!” (Ps. 13,3); şi de aceea „cu frica de Dumnezeu se abate omul de la rău”. Nu întâmplător scria Sfântul Vasile cel Mare că doar gândul la moarte (adică grija pentru răspunsul înaintea lui Dumnezeu la Tronul Său de judecată) te poate salva de mânia Dreptului Judecător: „Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă” (Sir. 28,6), iar Sfântul Macarie cel Mare întăreşte: „Aminteşte-ţi de cele de pe urmă ale tale – şi în veac nu vei greşi!”. Din nefericire, cei mai mulţi oameni îşi consumă tinereţea şi îşi epuizează puterile maturităţii trăind haotic, în neorânduială totală. 

Uitând că viaţa este iute trecătoare, omul săvârşeşte păcate peste păcate, înfruptându-se cu nesaţ din toate plăcerile, motivând că trebuie să-şi trăiască viaţa şi că nu se poate stăpâni. Şi de aceea marele David se ruga: „Păcatele tinereţilor şi ale neştiinţei nu le pomeni, Doamne!” (Ps. 24,7). Au fost cazuri când s-a ajuns prin păcat chiar până şi în pragul morţii: „Nu mă lua la jumătatea zilelor mele!” (Ps. 101,25) – este ruga Psalmistului pe care ar trebui să o adresăm toţi Celui Care ne-a încredinţat că „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6,37), căci „nu voiesc moartea păcătosului, ci vreau ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa - şi să fie viu!”(Iez. 33,11).
Este evident că atunci când omul şovăie să primească harul sfinţeniei lui Dumnezeu, în sufletul său se dă o luptă crâncenă între bine şi rău. Chiar şi cel ce se numeşte pe sine „ateu” resimte nevoia de a se elibera de apăsarea nihilismului. Tocmai pentru că nu poate fi sigur de corectitudinea convingerilor sale. În care persistă însă din vanitate şi orgoliu, găsindu-şi pretexte superficiale: fie „rigiditatea” canoanelor bisericeşti, fie „greutatea” obligaţiilor de cult, fie osteneala „exagerată” a slujbelor, fie „neprincipialitatea” comportamentului clerical – şi multe altele de acest fel, care ridică un zid în jurul sufletului său, ca nu cumva să pătrundă în el tainic harul Duhului … 

Ca şi cum (dacă nu ar fi existat toate aceste „motive”) bietul om ar fi rupt pragul bisericilor cu grăbirea sa spre nevoinţă din dor de pocăinţă! „Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei!” (Lc. 16,29), căci „dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci … nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi!” (Lc. 16,31).
De cele mai multe ori, comportamentul rece şi sec faţă de Dumnezeu este însoţit de o totală lipsă de respect faţă de semeni, chiar faţă şi de cei mai apropiaţi. Dispreţul faţă de cele spirituale este atitudinea pe care o adoptă infantilismul minţii afectate de mulţimea frustrărilor acumulate. Altfel spus, ca să poţi ieşi din anonimat, să pari că eşti altceva decât ceea ce eşti de fapt, - începi să huleşti, să batjocoreşti, să arunci cu piatra (precum s-ar zice) în Dumnezeu … 

Despre Care oricum nu ştii mare lucru, sau chiar nimic; numai că doar în acest mod poţi părea „interesant” în faţa marelui public. Să susţii „Eu sunt ateu!” e ca şi cum ai zice „De fapt, mi-e lene să cred - şi de-aia nici nu-mi dau interesul!...”. Despre unii ca aceştia Psalmistul vesteşte categoric: „Nu se vor ridica necredincioşii la judecată şi nici păcătoşii în sfatul celor drepţi!” (Ps. 1,5), „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” (Ps. 11,8). Sunt cei cărora le-a fost rezervat, din timp, iadul, „cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie!” (Iuda 1,13). Comportamentul lor este acelaşi cu al unui sportiv care ar refuza să intre în concurs sub pretext că n-are concurent pe măsură. 

Dar fără să participi nu ai cum să fii notat sau să te califici. La fel şi aici – dacă nici măcar n-ai încercat să fii creştin (oricât de slabă ţi-ar fi fost lucrarea duhovnicească), nu stă Dumnezeu în tine. Nu este de vină El că fugi tu de Dânsul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu!»” (Ps. 13,1); în vreme ce ruga celor cuprinşi de căinţă pentru păcatele făcute, mărturiseşte cu durere: „Rătăcit-am ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău, că poruncile Tale nu le-am uitat!” (Ps. 118,176). Căci celor lipsiţi de conştiinţă şi bunăvoinţă nu li se acordă mântuirea: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu!” (I Cor. 6,9-10). 

Dovadă stă răspunsul Domnului Dumnezeu pentru unii ca aceştia: „Nu vă cunosc pe voi!” (Mt. 25,12).
Aşadar: ce să facem totuşi pentru ca să ne mântuim? 

 Parintele Calistrat - Manastirea Vladiceni

continuare http://ieromonahcalistrat.blogspot.ro/2015_03_01_archive.html