Avva Dorotei ,, Ce este da fapt smerenia ,,

DESPRE SMERENIE, FARA DE CARE MANTUIRE NU EXISTA 

Cum este, sau cum se naşte în suflet aceastã smerenie, nu poate cineva a o spune cu cuvântul.

Numai sufletul ce se va învrednici de a o câştiga o cunoaşte din fapte.


Odatã, grãia avva Zosima pentru smerenie. Un filozof, gãsindu-se acolo şi vrând sã afle adevãrul, îi zise: “Spune-mi pãrinte, cum te numeşti pe tine pãcãtos? 

Nu ştii cã ai fapte bune, nu vezi cã eşti sfânt, nu vezi cã faci poruncile lui Dumnezeu?

 Iar dacã le faci pe acestea cum te socoţi pe tine pãcãtos?”.

 Bãtrânul, însã, nu-i rãspunde alta, fãrã numai îi zicea: “Nu ştiu cum sã-ţi spun, decât numai cã sunt aşa”. 

Dar filozoful necontenit iscodind, bãtrânul iar a început a-i zice cu prostimea sa cea sfãntã: Nu mã supãra mai mult, cã eu, în scurt, aşa sunt!” 

Vãzând eu cã bãtrânul se tulbura îi zisei: “Nu cumva este acest lucru ca şi filozofia, şi ca meşteşugul doftoricesc, care daca le învaţã şi le deprinde bine cineva, devine obicei, o a doua fire, atât la filozof, cât şi la doftor?”. 

 Aceasta însã, se face puţin cate puţin, din lucrare, dar cum se face aceasta şi cum a ajuns el la aceastã deprindere a lucrului, nu se poate spune, nici arãta. Pentru cã, precum am zis, pe îndelete s-a fãcut aceasta, fãrã a simţi cum se alcãtuieşte aceastã deprindere a meşteşugului. 

Aşa este şi smerenia: din lucrarea poruncilor se naşte obiceiul smereniei sufletului, dar nu se poate povesti cu cuvântul cum s-a fãcut deprinderea şi obiceiul acelei fapte bune. 

Auzind avva Zosima aceasta, s-a bucurat şi îmbrãţişându-mã, mi-a zis: “Ai aflat lucrul, aşa este precum ai zis”. 

Şi s-a liniştit şi filozoful primind cuvântul.

De asemenea şi bãtrânii, ne-au spus unele lucruri ca sã ne facã sã pricepem aceastã smerenie, dar cum este obişnuinţa ce se face dintr-însa n-au putut sã o spunã. 

De vreme ce însuşi pãrintele Agaton, fiind pe moarte şi întrebat de fraţi: “Si ţie iţi este fricã pãrinte?”, a zis “Cât am putut, am silit firea mea la pãzirea poruncilor, dar om sunt, ştiu eu dacã a plãcut lui Dumnezeu fapta mea? 

Cã alta e judecata lui Dumnezeu şi alta a oamenilor!”. 

Iatã, ne-a dat ochi sã o vedem şi minte sã o pricepem, dar cum este şi cum face în suflet, nu s-a aflat nimeni sã o spunã, nici nu a putut sã o priceapã, precum am spus de atâtea ori. Ceea ce pricinuieşte smerenia, însã, ne-au spus-o pãrinţii, cãci zice la Pateric: un frate a întrebat pe un bãtrân zicând: “ce este smerenia?”.

Şi a rãspuns bãtrânul: “Smerenia este o mare şi dumnezeiascã faptã, iar calea smereniei sunt ostenelile cele trupeşti ce se fac cu mintea şi cugetarea cea cu prostimea de a se socoti pe sine întru toate mai mic decât toţi, precum şi rugãciunea cea neîncetatã”.

Aceasta este calea smereniei, dar smerenia în sine este dumnezeiascã şi nepriceputã.

Dar oare de ce a zis cã ostenelile trupeşti duc sufletul la smerenie? 

Cãci, în cugetarea despre prostimea sa, a se socoti pe sine, adicã, mai nevrednic decât toţi, am spus-o mai sus cã se împotriveşte mândriei şi este smerenia cea dintâi; cãci, cum ar putea sã se socoteascã mai mare decât fratele sãu, sã se semeţeascã în ceva, sã defaime sau sã huleascã pe cineva cel ce se socoteşte mai prejos decât toţi?

Am arãtat de asemenea cã rugãciunea necontenitã se împotriveşte mândriei celei de-a doua. 

Pentru cã cel cucernic şi smerit, cunoscând cã nu este cu putinţa a face vre-o faptã bunã fãrã ajutorul lui Dumnezeu, neîncetat se roagã ca sã facã Domnul milã cu dânsul şi sa-i ajute a face binele.


Şi orice lucru sãvârşeşte, crede cã din darul lui Dumnezeu l-a fãcut şi nu se mândreşte ci întotdeauna se roagã sã nu se lipseascã de acest ajutor, ca sã nu se vãdeascã neputinţa lui. 

Astfel, necontenit cu cât de sileşte spre fapte bune, cu atât se smereşte şi cu cât se smereşte cu atât sporeşte întru smerenia sa. 

În ce chip şi ostenelile trupului pleacã sufletul spre smerenie şi cum se face aceasta lucrare, sã va spun acum.
Dupã ce a cãzut sufletul în cãlcarea poruncii, s-a robit ticãlosul, precum zice Sfântul Grigorie, de pofta trupeascã şi s-a supus patimilor şi neînfrânãrii.

 Oarecum s-a smintit şi s-a fãcut sufletul ca un trup, pentru care zice şi Scriptura: “Nu va rãmânea Duhul meu întru aceşti oameni, pentru cã sunt trupuri”. 

Împreunã cu trupul pãtimeşte şi sufletul şi se pleacã cu voinţa ticãlosul, la sãvârşirea pãcatelor ce se fac cu trupul, precum aceea a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc pe om la smerenie.

Cã intr-un fel se afla sufletul celui sãnãtos şi în altul al celui bolnav; într-un fel al celui sãtul şi în alt fel al celui flãmând. 

Şi iarãşi, într-un fel este sufletul celui cãlare şi în altul al celui ce umblã pe jos; altfel al celui ce şade în scaun, altfel al celui ce şade jos pe pãmânt, altfel al celui dezbrãcat şi altfel al celui împodobit cu haine luminoase. 

Din acestea, smerindu-si trupul, împreunã se smereşte şi sufletul.

 Pentru aceasta a petrecut bãtrânul afara patruzeci de nopţi şi n-a intrat sub acoperãmânt pânã ce n-a fãcut trupul lui cosit ca fiarele cele sãlbatice. Însã osteneala, atunci foloseşte, când nu se face prin cârtire, ci spre smerenie.

 Deci, bine a zis bãtrânul cã şi ostenelile trupeşti aduc smerenie. Sfântul Dumnezeu sã ne dãruiascã şi noua smerenie, cã din mari rãutãţi izbãveşte pe om si-l acoperã de multe ispite. 

Cãruia se cuvine slava şi puterea în veci, Amin!

din Avva Dorotei ,,Invataturi si scrisori de suflet folositoare, COLECȚIE:RELIGIE / POVATUIRI DUHOVNICESTI, EDITURA BUNAVESTIRE

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 19-Despre credinţă şi smerenie

 Despre credinţă şi despre smerita cugetare

 Făptură prea mică, voieşti să afli viaţa ? Ţine în tine credinţa şi smerenia, căci prin ele afli mila, ajutorul şi cuvintele grăite în inimă de Dumnezeu, dar şi pe Cel ce te păzeşte întru ascuns şi rămîne cu tine la arătare .
Voieşti să le dobîndeşti pe acestea, care sînt cuvîntări ale vieţii ? . Umblă cu simplitate şi nu întru cunoştinţă înaintea lui Dumnezeu. Căci simplităţii îi urmează credinţa, iar subţirimii şi disputei gîndurilor, părerea de sine. Şi acesteia îi urmează depărtarea de .

 Prin credinţă şi smerenie simţim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, deci nu ca nişte cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu şi acum desprinse de El. De aceea, Îl simţim şi pe Dumnezeu însuşi ca persoană, grăindu-ni-le. In ascuns, îl simţim grăindu-ne, iar la arătare, ajutîndu-ne în faptele noastre. . Cuvintele lui Dumnezeu simţite în inimă sînt deci cuvîntări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum şi care susţin viaţa noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele Dumnezeu.
Cînd vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gîndirea ta ca o furnică şi ca cele ce se tîrăsc pe pămînt şi ca un vierme şi ca un prunc care se bîlbîie. Şi nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoştinţă, ci apropie-te de Dumnezeu şi umblă înaintea Lui cu cuget de prunc, ca să te învredniceşti de părinteasca purtare de grijă, ce se îndreaptă de la părinţi spre fiii lor încă prunci. Căci s-a spus că «păzitor al pruncilor este Domnul» (Ps. 114, 6). Pruncul se apropie de şarpe şi-l prinde de gît şi nu e vătămat de el. Pruncul umblă gol toată iarna. Cînd alţii umblă îmbrăcaţi şi acoperiţi şi totuşi frigul intră în toate mădularele lor, pruncul şade gol în ziua cînd e frig, ger şi gheaţă, şi nu suferă, pentru că trupul lui nevinovat e acoperit cu o altă haină nevăzută prin acea purtare de grijă ascunsă, care susţine mădularele lui fragede, ca să nu se apropie de ele vreo vătămare de la ceva.

Crezi acum că există o purtare de grijă ascunsă, prin care trupul fraged, uşor expus la orice vătămare pentru frăgezimea şi slăbiciunea lui, este păzit în mijlocul împrejurărilor potrivnice şi nu e lăsat să sufere de ele ? Căci zice : «Domnul păzeşte pe prunci». Şi nu numai pe aceştia, mici cu trupul, ci şi pe înţelepţii din lume, care au părăsit cunoştinţa lor şi se sprijină pe înţelepciunea simplă şi s-au făcut ca nişte prunci în voia lor şi aşa au învăţat înţelepciunea aceea care nu se învaţă prin osteneli. Sînt cei despre care înţeleptul în cele dumnezeieşti, Pavel, a spus : «Cel ce socoteşte că este înţelept în lumea aceasta să se facă nebun, ca să ajungă înţelept» (I Cor., 3, 18).

Deci, cere de la Dumnezeu să-ţi dea să ajungi la măsura credinţei. Şi dacă simţi desfătarea ei în sufletul tău, nu-mi este greu să-ţi spun iarăşi că nimic nu te va împiedica să ajungi la Hristos. Şi nu-ţi va fi greu să fii răpit în tot ceasul de la cele pămînteşti şi să uiţi de lumea aceasta neputincioasă şi de amintirile lucrurilor ei. Roagă-te pentru acest lucru fără preget şi cerşeşte-l cu căldură şi cere-l cu multă sîrguinţă pînă ce-l vei primi. Şi nici după aceasta să nu slăbeşti. Iar de acesta te vei învrednici dacă te vei sili mai întîi să arunci grija ta asupra lui Dumnezeu cu credinţă şi vei schimba grija ta de tine cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi cînd vei vedea voia ta că se încrede cu toată curăţia cugetului mai mult în Dumnezeu decît în tine, şi că te sileşti să nădăjduieşti în El mai mult decît în sufletul tău, atunci se va sălăşlui în tine puterea aceea necunoscută de tine. Şi vei simţi puterea Celui ce este cu tine, în chip neîndoielnic; puterea aceea pe care mulţi simţind-o intră în foc şi nu se tem şi călcînd pe apă nu se îndoiesc în cugetul lor, socotind că se vor scufunda.

Căci credinţa întăreşte simţurile sufletului şi acesta simte pe Cineva nevăzut, care-l convinge să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoşătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simţurile .
Poate socoteşti că acea cunoştinţă duhovnicească o primeşte cineva în cunoştinţa sufletească ? Dar nu e numai cu neputinţă să primească cineva acea cunoştinţă duhovnicească în cunoştinţa sufletească, ci nu o poate nici măcar simţi cineva cu simţirea , precum nu se pot învrednici de ea cei ce se străduiesc să se deprindă în cunoştinţa sufletească. Astfel, dacă unii din ei voiesc să se apropie de acea cunoştinţă a Duhului, nu se pot apropia de ea cîtuşi de puţin, pînă ce nu o părăsesc pe cea sufletească şi toată îndeletnicirea cu subţirimile ei şi cu meşteşugul ei foarte mult împletit (complicat) şi nu se vor întoarce la sufletul lor de prunci. Pentru că multă piedică le vine lor din obişnuirea cu ea, pînă ce nu o vor înlătura puţin cîte puţin.

Cunoştinţa duhovnicească este simplă şi nu străluceşte prin gînduri sufleteşti. Pînă ce nu se va elibera cugetarea de ideile cele multe şi nu va veni la simplitatea curăţiei, nu va putea simţi cunoştinţa Duhului. Treapta acestei cunoştinţe constă în a simţi desfătarea vieţii veacului acela. De aceea, dispreţuieşte multele idei! Căci cunoştinţa aceasta sufletească nu poate cunoaşte altceva afară de idei; nu poate cunoaşte ceea ce se primeşte în simplitatea cugetării , potrivit Celui ce a zis : «De nu vă veţi întoarce şi nu vă veţi face ca pruncii, nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor» (Mt., 18,3).
Dar mulţi nu ajung la această simplitate, ci nădăjduiesc în faptele lor cele bune, socotind că prin ele li se păstrează un loc în Împărăţia cerurilor. Aşa înţeleg ei «Fericirile» din Evanghelie. Ei zic că Domnul le-a arătat că acestea sînt felurite, ca să vedem că ne-a făcut cunoscute multe chipuri de vieţuiri potrivite acelor «Fericiri». Ei zic că fiecărui om, după toate măsurile în care umblă pe orice cale spre Domnul, Acesta îi deschide poarta Împărăţiei cerurilor. Dar acea cunoştinţă duhovnicească nu o poate primi cineva de nu se va întoarce şi nu se va face ca un prunc. Şi din aceasta simte desfătarea aceea a Împărăţiei cerurilor.
Împărăţia cerurilor spun (sfinţii) că este vederea duhovnicească. Şi aceasta nu se află în faptele gîndurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Şi pînă nu se curăţă omul, nu e în stare nici să audă despre ea (cu înţelegerea), căci nimeni nu poate să o dobîndească prin învăţătură.
De vei ajunge, o fiule, la curăţia inimii prin credinţă, dobîndită în liniştea din partea oamenilor, şi vei uita cunoştinţa acestei lumi, ca să nu o mai simţi, aceasta se va afla dintr-odată înaintea ta fără o cercetare cu privire la ea. «Înfige, zice, un stîlp şi toarnă pe el untdelemn şi vei afla comoară în sînul tău».

Dar de vei fi ţinut în lanţul cunoştinţei sufleteşti, nu e greşit să-ţi spun că mai uşor îţi este să te dezlegi din lanţurile de fier decît din ea.
Şi nu vei scăpa în veci din cursele rătăcirii şi niciodată nu vei putea dobîndi îndrăznirea şi încrederea faţă de El, ci în fiecare clipă vei merge spre gura sabiei şi nu vei putea să scapi nicidecum de supărare.
Roagă-te în slăbiciune şi simplitate, ca să vieţuieşti bine înaintea lui Dumnezeu şi vei fi fără grijă. Căci precum urmează umbra trupului, aşa şi mila urmează smeritei cugetări. Deci de voieşti să umbli în acestea, nu da mîna nicidecum gîndurilor de neputinţă. Şi chiar de te vor înconjura şi te vor înfricoşa toate vătămările şi relele şi primejdiile, să nu ai grija lor, nici să le iei în seamă.

FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE ,EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag 96

Filocalia X - Isaac Sirul-Cuvântul 18-Mărimea cunoştinţei şi credinţei

CUVÎNTUL XVIII 

Cît de mare este măsura cunoştinţei şi cît de mari, măsurile credinţei 

Există o cunoştinţă ce premerge credinţei şi o cunoştinţă ce se naşte din credinţă. Cunoştinţa ce premerge credinţei este cunoştinţa naturală. Iar cunoştinţa ce se naşte din credinţă este o cunoştinţă duhovnicească. Şi există o cunoştinţă naturală, care deosebeşte binele de rău. Aceasta se numeşte şi discernămînt natural. Prin ea deosebim binele de rău în chip natural, fără învăţătură. Pe aceasta a aşezat-o Dumnezeu în firea raţională.

 Dar primeşte creştere şi adaos prin învăţătură. Nu este cineva care să nu o aibă pe aceasta. Această putere de cunoaştere naturală a sufletului raţional constă deci în deosebirea binelui şi răului, care se mişcă în el neîncetat. Cei ce sînt lipsiţi de ea, sînt mai prejos de firea raţională. Iar cei ce o au pe aceasta stau drept în firea sufletului şi nu au pierdut nimic din cele ce le-a dat Dumnezeu firii spre cinstirea fiinţelor raţionale ale Lui. 

Iar pe cei ce au pierdut această cunoaştere, prin care deosebesc binele de rău, îi osîndeşte proorocul zicînd : «Omul n-a priceput cinstea în care a fost» (Ps. 48, 13). Cinstea firii raţionale este discernămîntul care deosebeşte binele de rău. Şi cu dreptate cei ce au pierdut acest discernămînt s-au asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune şi putere de discernămînt.

 Prin această putere noi sîntem în stare să aflăm calea spre Dumnezeu. Aceasta este cunoştinţa naturală, şi ea premerge credinţei, şi ea e calea către Dumnezeu. Prin ea putem să deosebim binele de rău şi să primim credinţa. Deci însăşi puterea firii dă mărturie că se cuvine omului să creadă în Cel ce a adus toate la fiinţă şi să creadă în cuvintele poruncilor Lui şi să le împlinească. Iar din credinţă se naşte frica de Dumnezeu.

 

Şi cînd va urma ei prin fapte şi se va urca puţin prin lucrare, se iveşte cunoştinţa duhovnicească, de care am spus că se naşte din credinţă. 

Cunoştinţa naturală, care este deosebirea între bine şi rău şi e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenţă. Şi credinţa produce în noi frica şi frica ne sileşte să ne pocăim şi să lucrăm cele bune. Şi prin aceasta se dă omului cunoştinţa duhovnicească, care este simţirea tainelor şi naşte credinţa din vederea (contemplaţia) adevărată. 

Deci nu din credinţa singură şi simplă se naşte cunoştinţa duhovnicească, ci credinţa naşte frica şi din frica de Dumnezeu, cînd ne învrednicim să lucrăm prin ea, adică din lucrarea fricii de Dumnezeu în noi, se naşte cunoştinţa duhovnicească.

 Căci a spus sfîntul Ioan Gură de Aur, că atunci cînd dobîndeşte cineva o voinţă ce ascultă de frica lui Dumnezeu şi de dreapta cugetare, primeşte curînd descoperirea celor ascunse.

 Iar prin descoperirea celor ascunse înţelege cunoştinţa duhovnicească. 

Nu frica de Dumnezeu naşte însă această cunoştinţă duhovnicească (căci ceea ce nu se află ascuns în fire nu se poate naşte), ci cunoştinţa aceasta se dă ca un dar lucrării din frica lui Dumnezeu. Cînd vei cerceta bine lucrul fricii lui Dumnezeu, vei afla că el este pocăinţa şi în aceasta este cunoştinţa duhovnicească. Despre ea am spus că arvuna ei e primită în Botez şi că darul acesta l-am primit prin pocăinţă. Deci darul de care am spus că-l primim prin pocăinţă este cunoştinţa duhovnicească, sau ea este darul dat nouă prin lucrarea fricii. 

Iar cunoştinţa duhovnicească este simţirea celor ascunse .

Căci cînd simte cineva aceste bunătăţi ne 

 identifică cunoştinţa duhovnicească cu o simţire spirituală, adică cu o atingere cu realitatea dumnezeiască, cu puterea lui Dumnezeu. 

 

Iar din simţirea aceasta se naşte o altă credinţă, care nu e potrivnică celei dintîi, ci întăreşte credinţa aceea. Pe ea o numesc credinţă din vedere (din contemplaţie). 

Pînă aci a fost auzirea; iar acum e vederea.

 Iar vederea este mai sigură decît auzirea. Toate acestea se nasc din cunoştinţa aceea (naturală), care deosebeşte binele de rău şi care e sădită în fire. Iar aceasta e sămînţa cea bună a virtuţii, cum s-a spus mai înainte. Dar cînd acoperim această cunoştinţă naturală cu voia noastră iubitoare de plăcere, cădem din toate bunătăţile acestea. 

Iar acestei cunoştinţe naturale îi urmează o împunsătură continuă a conştiinţei, o aducere aminte neîncetată de moarte, o grijă care ne chinuieşte pînă la ieşirea din această viaţă. 

După aceasta vine mîhnirea, întristarea, frica de Dumnezeu, ruşinea cea din fire, părerea de rău pentru păcatele cele mai dinainte, străduinţa pentru faptele cuvenite, aducerea aminte de drumul cel de obşte şi grija pentru merindea de drum şi cererea îndreptată spre Dumnezeu cu plîns, ca să intrăm prin poarta aceasta, care este trecerea peste toată firea, dispreţuirea lumii şi multa luptă pentru virtute. 

FILOCALIA SAU CULEGERE DIN SCRIERILE SFINŢILOR PĂRINŢI CARE ARATĂ CUM SE POATE OMUL CURĂŢI, LUMINA ŞI DESĂVÎRŞI .Volumul X
SFÎNTUL ISAAC SIRUL * CUVINTE DESPRE SFINTELE NEVOINŢE
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCUREŞTI - 1981, pag 92

Sfantul Paisie Aghioritul ,,Ce este  duhului lumesc ,,

Lucrurile lumesti ne pot rapi inima


Trebuie sa evitam lucrurile lumesti, ca sa nu ne rapeasca inima si sa ne folosim de cele simple, numai pentru a ne sluji de ele.

 Sa ne îngrijim însa sa fie sobre. 

Daca doresc sa folosesc un lucru frumos, înseamna ca dau toata inima mea frumusetii si pentru Dumnezeu nu ramîne nici o bucatica.

 Treci pe undeva si vezi o casa cu marmura, cu o înfatisare frumoasa, cu sculpturi, etc.

Te minunezi de pietre, de caramizi si îti lasi inima ta acolo. Sau vezi într-un magazin niste rame frumoase pentru ochelarii tai si le doresti. Daca nu le cumperi, îti lasi inima ta în magazin. 

Daca le cumperi, îti atîrni inima de ramele ce le porti. În special femeile sunt furate usor. 

Putine sînt acelea care nu-si vînd inima celor desarte. Vreau sa spun ca diavolul le fura bogatia inimii lor cu toate cele lumesti, colorate, stralucitoare.


Bucuriile lumesti sunt bucurii materiale


– Parinte, oamenii lumesti spun ca simt un gol, desi au toate bunatatile.

Bucuria adevarata, curata se afla alaturi de Hristos. Daca te unesti cu El prin rugaciune, vei vedea sufletul tau rasplatit.

 Oamenii lumesti cauta bucuria în distractii. Unii oameni duhovnicesti o cauta în discutii duhovnicesti, în predica, etc. Dar cînd se termina acestea ramîn într-un gol si se întreaba ce vor face în continuare. 

Fie ca sînt pacatoase, fie indiferente cele cu care se ocupa, la fel este. De ce nu merg mai bine sa se culce, ca sa fie buni a doua zi pentru lucru ?

Împlinind dorintele lumesti ale inimii, nu vine bucuria duhovniceasca, ci stresul. Bucuria lumeasca aduce stresul si la oamenii duhovnicesti. Bucuria lumeasca nu este permanenta, nu este bucurie adevarata, ci este o bucurie temporara, a acelei clipe.

 Aceasta e bucurie materiala, nu este duhovniceasca. Iar cu bucuriile lumesti nu "se umple" sufletul omului. Ci mai degraba sînt balast. Atunci cînd simtim bucuria duhovniceasca, nu o mai dorim pe cea materiala. "Satura-ma-voi cînd mi se va arata slava Ta" (Ps.16,15). 

Bucuria lumeasca nu odihneste pe omul duhovnicesc, ci îl oboseste. Pune un om duhovnicesc într-o casa lumeasca. Nu se odihneste. 

Desi omul lumesc crede ca el se odihneste, dar nu, se chinuieste. Se bucura la exterior, iar pe dinlauntru nu este multumit ci chinuit.

Despre duhul lumesc

Din pacate, duhul lumesc a influentat mult si pe oamenii duhovnicesti. 

Daca oamenii duhovnicesti lucreaza si gîndesc lumeste, ce sa mai faca mirenii ? 

Am spus unora sa ajute copii drogati si mi-au spus: "Daca facem o fundatie pentru drogati, nu ne va aduce nici un venit.

 De aceea vom face un azil de batrîni". Nu spun ca nu e nevoie si de azil de batrîni. 

Vai mie ! Ci, daca începem asa acestea, nu vor fi fundatii respectabile, ci ... "naufragiabile". 

Nu înteleg ca fericirea lumeasca este nefericire duhovniceasca.

,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioratul, 

Ed. Evanghelismos, 2003

Parintele Paisie Aghioritul despre UE, despre pecetluire si buletinele e...

Oamenii au devenit ca animalele
„Cum au devenit oamenii! Ca animalele! Stiti ce fac animalele ? La început intra în grajd, se balega, urineaza... Dupa aceea balegarul începe sa fermenteze. Cum începe sa fermenteze, simt o caldura. Nu le lasa inima sa plece din grajd; le place. Asa si oamenii, vreau sa spun ca simt caldura pacatului si nu-i lasa inima sa plece, înteleg ca miroase urît, dar nu-i lasa inima sa plece din caldura aceea. Iata, de va intra acum unul în grajd, nu va putea suferi mirosul urît. Altul care e mereu în grajd nu e deranjat; s-a obisnuit.”

La ce stapîn lucrezi?
„Oamenii îndepartati de Dumnezeu mereu sînt nemîngîiati si de doua ori chinuiti. Cel ce nu crede în Dumnezeu si în viata viitoare, pe lînga faptul ca ramîne nemîngîiat, îsi osîndeste si sufletul sau vesnic. La ce stapîn lucrezi, de la acela vei lua si plata. Daca lucrezi la stapînul cel negru, îti face viata neagra înca de aici. Daca lucrezi pentru pacat, vei fi platit de diavolul. Daca lucrezi pentru virtute, vei fi platit de Hristos. Si cu cît vei lucra mai mult pentru Hristos, cu atît vei straluci mai mult si te vei veseli. Dar noi spunem: "E timp pierdut sa lucram pentru Hristos !". Însa aceasta este înfricosator ! Sa nu recunoastem jertfa lui Hristos pentru om ! Hristos S-a rastignit ca sa ne elibereze de pacat, ca sa înnoiasca tot neamul omenesc. Ce a facut Hristos pentru noi ? Si ce facem noi pentru Hristos ?
Lumea vrea sa pacatuiasca si Îl vrea si pe Dumnezeu Bun. El sa ne ierte si noi sa pacatuim. Noi adica sa facem orice vrem si Acela sa ne ierte. Sa ne ierte mereu si noi... vioara noastra

Orice ar face oamenii, si fara simtire de ar fi, tot nu vor afla odihna. Vor sa justifice cele ce nu se pot justifica, dar launtric se chinuiesc, se salbaticesc. De aceea cer distractii, alearga la muzica, se îmbata, privesc la televizor. Adica casca gura, ca sa uite de ei însisi pentru ca sunt mustrati. Si cînd dorm, crezi ca se odihnesc ? Exista constiinta, vezi bine. Prima Sfînta Scriptura pe care a dat-o Dumnezeu primilor creati este constiinta, si noi acum purtam fotocopia parintilor nostri.”

Pacatul da drepturi ispitei
„Multa demonizare exista astazi în lume. Diavolul secera, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi si primesc înfricosatoare înrîuriri diavolesti. Spunea cineva foarte bine: "Oarecînd diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupa ! I-a pus pe drumul lui si le spune: "Calatorie buna !" - si oamenii calatoresc". Este cumplit ! Vedeti, diavolii în laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca sa intre în porci; si asta pentru ca porcii n-au dat prilej diavolului si el nu avea dreptul sa intre în ei. Hristos a îngaduit sa intre, ca sa fie pedepsiti israelitii, deoarece li se interzisese sa manînce carne de porc.

– Parinte, sînt unii care spun ca nu exista diavol.
Da, si mie mi-a spus cineva: "Sa scoti din traducerea franceza a cartii: "Sfîntul Arsenie Capadocianul", cele ce se refera la cei îndraciti, pentru ca europenii nu le vor întelege. Nu cred ca exista diavol". Vezi, pe toate le explica prin psihologie. Daca acesti demonizati ai Evangheliei ar fi mers la psihiatri, i-ar fi supus la socuri electrice. Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rau. Numai daca omul îi da dreptul, poate sa faca rau. Cînd cineva nu are legatura cu Tainele Bisericii, da loc ispitei si primeste o înrîurire diavoleasca.”

Marturisirea taie drepturile diavolului
„Cel putin sa mearga oamenii la un duhovnic sa se marturiseasca, spre a se îndeparta înrîurirea diavoleasca de la ei, ca sa poata gîndi putin. Acum nu pot nici macar gîndi din pricina influentei diavolesti. Pocainta, marturisirea taie drepturile diavolului. Cu putin timp mai înainte a venit în Sfîntul Munte un vrajitor si a îngradit în tarusi si plasa o portiune de teren aproape de Coliba mea. Daca trecea pe acolo unul nemarturisit, patea ceva rau. Nu stia de unde-i vine. Cum le-am vazut, am facut cruce si am trecut prin mijloc; le-am destramat.
>Dupa aceea vrajitorul a venit la Coliba, mi-a spus toate planurile lui si si-a ars cartile. Asupra unuia ce este credincios, merge la biserica, se marturiseste, se împartaseste, diavolul nu are nici o putere, nici o stapînire. Face numai putin "ham-ham", ca un caine ce nu are dinti. Însa asupra unuia ce nu e credincios si îi da drepturi, are mare stapînire. Îl poate omorî; are dinti si îl sfîsie. Potrivit cu drepturile ce i le da un suflet, este si stapînirea diavolului asupra lui.
Daca un om o ia razna de la poruncile lui Dumnezeu, îl lupta dupa aceea patimile. Si daca lasa cineva sa-l razboiasca patimile, nu mai e nevoie de diavol ca sa-l razboiasca. Si diavolii au "specializare". Lovesc pe om tac-tac, asa fel ca sa-i afle suferinta, neputinta, si sa-l razboiasca. E nevoie de atentie, ca sa închidem usile si ferestrele - simturile - sa nu lasam fisuri ispitei si sa intre vrajmasul pe acolo unde sînt punctele slabe. Daca lasi chiar si o crapatura deschisa, poate intra si îti va face pagube. Diavolul intra în om, cînd exista noroi în inima sa, nu se apropie de faptura curata a lui Dumnezeu.
Daca se va curati inima de noroi, vrajmasul fuge si vine iarasi Hristos. Ca si mistretul, care cînd nu afla noroi, guita si pleaca. La fel si diavolul nu se apropie de inima ce nu are mocirla. Ce treaba are în inima curata si smerita ? Daca vedem însa casa noastra - inima noastra - ca este casa veche si vrajmasul locuieste în ea, trebuie îndata s-o darîmam, ca sa fuga si chiriasul nostru cel rau, adica aghiuta. Pentru ca atunci cînd pacatul se învecheste în om, diavolul, fireste, dobîndeste mai multe drepturi.

Smerenia topeste pe diavol
Smerenia are mare putere si topeste pe diavolul. Este cel mai puternic soc pentru diavol. Acolo unde exista smerenie, diavolul nu are loc. Si acolo unde nu exista diavol, e firesc sa nu existe ispite. Odata un pustnic a silit pe un aghiuta sa spuna: "Sfinte Dumnezeule ...". A spus aghiuta: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte", dar nu spunea "miluieste-ne pe noi". Spune: "miluieste-ne pe noi!". Nimic. Daca ar fi spus, ar fi devenit înger. Toate le spune aghiuta, dar pe "miluieste-ma" nu-l spune, pentru ca trebuie smerenie. "Miluieste-ma" are smerenie si sufletul ce îl rosteste primeste mila cea mare a lui Dumnezeu.

Diavolul stapîneste desertaciunea
– Parinte, de ce diavolului i se spune "stapînitorul lumii ?" Chiar si este într-adevar ?
Asta mai lipsea, sa stapîneasca diavolul lumea. Cînd Hristos a spus despre diavol "stapînitorul acestei lumi" (In. 16, 11), n-a înteles ca este stapîn pe lume, ci ca stapîneste desertaciunea, minciuna. Vai noua, sa lase Dumnezeu pe diavol sa stapîneasca lumea ! Însa cei ce îsi au inima lor daruita celor desarte, lumesti, unii ca acestia traiesc sub stapînirea "stapînitorului acestui veac" (Efes. 6,12). Adica diavolul stapîneste peste desertaciune, peste "lume". Ce înseamna "lume" ? Nu înseamna podoaba, împodobirea desarta ? Asadar cine e stapînit de desertaciune este sub ocupatia diavolului. Inima robita de lumea desarta pastreaza si sufletul atrofiat si mintea întunecata. Atunci, desi se vede cineva ca este om, dar în esenta este avorton duhovnicesc. 


,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioratul, Ed Evanghelismos, 2003, pag 6

https://www.agaton.ro/editura/33/editura-evanghelismos

Hristos sau lumea? Nu există cale de mijloc!

  Diavolul a turbat si a salbaticit mai toata lumea, caci stie ca a sosit timpul lui, imparatia lui peste tot pamantul

Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos

 Marea majoritate a lumii epocii noastre este instruita lumeste si alearga cu o viteza lumeasca mare. Dar fiindca ii lipseste frica de Dumnezeu - "inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu" (Ps. 110, 10), lipseste frana, si cu viteza, fara frana, sfarseste in prapastie. Oamenii au foarte multe probleme, si, cei mai multi, sunt foarte ametiti. Si-au pierdut orientarea. Incet- incet se indreapta spre a nu mai putea sa se controleze pe ei insisi. 

Daca cei ce vin in Sfantul Munte sunt atat de tare zapaciti, atat de incurcati, cu atata neliniste, ganditiva: ceilaiti care sunt departe de Dumnezeu, de Biserica, cum vor fi ?

 Si vezi, in toate tarile, furtuna, ameteala mare. Sarmana lume - Dumnezeu sa se milostiveasca - fierbe ca oala minune. Si cei mai mari cum lucreaza! Bucataresc - gatesc, le arunca pe toate in oala minune si acum oala fluiera! Peste putin va sari supapa.

 Am spus unuia care avea o functie mare: "De ce nu luati aminte la unele lucruri ? Ce va fi ?". "Parinte, imi spune, mai intai raul era ca putina zapada; acum s- a facut un troian. Numai o minune poate ajuta". Dar in felul in care inteleg unii sa ajute intr- o situatie, fac mai mare troianul raului. In loc sa ia unele masuri pentru invatamant, etc., fac mai rau. Nu cauta cum sa strice acest troian, ci il fac mai mare. Vezi, la inceput zapada este putina. Daca se rostogoleste la vale se face un bulgare. Bulgarele, adunand alta zapada, lemne, pietre, etc., incet- incet se face mai mare si mai mare, si in cele din urma se face un troian mare. Asa si raul: putin cate putin a devenit troian si se rostogoleste. Acum e nevoie de o bomba ca sa- l spargi. 

 Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n- au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, si ceilaiti erau indiferenti. 

Iar cand a venit vremea si i- a ajuns mania lui . Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare. N- am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea. A turbat, pentru ca a inceput sa intre in lume nelinistea cea buna. Este foarte salbaticit, pentru ca stie ca timpul lui e scurt (Apoc. 12,12).

 Acum face ca un criminal, care atunci cand il inconjoara, spune: "Nu mai am izbavire ! Ma vor prinde !" - si sparge tot. Sau ca militarii, care in vreme de razboi, atunci cand li se termina munitiile, scot sulita, sau sabia si se arunca (in lupta) orbeste, spunandu- si: "Si asa suntem pierduti; sa omoram cat putem mai multi". 

Lumea arde. Pricepeti asta ? Au cuprins- o multe ispite. O astfel de vapaie a aprins diavolul incat de s- ar aduna toti pompierii, n- o pot stinge. Vapaie duhovnicesca. N- a ramas nimic. Numai de rugaciune e nevoie, ca sa se milostiveasca Dumnezeu spre noi. Vezi, atunci cand se aprinde un foc mare nici pompierii nu mai pot face nimic, ci oamenii sunt nevoiti sa se intoarca la Dumnezeu si sa- L roage sa trimita o ploaie puternica, ca sa se stinga. Asa si pentru vapaia duhovniceasca pe care a aprins- o diavolul e nevoie numai de rugaciune ca Dumnezeu sa ajute. Toata lumea se indreapta spre a ajunge un singur caz. O incurcatura generala. Nu poti spune: "Intr- o casa s- a stricat putin fereastra, sau altceva, sa o repar". Toata casa este in dezordine. S-a stricat tot satul. Situatia a scapat de sub control, numai de sus mai e nadejde, la ceea ce face Dumnezeu. Acum e vremea ca Dumnezeu sa lucreze cu surubelnita, cu mangaierea mainii Sale ca sa repare. Lumea are o rana care s- a ingalbenit si trebuie sparta, dar inca nu sa copt bine. 

Se coace raul, ca atunci in Ierihon (Isus Navi 6,24) cand a fost gata pentru dezinfectie. Ce fel de suferinte are lumea Suferintele lumii sunt fara sfarsit. O descompunere generala, pe familii, si mici si mari. in fiecare zi inima mea mi se toaca. Cele mai multe case sunt pline de suparari, de neliniste, de stres. Numai in casele care traiesc dupa Dumnezeu oamenii sunt bine. In celelalte, divorturi, unii falimentari, altii bolnavi, unii accidentati, altii cu psiho- medicamente, cu droguri! Mai mult sau mai putin cu totii, sarmanii, au o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de aici, suferinte de dincolo, ii trag bancile, ii scot din case, cu gramadai si nu pentru o zi sau pentru doua. Sau daca un copil sau doi dintr- o astfel de familie sunt sanatosi, se imbolnavesc din pricina acestei situatii. Multe familii de acestea daca ar avea lipsa de grija a monahilor, ar petrece cel mai bun Paste! Cata nefericire exista in lume! Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti... 

De multe ori, atunci cand rostesc rugaciunea: "Doamne Iisuse" - vad copilasi mici, sarmanii, cum trec pe dinaintea mea mahniti si se roaga lui Dumnezeu. Mamele lor ii pun sa faca rugaciune, pentru ca au probleme, greutati in familie si cer ajutor de la Dumnezeu. Intorc butonul pe aceeasi frecventa, si astfel comunicam. 

 Lumea sufera, se pierde si, din pacate, toti oamenii sunt nevoiti sa traiasca in acest iad al lumii. 

Cei mai multi simt o mare parasire, o nepasare - mai ales acum - din toate partile. Nu au de ce sa se tina. Se implineste zicala: "Cel ce se ineaca se agata si de un pai". Asta arata ca cel ce se ineaca vrea sa se prinda de ceva, ca sa se salveze.  

 Vreau sa spun ca oamenii cauta sa se sprijine de ceva, sa se alipeasca de ceva. Si daca n- au credinta, ca sa se sprijine de dansa, daca nu se incred in Dumnezeu, incat sa se incredinteze complet pe ei insisi lui Dumnezeu se vor chinui. Mare problema este increderea in Dumnezeu. Anii pe care ii strabatem sunt foarte grei si foarte primejdiosi, dar in cele din urma va birui Hristos. Veti vedea ca vor cinsti Biserica. Numai noi sa fim corecti. Vor intelege ca altfel nu se face sat. Si politicienii au cam inteles ca daca cineva poate ajuta acum, in acest azil de nebuni, cum a devenit lumea, acestia sunt oamenii Bisericii. Sa nu vi se para ciudat. Politicienii nostri au ridicat mainile in sus. Unii au venit si la Coliba mea si mi- au spus: "Calugarii trebuie sa faca misiune, altfel nu se poate". Ani grei!. Daca ati sti in ce situatie ne aflam si ce ne asteapta!... 
,,Cu durere si dragoste pentru omul contemporan,,
de Cuviosul Paisie Aghioratul, Ed Evanghelismos, 2003, pag 5-6

https://www.agaton.ro/editura/33/editura-evanghelismos

Parintele Calistrat - vrajile nu sunt la indemana oricui

Părintele Cleopa  ,,DESPRE FARMECE SI VRAJITORIE ,, 

 Părinte Cleopa, ce este vrajitoria si de câte feluri este?

Prin cuvântul vrăjitorie întelegem invocarea puterii demonice în ajutorul oamenilor, în locul lui Dumnezeu, cu scopul împlinirii anumitor dorinti omenesti. Vrajitoria s-a practicat, atât la poporul evreu in timpul Legii Vechiului Testament, cât si la crestinii din Legea Darului, până in vremea noastra. în Legea Veche a cerut ajutorul diavolului, apelând la vrajitoare, regele Saul, pentru care a fost aspru pedepsit de Dumnezeu. Vrăjitori au fost atât Valaam, cât si cei trei magi care practicau astrologia.

După învătătura Sfantului Nicodim Aghioritul, vrăjitoria se împarte în mai multe părti si anume: Vrăjitoria propriu-zisă prin care se întelege chemarea diavolilor pentru a descoperi oamenilor comori ascunse, lucruri pierdute si altele de acest fel. Ghicirea, al doilea fel de vrăjitorie, prin care unii oameni spun cele viitoare prin semnele din palmă, numită chiromantie si prin alte obiecte (bobi, cărti de joc, cafea etc).

Descântarea, spiritismul, adică chemarea ajutorului diavolilor în camere obscure sau la morminte, pentru a pedepsi pe cei ce suntinviată. Descântătorii pretind că cheamă sufletele mortilor din iad, precum ghicitorii din timpul Proorocului Samuil (I Regi 21,3), pentru a afla cele viitoare sau pentru a se răzbuna pe cineva. în zilele noastre se practică descântecul în rândul credinciosilor, precum stingerea cărbunilor, rostirea anumitor cuvinte amestecate cu rugăciuni, pentru cei bolnavi, care pretind că sunt "vrăjiti" etc.

Ghitia, adică ghicirea sau vrăjitoria prin lucruri sfinte, precum ghicirea prin Psaltire, numită astăzi deschiderea pravilei; ghicirea cu obiectele bisericii, cum ar fi resturi de vesmmte clericale, cheia bisericii, cenusa din cădelnită, scrierea unor nume pe toacă, pe clopote, pe ziduri de biserică, sau introducerea lor in candele etc. Fermecătoria, adică vrăjirea unor tineri spre a se căsători unii cu altii sau a se despărti, prin invocarea ajutorolui diavolesc, numită popular "ursită".

Ghicirea prin măruntaiele animalelor, numită "iconoscopia" în acest fel de vrăjitorie intră si visurile, zodiile, ceasurile bune si rele, ghicirea prin membrele trupului, numită si prevestire (tiuitul urechilor, zbaterea ochiului, mâncărimea palmelor). Baierele prin care se întelege purtarea la mână sau la piept a unor semne satanice, ate, chei, obiecte (amulete) sau bucâti de stofa vopsite spre păzirea de boli, de primejdii si de pagube, după ce mai întâi s-a invocat asupra lor puterea diavolului. Chemătorii de demoni (clindonii) sunt cei ce ghicesc cele viitoare prin chemarea diavolilor. Intre acestia se numără cei ce fac focuri înaintea caselor si sar prin foc, ghicitorii din pântece precum si cei ce ghicesc în măruntaiele animalelor sau iau mana vitelor, vrăjitorie ce se practică în zilele noastre.

Astrologia este o vrajitorie practicată din cele mai vechi timpuri până astăzi. Prin astrologie se întelege ghicirea celor viitoare prin miscările stelelor, planetelor, vânturilor, norilor si ale celorlalte fenomene ale universului. Astrologii pretind că fiecare om are o stea proprie.

lată câteva din cele mai obisnuite feluri de vrăjitorii, unele aproape uitate, altele practicate si în zllele noastre, pe care le combatem si de care trebuie să fugim, fiind iscodiri diavolesti care amăgesc si însală pe multi crestini spre a lor pierzare.

Poate, într-adevăr, sâ ajute diavolul pe oameni prin vrăji, mai mult decât ne ajută puterea si harul lui Dumnezeu?

Să se stie că diavolii nu au nici o putere de a vindeca pe cineva, de a descoperi pagube sau pe răufâcători. Ei nu pot niciodatâ sa facă minuni adevărate, ci numai cu năluciri mincinoase însala pe cei necredinciosi si slabi în credintă. Acest adevar ni-l arată dumnezeiescul părinte loan Gură de Aur, zicând: ,,Nu vezi cum diavolii n-au putut să vindece nici chiar pe vrajitorii si fermecătorii care le slujeau lor, de besicile si de bubele date de Moise în Egipt, si pe tine oare au să te vindece? (lesire 9, 11). Si dacă dracii nu se milostivesc de sufletul tău, cum se vor întrista pentru durerea trupului tău?

Dacă dracii se silesc să te izgonească pe tine din împărătia lui Dumnezeu, cum te vor izbăvi pe tine de boli?

Fragment din "Ne vorbeste Părintele Cleopa" vol.4
sursa http://www.sfaturiortodoxe.ro/vrajitorie.htm

Arsenie Boca - Taina Casatoriei si Spovedania

Patimile ne distrug vlaga, mintea si chiar neamul 

Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mare, sau „centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor „creieraşelor” mai mici, celulele nervoase împrăştiate în tot corpul. Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier (celulele nervoase), mintea lucrează asupra trupului, mintea fiind o parte a sufletului nu a trupului.

Ştiinţa dovedeşte că desfrânarea, sau risipirea de orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai ales cu desăvârşire în şapte locuri, izvorăşte un fel de putere foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Asta e vlaga de viaţă. Între cele şapte izvoare de viaţă, printre cele mai puternice este şi izvorul care înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine de desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să mai verse şi înăuntrul trupului, în sânge, partea de vlagă neapărat trebuitoare, pentru că tot lucrul izvorului e tâlhărit în afară. [n. ed.: după cum am văzut, cele 7 izvoare de viaţă sunt glandele endocrine şi nu chakrele cunoscute în practicile orientale, aşa cum au încercat să arate adepţii acestor practici]

De pe urma năravului desfrânării, scade puterea izvorului de a mai vărsa în sânge felul său de vlagă. Scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc, ca să se facă mâncare celorlalte şi la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată moartă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este acea vlagă a celor şapte izvoare. Acum suntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte, văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau foarte bine, acum, de când practică onania, le slăbeşte mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor mai este cineva răspunzător şi să nu ne grăbim.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

1. Onania sau malahia;
2. Curvia;
3. Sodomia;
4. Bestialitatea (cu dobitoacele).

Iar în căsătoria legitimă:

1. Desfrânarea;
2. Fereala de zămislire;
3. Crima de avort;
4. Preacurvia;
5. Necurăţia;
6. Nesocotirea vremurilor oprite;
7. Alte nenumite spurcăciuni.

Dar ce-i atunci după fire? Numai şi numai zămislirea de prunci.

Căsătoria este o Taină din cele şapte, tocmai ca să nu îngăduie într-însa atâta şerpărie de fărădelegi. Cu toate acestea, în zilele noastre trebuie să strigăm amarnic: „Ridicaţi căsătoria din desfrânare, măcar la rânduiala dobitoacelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a dat fărădelegilor!”. E aşa de greu de înţeles? Dar zic unii: „Noi putem şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu!” Iertaţi de întrebare: „Unde?”. Da, pentru cine nu vrea să înţeleagă, nici Dumnezeu n-a avut ce să zică decât aceasta: “Cine este nedrept să nedreptăţească mai departe, cine e spurcat să se spurce şi mai rău, cine e drept să facă dreptate şi mai departe, cine stă sfânt să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22, 11 – 12).

Şi mai zice ştiinţa că tot omul vine pe lume cu un anumit număr de celule nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare, pierde un număr mai mic sau mai mare de celule. Şi pentru că peste toate fărădelegile atârnă legile, aşa atârnă ele şi peste viaţa desfrânatului: faptele sale sunt descrise în sămânţa sa, astfel încât copilul este îmbinarea celor doi părinţi şi a celor patru bunici, a celor opt străbunici şi a celor 16 stră-străbunici (aceasta este o moştenirea numai până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi înaintaşi îşi dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică). Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor! Şi ce moştenesc? Forma şi întocmirea trupului, precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Sau mai pe înţeles, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi aşa mai departe).

Acum, din toate înclinările acestora, vor veni la arătare mai întâi cele mai puternice, de la părinţii cei mai apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri de la moşi-strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea dinăuntru înlesneşte să se arate moşteniri îndepărtate. Firea ţine la sănătate: de aceea, moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu partea sănătoasă de la celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi, nearătată, în cojoc.
Acestor înclinări să le zicem grâu şi neghină. Vom pricepe că în copil se arată şi sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă semănătorii, lucrătorii şi economii tainelor au mai adormit, încât acum vedem cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba, e adormirea străjii minţii, toropeala în patimile fărădelegilor. Omul vrăjmaş, diavolul, a strecurat în firea omenească, din neam în neam, tot mai multă neghină, sau înclinarea drăcească a fărădelegii.

Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioarele nervoase, ci toate patimile. Mânia aprinsă, durerea peste măsură pentru o dragoste pământească, la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit guta? Dărâmarea cea mai cumplită însă, vine de la patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă amorţirea şi arderea tuturor nervilor, strică sămânţa toată, într-un chip nemaivăzut – după cum mărturiseşte ştiinţa. Dacă cineva cheamă copii la viaţă în starea aceasta, peste bietul copil atârnă necaz greu, boala îndrăcirii. Căci, oriunde este dărâmare, vine şi puterea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa şi se arată prin chinuirea ce o face copilului nevinovat. Aşa se face că vedem nesfârşitul şir de urmaşi nenorociţi: orbi, şchiopi, uscaţi sau putrezind de vii, alţii strâmbi în fel şi chip şi mai greu decât toate, chinuiţi de draci. Iar alţii, în ce priveşte mintea, porniţi de mici spre rele, când vor fi mai mari vor azvârli în părinţi, în Dumnezeu şi vor sfârşi năpraznic. Mare dărâmare în firea omenească! Acestea sunt fărădelegile, în chip de om, ce plângând, strigă vinovăţiile părinţilor şi aduc mare durere în toate părţile.

Iar dacă vreţi: singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici (există cale care n-are fărădelegi: aceasta este dată de taina cununiei). Aceştia sunt „pruncii născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirilor părinţilor, dacă stai să cercetezi” (Înţel. 4, 6). Legea atotputernică ce întoarce faptele oamenilor în braţele lor, o strigă Sfânta Carte în fiecare veac de oameni. 

“Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că, de vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţea lor, la urmă de tot, va fi fără cinste. Iar, de vor muri de timpuriu, vor fi fără mângâiere şi fără nădejde vor fi în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are groaznic sfârşit” (Înţ. 3, 16-19). “…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al 3-lea şi al 4–lea neam şi mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc Poruncile Mele” (Ieş. 20, 5 – 6).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie pedepseşte şi umileşte pe fiii oamenilor  aduce în câte unii înclinările bune ale străbunilor şi copilul de mic ajunge la deosebirea dintre bine şi rău. Despre aceştia zice Dumnezeu: “Dacă un copil care văzând păcatele toate câte a făcut tatăl său, se păzeşte şi nu face nimic asemenea… acest om nu va muri pentru păcatele părinţilor săi, ci în veci va trăi… pentru că fiul a făcut ceea ce este drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit: de aceea va trăi”. (Iez. 18, 14-19; 17, 19).

Din învățăturile părintelui Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Editura Pelerinul, Iasi 2003

http://www.parohiastavanger.no/biblioteca-duhovniceasca/Arsenie_Boca/Ridicarea%20casatoriei%20la%20inaltimea%20de%20Taina.pdf

Parintele Cleopa Ilie - casatorie sau monahism

  La baza intregului monahism sta cuvantul Mantuitorului: "Cel ce vine dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie". 

De ce spun lucrul acesta? Pentru ca, in general, traind intr-o lume mai culta, plina de descoperirile stiintifice, de ceea ce pune mass-media la dispozitie, tineretul a inceput sa transforme monahismul in ceva rational si de efect sau de moment. Spre exemplu, vin foarte multi tineri interesati de viata monahala, care au chemare pentru viata monahala, dar intre ei si Dumnezeu sta propria nimicnicie sufleteasca.

 Ei ori nu stiu sa se exprime, ori nu stiu sa caute si sa ceara, ori nu sunt intelesi.

 Mantuitorul Iisus Hristos mentiona intr-un cuvant al Sfintei Scripturi: "Multi chemati, putini alesi".

Unii stareti de manastiri au urmatorul principiu: "Pe cel care-ti bate in usa sa nu-l dai afara", dupa cuvantul Mantuitorului: "Pe cel care vine la Mine nu-l voi da afara". 

Cuviosul Paisie Aghioritul spune asa: "Roaga-te la Dumnezeu sa fii tu descoperit de duhovnic, nu tu sa i te descoperi duhovnicului", pentru ca, in clipa in care vei cauta tu sa descoperi, nu vei gasi nimic.

- Ce insusiri trebuie sa aiba tanarul care vrea sa intre in monahism?

- In primul rand, la un tanar care vrea sa aiba o viata monahala trebuie descoperit daca are o anumita structura sufleteasca. Un monah trebuie sa fie incununat de doua lucruri. Trebuie sa aiba buna-cuviinta si smerenie, dar nu smerenia la rang de dogma, ci smerenia la rang de virtute, care inseamna bun simt, educatie.  In al doilea rand, un tanar trebuie sa aiba profunzimea sufleteasca de a intelege taina chemarii si sa posede aceasta taina, adica sa ramana permanent cu aceeasi traire, sa nu fie schimbator. 

Si atunci duhovnicul este cel mai bun promotor. In momentul in care-l are la spovedit, si-l cunoaste, si-l testeaza, si-l analizeaza, duhovnicul observa care patima-l lupta mai mult, care inclinatie este mai pacatoasa, care pornire este mai adevarata, care ratiune este mai bine stapanita si care este, pana la urma, calea launtrica spre care poate fi impins acest suflet tanar. Duhovnicul trebuie sa-i prezinte toate aspectele negative, esecurile, slabiciunile cu care ar putea sa se intalneasca pe parcursul vietii monahale, dar sa caute sa-i descopere si valoarea autentica a monahului absolut, nu a monahului cazut.

- Cum privesc Sfintii Parinti aceasta problema?

- In invatatura Sfintilor Parinti intalnim un sfat categoric: sa nu indemni la casatorie sau la calugarie.

 Parerea mea personala este ca atat indemnul la casatorie, cat si cel la calugarie trebuie facute tot de duhovnic.  Casatoria este calea larga care, pe tanarul care nu este format pentru a merge pe ea, il va duce la pacat. Il va duce intotdeauna la probleme, griji, si la tot felul de insuficiente sufletesti, materiale si morale. Iar calea ce duce la monahism este si mai percutanta ca esenta, dar si mai prapastioasa ca valoare.

  In momentul in care tu ai ajuns sa descoperi vocatia de monah intr-un tanar si sa-l inclini spre manastire, daca acest tanar nu-si cunoaste rostul chemarii, in mintea si inima lui se da o lupta mare.

 Cea mai grea lupta pentru un tanar care trebuie sa paraseasca lumea nu consta in faptul ca el trebuie sa se faca monah. Toti tinerii din zilele noastre care vin sa intre in viata monahala sunt bantuiti de un lucru clar: nesiguranta zilei de maine. Cand spun asta nu ma refer la mancat si dormit, ci la organizarea spirituala si sufleteasca a manastirii, fiindca s-au intalnit foarte multe cazuri de oameni tineri, buni, care au pornit cu adevarat ca in filele Patericului egiptean sau romanesc spre monahism si s-au izbit de realitati care i-au smintit...

- Care sunt ispitele ce apar cel mai des in viata unui monah aflat la inceput de drum?

- Gandul de a te reintoarce in lume. 

- Dupa ce criterii ar trebui sa fie apreciata o manastire?
- Mantuitorul Iisus Hristos spunea un cuvant deosebit de greu legat de problema propovaduirii lui Dumnezeu.  Nu pietrele trebuie sa vorbeasca, ci oamenii. Primul lucru pe care ar trebui sa-l descoperi intr-o manastire este dragostea duhovniceasca; aceasta nu este doar o teorie despre care se vorbeste traditional in carti sau in invatatura Sfintilor Parinti. 

Dragostea trebuie sa vina in primul rand din partea superiorului care trebuie sa se puna in postura tuturor, el mare fiind si mic vazandu-se, sa vada daca ar putea rezista la ceea ce incearca sa impuna altora. 

- Exista cateodata anumite tensiuni intre ascultarea fata de Hristos si ascultarea fata de staret...

- Daca vom citi cu atentie viata Sfantului Teofil cel Nebun pentru Hristos, viata staretului Gavriil de la Optina, viata staretului Leonid de la Optina, vom vedea si vom intalni marturii concrete. Si anume: cand staretul a fost depasit de valoarea spirituala a monahului de sub ascultare, a fost parasit de ucenicul lui nu in scop distructiv, ci in scop constructiv. Adica, in momentul in care ai vazut ca n-ai ce invata de la el, implinesti cuvantul Scripturii care spune negru pe alb: "Se cade sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni".

 Monahul trebuie sa fie supus si ascultator, intelegator, tolerant, exact cum spune Apostolul Pavel in Epistola catre Corinteni: "Dragostea toate le rabda, toate le iarta, nu se trufeste, nu se mandreste, nu cauta ale sale, nu tine minte raul, nu pizmuieste, nu uraste, toate le crede, toate le rabda, dragostea nu cade niciodata".

Prima ascultare a monahului, care trebuie indeplinita cu toata hotararea, este pazirea poruncilor lui Dumnezeu, date de insusi Mantuitorul Iisus Hristos care Ii cere monahului ca faptele sa-i straluceasca precum lumina in sfesnic, "ca lumea, vazand faptele voastre cele bune, sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri". 

 Chemarea trebuie sa fie neaparat sfanta, sa fie la inaltimea chemarii ingeresti. 

Daca ne uitam in tot Patericul egiptean, vedem ca ascultarea trebuie sa aiba la baza ei supunerea neconditionata.

 Autenticitatea ascultarii monahale consta intr-o deplina armonie intre staret si ceilalti vietuitori, privitor la muncile de zi cu zi, la ascultarile de zi cu zi si la tot ceea ce se desfasoara intr-o manastire. 

Parintele Cleopa spunea: "Eu ma duceam primul la munca si ceilalti veneau toti dupa mine si cu dragoste munceam pana ce se batea clopotul de Vecernie, mancam si apoi mergeam cu totii la pavecernita, si apoi la chilie ne pregateam pentru Utrenie".

-Pilda despre taierea voii si ascultare ...

Unul, care a venit la manastire si s-a apucat de capul lui sa scrie un manuscris, staretul i-a dat porunca sa-l arunce in foc. Calugarul spunea: "Dar l-am legat cu aur, l-am scris cu miniaturi, m-am chinuit". "Arunca-l in foc." Si, dupa cativa ani de zile, cand era nevoie de respectivul manuscris, fratele l-a atentionat pe staret, crezand ca in felul acesta ii va aduce aminte de greseala facuta: "Parinte, acum ne-ar fi prins bine manuscrisul respectiv". "Du-te, deschide usa de la cuptor, ia-l de acolo si adu-l incoace". Si, in clipa in care s-a dus si a deschis usa la cuptor, a gasit acolo acel manuscris nears, tocmai ca sa se inteleaga ca focul nu mistuia lucrarea Duhului sau o lucrare spirituala de valoare. Dragostea staretului l-a ferit pe ucenic sa faca lucruri care sunt impotriva timpului si vremii lui mai inainte de a avea varsta duhovniceasca potrivita.

Parintele Calistrat, Manastirea Barnova

sursa  http://www.crestinortodox.ro

Adevarata spovedanie si rugaciune - Parintele Calistrat

,,Lacrimile  de pocainta si milostenia sterg pacatele de pe haina botezului,, Sf. Paisie Aghioritul

  Cerceteaza indreptarul de spovedanie, apoi constiinta ta, scrie pacatele tale pe o foaie, iar la sfarsitul hartiei scrie asa : ,,toate acestea, si mai mari decat acestea am facut, si pe altii am indemnat sa le faca. ,, Nu incerca cumva sa te indreptatesti intr-un anume fel pentru pacatul savarsit, caci mai rau faci.,,

 Tine post aspru macar o zi- ca sa ai inima umilita si dramul de lacrima de cainta in fata Domnului pentru pacatele tale in momentul spovedaniei, sa te vada Dumnezeu ca chiar regreti sincer faradelegile comise si ca n-ai sa le mai faci.

Exceptie de la regula:  cei ce se spovedesc pentru prima data ( si au constiinta foarte incarcata ) sa mearga de indata la preot sa se spovedeasca, fara post si alte menajamente. 

In cazul in care aveti rude aproapiate, cum ar fi bunici, insistati cu blandete ca macar de dragul vostru sa se spovedeasca , sau macar pe patul de moarte chemati preotul sa-i ajute in acest sens. Trebuie sa va pese si de starea lor sufleteasca , caci indiferenta si ignoranta este tot un pacat pentru care vom da raspuns.

 Acasa, dupa ce zici canonul, macar 5 minute, roaga-te din adancul inimii tale, din toata fiinta ta- catre Mantuitorul, cerandu-i indurare si mila pentru sufletul tau si pentru cei pe care ii pomenesti in Acatiste la Sfanta Biserica. 

Neaparat sa-i pomenesti pe nume, atat pe cei vii, cat si pe cei adormiti, si nu uita sa aprinzi candela . Una- pentru cei vii si binefacerile primite de la Domnul, si alta - pentru iertarea celor adormiti si odihna lor in Imparatia Domnului.

Mult ajuta milostenia data cu inima buna, din munca cinstita. Crestinii ce au dragoste fata de Iisus Hristos si aproapele, impart dupa Sfanta Liturghie celor saraci pachete de mancare.

-Unde gasim pe cei ce au nevoie de ajutor cu adevarat?

-Gasesti saraci , flamanzi si lipsiti (bolnavi internati ) in biserica din incinta oricarui spital.

Daca am fost ajutati de Domnul intr-o anume problema, sa nu uitam si sa multumim, facand o fapta buna, sau citind o rugaciune ( Acatist ) pentru cei lipsiti si bolnavi, ori pentru iertarea pacatelor neamului crestin, pentru Pace in lume si vreme de pocainta.

Nu ajuta cu nimic citirea multor Acatiste fara simtamant interior sau mersul la biserica daca nu dorim mantuirea.

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Cei ce chiar doresc mantuirea il cauta pe Iisus, strigand din adancul inimii lor zi si noapte :

,, Doamne, intareste-ma in credinta ! ,,

Striga asa pana Domnul ii aude, si aici se petrece miracolul- CREZI, caci stie Domnul ce sa-ti dea ca sa crezi cu adevarat . Acesta este marea minune- transformarea unei false evlavii intr-o credinta autentica, asa cum o aveau candva crestinii. Din acest moment te poti considera cu adevarat crestin , caci ai fost luminat si inteleptit de Dumnezeu. Dar nu uita ca trebuie sa dai ceva in schimb- inima ta , osteneala ta, viata ta curata, mila fata de aproapele, lacrimile de pocainta, spovedanie sincera, ascultare de duhovnic, citirea sfintelor carti mantuitoare de suflet, iertarea neconditionata a tuturor celor ce ti-au gresit candva.

 In rugaciune sa ceri neaparat Domnului iertare de pacate, intelepciune, minte luminata, lacrimi de pocainta, smerenie, intarire in credinta si rabdare in ispite, curatie de patimi si pofte ucigatoare de suflet, Inger Pazitor, daruri ale Duhului Sfant de folos in mantuirea ta si mantuirea celor din neamul tau - in aceasta viata.

Parintele tau duhovnic sa fie pomenit zilnic in rugaciunile tale. Iar daca afli intamplator ca are o situatie materiala grea - intinde mana ta si ajuta-l.
Pomeneste-l si in Acatistele tale , aprinde cate o lumanare pentru el duminica, chiar inainte de a incepe Sfanta Liturghie.


Nu uita sa rostesti Rugaciunea lui Iisus- indiferent ca mergi pe strada, speli vasele, sapi in gradina sau te pui sa adormi in pat. Evita multa vorbire si cauta sa ai cugetare smerita, ca nu cumva sa nu aluneci in pacate si sa pierzi ajutorul Domnului.

Am observat ca crestinii trec doar cate cinci- zece nume pe un Acatist. Bine ar fi, ca de desuptul acestor nume sa scrieti si aceste cuvinte : ,, si cu toti ai lor din neam in neam, vii si adormiti,,

Sa nu treaca nici macar o Sfanta Liturghie in care sa nu fiti pomeniti (si cei ai casei, vii si adormiti ) si daca doriti sa aveti binecuvantare grabnica asupra casei voastre- puteti trimite Acatiste si Pomelnice la Sfintele Manastiri din tara. Dar nu uitati sa va rugati si voi , macar seara- citind un Acatist sau macar doua file, in cazul in care sunteti foarte aglomerati cu treburi.

din sfaturile si indemnurile Sfintilor Parinti

Parintele Arsenie Boca ,,Sfaturi intelepte ,,

 Postul curăţeşte ochii, rugăciunea curăţeşte mintea. Aici nu vorbim de rugăciuni care cer lucruri materiale nici de rugăciunea care dă drumul închipuirii după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică ci numai de rugăciunea minţii.

 La intrarea în călugărie rugăciunea vameşului completată poate chiar de Iisus e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt. 

Rugăciunea minţii este: DOAMNE IISUSE HRISTOASE FIUL LUI DUMNEZEU MILUIEŞTE-MĂ PE MINE PĂCĂTOSUL. E numele lui Iisus. Întâi cu gura apoi cu mintea pătrundem dinafară spre înlăuntrul nostru către Iisus Care la rugăciunea noastră bate război cu potrivnicul din gânduri şi ne izbăveşte de asupririle patimilor. Rugăciunea minţii sau a inimii are temeiul acesta descoperit de Însuşi Iisus că "fără Mine nu puteţi face nimic" în privinţa izbăvirii de patimi deci în privinţa mântuirii. Rugăciunea minţii are şi stări superioare, când izbăvindu-se patimile se deapănă de la sine fără cuvinte într-o nesfârşită dragoste de Dumnezeu, de oameni şi de toată făptura.

Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)

Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. 

Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău.

ÎNFRÂNAREA

Este o corespondenţă între trup şi suflet, între calitatea trupului şi calitatea sufletului; o întrepătrundere ondulatorie. Presupuneţi o noapte cu lună şi un lac liniştit, în care cineva aruncă două pietre în puncte diferite; se văd
valurile apei, întretăindu-se în cercuri şi, pe ele, mişcându-se, petece de lună. Cam aşa ceva ar fi atingerea sufletului cu undele trupului, deşi sufletul e de altă natură, nu mai puţin deosebită de trup decât oglindirea de lună pe vălurelele apei.

Şi totuşi se răsfrâng întreolaltă.

Hormonii, prin trup, influenţează spiritul; într-un fel al bărbatului şi într-alt fel, al femeii. Astfel bărbatul dobândeşte, pe lângă configuraţia vigorii anatomice şi sentimentul virilităţii sale. Intelectualitatea biruie asupra sensibilităţii; puterile minţii se dovedesc creatoare. Cu alţii e activ; înclinat mai mult spre tiranie, decât spre supunere; mai curând spre brutalitate, decât spre bunătate. Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un caracter mai agresiv. Mi se pare că tot aici trebuie căutat şi suportul trufiei.

Mântuirea nu se câştigă cu o faptă răzleaţă, ci presupune şi o faţă socială; nimeni nu se mântuieşte singur; de mântuirea sa se mai leagă o mulţime de oameni. Darul mântuirii se dobândeşte chiar ca dar, cu mare luptă. Până la judecata din urmă, mântuirea se poate dobândi oriunde, şi pe câmpuri de bătaie; şi se poate dobândi  şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi în mănăstiri, şi în ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierut şi în Rai. Tâlharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce în Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri.

Orbul din naştere capătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicând că-i păcătos şi are drac (Matei 9, 34). Cereau semn (Luca 11, 29) şi umblau să omoare pe Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stând de-a pururi împotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima înfrântă şi smerită însă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea, înfruntând mândria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o înaintea „drepţilor” (celor ce se cred drepţi n.n.) (Matei 21, 31), în Împărăţia Cerurilor şi că se face bucurie în Ceruri pentru un păcătos ce se întoarce (Luca 15, 7).

  Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.

Mântuirea noastră nu e numai un dar de la Dumnezeu, ci şi o faptă a libertăţii noastre. Mântuirea este prin Hristos, Care trebuie cunoscut istoric, dogmatic şi mistic. Mântuirea este un har al locuirii lui Dumnezeu în om, dar şi rezultatul unui efort al libertăţii şi cunoaşterii omului.
Însemnez aici cugetul unei femei simple, dar plin de tâlc. „De m-ar lăsa Dumnezeu să mă uit puţin în Rai şi-mi ajunge”. N-avem siguranţa mântuirii în noi, în puterea noastră. Aceasta îi este omului cu neputinţă: să-şi asigure eternitatea sa. Dar este cu putinţă şi totul este cu putinţă numai la Dumnezeu. Dar, chiar de am fi siguri că Dumnezeu ne mântuieşte şi încă n-am scăpa de primejdie, fiindcă această siguranţă nu s-a dat nimănuia.
Câştigăm mântuirea sufletului când punem preţ pe ea. Preţul pe care l-a pus Iisus şi toţi sfinţii.

MINCIUNA

Minte câte unul, în chipul cel mai firesc cu putinţă, de stă soarele în loc; iar după ce-i trece unda aceasta, nici măcar nu-şi mai aduce aminte, iar dacă-i aduci probele în obraz, nu recunoaşte nimic. O putere dinlăuntru îl împinge să mintă mereu şi să i se pară că e omul cel mai cinstit. E ca şi când o noapte s-ar fi lăsat peste mintea lui, ca şi când o altă persoană ar fi înjurat, ar fi minţit sau ar fi furat, aşa sunt câte unii de înfundaţi în contraziceri. Acesta e un alt neajuns al
căsătoriilor greşite, în care nu s-a ţinut seamă şi de calităţile sufleteşti ale celeilalte părţi. Acestea se pot vedea mai bine în părinţii celor ce se căsătoresc, întrucât vremea le-a scos la iveală toate scăderile sau însuşirile, şi aşchia nu sare departe de butuc.

Minciuna în treptele ei uşoare, de glumă poate fi dăunătoare. Experienţa următoare mi-a dovedit-o.

Aveam în meditaţie un şcolar. Întâmplându-i-se odată ca să doarmă după amiaza cam mult, era şi toamnă şi ziua scăzuse. Când s-a trezit, era şapte seara. Cum era somnoros, l-am luat prin surprindere: repede la şcoală că-i târziu! Dar parcă este întuneric afară, zise el. Da, dar în dimineaţa aceasta este eclipsă de soare. S-a conformat, crezând situaţia descrisă. Luând ceva în gură, da să plece la şcoală. Stai, Gicule este seară. A, râzi de mine şi dă repede să plece. Au trebuit şi alte ajutoare să-i dovedească evidenţa, că este seară şi nu dimineaţă. Atunci am văzut chipul dezorientării pe faţa unui copil.   
     

,,O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete,, Editura Teognost 

cumpara cartea aici http://www.librariasophia.ro/carti-Parintele-Arsenie-Boca-mare-indrumator-de-suflete-din-sec-XX-(800-de-capete)-so-180.html

Filocalia lX - Ioan Scărarul- Cuvântul 2-Despre despătimire

Dupa cum înţelegi, părinte, omul este îndreptat şi curăţit necontenit. 

Întâi este curăţită partea irascibilă a sufletului şi apoi puterea sa raţională. Credincioşii sunt mai întâi eliberaţi de patimile trupului, apoi prin rugăciune mai încordată şi o încleştare mai puternică, de patimile mâniei, urii şi invidiei. 

Când omul ajunge să fie eliberat de mânie şi invidie este clar că partea pătimaşă a sufletului său este aproape curăţită. 

Apoi întregul război este purtat în partea raţională, şi nevoitorul se războieşte împotriva mândriei, slavei deşarte şi împotriva tuturor gândurilor de slavă.

 Această luptă îl va urmări până la sfârşitul vieţii.

 Dar tot acest curs al curăţirii are loc cu ajutorul şi lucrarea harului, încât credinciosul devine un vas care primeşte din belşug har dumnezeiesc. 

Din nou Sfântul Simeon scrie:

"Fiindcă nu poate omul să biruiască patimile
dacă nu vine ea în ajutorul lui.

Dar nu le scoate printr-o singură arătare.
Căci omul sufletesc nu poate încăpea deodată
întreg Duhul Sfânt şi deveni nepătimitor.

Că, când va fi săvârşit toate cele ce-i stau în putere:
dezgolirea, nepătimirea, despărţirea de ale sale,
tăierea voii şi renunţarea la lume,
răbdarea încercărilor, rugăciunea, şi plânsul,
sărăcia, smerenia, pe cât îi stă în putere."

(Ierotei, Mitropolit de Nafpakta, O noapte în pustia Sfântului Munte, Editura Icos, 2001; pp. 103-104)

Din nefericire omul a căzut. Patimi dezordonate au pus stăpānire pe el. Īn loc să-L aleagă pe Dumnezeu, care este viaţă, a ales păcatul, care este moartea. “Viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi īnainte, zice Dumnezeu, şi binecuvāntare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronom 30, 19). Comentānd această realitate Sfāntul Vasile cel Mare a scris: “Moartea este o urmare necesară a păcatului; te apropii de moarte, pe măsură ce te īndepărtezi de Dumnezeu, care este viaţa; moartea este lipsa vieţii. Adam, īndepărtāndu-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”.(1)
 Dar din fericire Dumnezeu S-a coborāt pe pămānt, S-a īntrupat, S-a făcut frate cu noi oamenii, pentru a ne da nouă posibilitatea restaurării, posibilitatea īndumnezeirii, pentru a ne māntui. Prin Hristos, Fiul lui Dumnezeu īntrupat, putem ajunge la Tatăl. Important este să conlucrăm cu harul Său, să punem şi noi umărul pentru a ne despătimi, pentru a ne elibera de păcat şi a ne uni cu El. Harul izvorātor din Jertfa Crucii Sale curge īmbelşugat īn Biserică şi-l adapă pe tot omul doritor de māntuire. La harul care vine de sus trebuie īnsă să adăugăm şi noi efortul nostru de jos.
Hristos ne-a arătat drumul şi ne-a deschis calea spre Tatăl. Īn discuţia pe care a avut-o cu ucenicii, īnainte de patimi, le-a spus că se duce la Tatăl. Mai mult, a adăugat faptul că ei ştiu unde Se duce şi ştiu şi drumul īntr-acolo. Īnsă Toma dă glas nedumeririi ucenicilor: “Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea? (Ioan 14, 5). Iar Domnul īi răspunde: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decāt prin Mine” (Ioan 14, 6).
Māntuitorul Hristos zice că: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pānă acum īmpărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun māna pe ea” (Matei 11, 12).

Sfāntul Petru ne spune că Dumnezeu Tatăl ne-a făgăduit, prin Fiul, să ajungem “părtaşi dumnezeieştii firi, scăpānd de stricăciunea poftei celei din lume” (2 Petru 1, 4). Dar pentru aceasta trebuie să punem şi noi toată sārguinţa, adăugānd la credinţă fapta bună, la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă īnfrānarea, la īnfrānare răbdarea, la răbdare evlavia, la evlavie iubirea frăţească, la iubirea frăţească dragostea (2 Petru 1, 5-7).
Este limpede, din Scripturi, că Moise pentru a se īntālni cu Dumnezeu s-a urcat pe Muntele Sinai, postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Ieşire 34, 28). Cei trei ucenici, Iacov, Petru şi Ioan, pentru a-L vedea pe Domnul schimbat la faţă s-au urcat pe Muntele Tabor (Matei 17, 1).

 Urcuşul īnspre unirea cu Dumnezeu, īntru iubire, este creionat astfel de către Sfāntul Maxim Mărturisitorul: “Dragostea e născută de nepă-timire; nepătimirea de nădejdea īn Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi īndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte īnfrānarea cea atotcuprinzătoare. Īnfrānarea la rāndul ei, e născută de frica lui Dumnezeu. Īn sfārşit frica, de credinţa īn Domnul”.(2) Sunt conturate clar aici şapte trepte īnspre nepătimire asupra cărora vom reveni.

Spiritualitatea creştină nu face altceva decāt să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul īnaintării creştinului pe drumul desăvārşirii īntru Hristos, prin curăţirea de patimi şi dobāndirea virtuţilor. Acest proces se săvārşeşte īntr­o anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.

Drumul īnspre ţintă are, teoretic, două mari etape: ascetica şi mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de īnaintarea īn unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se īntrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă şi nevoinţă. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvārşire, la unirea cu Dumnezeu. Sfāntul Pavel le rezumă magistral pe amāndouă īntr-un verset: “M-am răstignit īmpreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte īn mine” (Galateni 2, 20).

Etapa activă a ascezei urmăreşte curăţirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvārşire. Īntre cele două etape Sfāntul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecţia filocalică este aşezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvārşirii sau calea cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvārşi. Aşadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curăţirii; faza intermediară a iluminării şi faza contempla- tivă a desăvārşirii.

Este clar, şi trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul īnspre ţintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.
Există o puternică legătură īntre cele trei etape, sau trei faze, ale vieţii duhovniceşti şi cele trei taine de iniţiere. Botezul, Mirul şi Sfānta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrānd putem ajunge la īndumnezeire. Prin aceste taine de iniţiere există o progresivă prezenţă mistică a lui Hristos īn noi.
Rezultă de aici “un paralelism īntre cele trei taine şi cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăţia şi Euharistia vārsta īmplinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez īl punem īn lucrare īn faza curăţitoare, cel primit la Miruire īn faza iluminatoare şi cel primit īn Euharistie īn faza de desăvārşire.
Aşa cum īn Botez ne răstignim, ne īngropăm şi īnviem cu Hristos, tot aşa īn etapa curăţitoare transpunem īn realitate această moarte şi īnviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorāt şi-i ia locul omul cel nou.
Darurile Sfāntului Duh, care īn stare latentă sunt prezente īn tot creştinul de la Miruire, devin active īn faza iluminativă. Omul curăţit de patimi ajunge la exercitarea conştientă a acestor daruri, īnţelege Scripturile, citeşte ca īntr­o carte īn toată creaţia lui Dumnezeu.

Desăvārşirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. Īn Euharistie se realizează cea mai intimă unire īntre Hristos şi credincioşi. Pe de o parte, pentru a te īmpărtăşi trebuie mai īntāi să te curăţeşti de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile şi poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primeşti putere şi ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmaşul ştiind ce roadă şi ce mare tămăduire se află īn Sfānta Īmpărtăşanie, se trudeşte, cāt poate, să īntoarcă şi să īmpiedice īn tot felul şi la orice prilej, pe credincioşi şi pe oamenii evlavioşi, de la ea”. (4)

sursa http://www.nistea.com