Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. 

Calea spre mantuire

 Trebuie să cunoaştem şi să înţelegem bine  pentru a putea hotărî în chip neîndoielnic dacă trezirea care ni se întâmplă este de la har sau nu. Iar dacă cineva o trăieşte deja, să putem afla dacă aceasta i se trage într-adevăr de la har sau îi vine dintr-un entuziasm personal.

Adevărata viaţă creştină este o viaţă în har. Viaţa trăită de la şi prin sinele omului, oricât de frumoasă ar părea sau oricât de apropiată de chipul vieţuirii creştine, nu va fi niciodată creştină.

Obârşia vieţii creştine stă în trezirea prin har. Omul care nu a nesocotit această trezire, nu se va lipsi niciodată nici de călăuzirea harului şi nici de unirea cu el, atâta vreme cât va stărui într-o cuvenită luare aminte la el. Tocmai de aceea este nevoie să îşi dea bine seama dacă trăieşte trezirea prin har sau ea deja s-a petrecut. Ca să răspundem acestei probleme, se pot spune următoarele: judecaţi singuri cele ce vi se întâmplă, călăuzindu-vă după însuşirile trezirii prin har, care se vădesc mai ales în împrejurări deosebite. Deşi aceste însuşiri sunt de regăsit atât în împrejurările deosebite cât şi în cele obişnuite, ele se descoperă mult mai limpede, mai pronunţat şi mai vădit numai în cele dintâi.

[...] astfel, în timpul  treziri prin har, nimicirea a toată orânduirea vieţii păcătoase iubitoare de plăceri se săvârşeşte fulgerător în prezenţa conştiinţei, în locul ei se arată o altă cale, dumnezeiască, mai presus de cea dintâi, singura adevărată şi mulţumitoare.

 Se poate înfăţişa pe scurt această cale în felul următor: Dumnezeul Cel închinat în Sfânta Treime, Care a zidit lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte pe noi, cei căzuţi, în Domnul lisus Hristos, prin harul Sfântului Duh, sub povăţuirea şi îndrumarea Sfintei Biserici şi printr-o viaţă de încercări şi purtare a crucii, care duce la fericirea veşnică, fără de sfârşit a vieţii viitoare. El adună oameni, întâmplări, locuri şi înseşi pricinile prin care totul e pus în mişcare.

Această cale dumnezeiască în întregul ei se întipăreşte adânc în sufletul păcătosului prin lucrarea harului, înfăţişând celui căzut potrivnicia vădită dintre propriile sale fapte şi tot ceea ce trăise şi simţise pe această cale dumnezeiască, el se vede silit să o încuviinţeze şi să o urmeze pe cea din urmă. Lucrul îl copleşeşte. Fiecare pas al dumnezeieştii căi aruncă o mustrare şi o ocară asupra păcătosului pentru nebunia şi nepurtarea de grijă de mai înainte, care îl apasă încă şi mai mult, căci în acelaşi timp sufletul vede jalnica neînsemnătate a vechiului său mod de viaţă. Sub o asemenea lucrare, inima este slobozită din legăturile ce o ţineau şi devine liberă, putând astfel să aleagă în voie noul mod de viaţă. Aşa săvârşeşte lucrurile harului. Nimiceşte tot ceea ce era vechi şi rău în conştiinţă şi simţire, dăruindu-le din plin pe cele noi şi bune. Omul rămâne cu totul copleşit, liber însă să aleagă viaţa cea nouă sau să se întoarcă la cea de mai înainte.Vrednic de luare-aminte este şi faptul că trezirea prin har se însoţeşte întotdeauna de către acest simţământ de copleşire şi de către un fel de teamă. Aceasta poate fiindcă se petrece dintr-o dată, pe neaşteptate, îl prinde pe păcătos la răspântiile vieţii ca pe un tâlhar şi îl aduce înaintea dumnezeieştii judecăţi de neocolit. Sau poate fiindcă este un fel nou fel de viaţă, în vădită potrivnicie faţă de cel mai vechi. Şi nu e numai nou, ci şi desăvârşit în toate privinţele, aducător de fericire, pe când în jalnicul mod de viaţă de mai înainte nu afla decât povara inimii şi nesfârşitele învârteli ale duhului în jurul lui însuşi.

Cu toate acestea, punctul de plecare a tuturor lucrărilor bune ale deşteptării prin har se face prin conştiinţa limpede a noii şi dumnezeieştii căi. Plecând de la această înţelegere, ne vin în minte toate experienţele trecute ale lucrării harului iar conştiinţa noului fel de a fi şi de a vieţui poate veni pe două căi: a) uneori, calea însăşi, în întregul ei sau numai în parte, intră, în chip văzut şi prin simţiri, prin chiar lucrarea harului, în lăuntrul păcătosului asupra căruia ea se revarsă; b) alteori, duhul omului este adus pe această cale, simţind-o lăuntric.

1. Intrarea căii dumnezeieşti în chip văzut şi prin simţiri
Atotmilostivul nostru Domn descoperă conştiinţei celui ce s-a întors la El lumea dumnezeiască pentru care duhul este menit să trăiască, prin diferite mijloace. Deseori, El însuşi Se descoperă în chip văzut, luând un chip oarecare vreunei persoane care este trează sau doarme. Aşa i-a apărut Apostolului Pavel pe drumul spre Damasc, lui Constantin cel Mare, Sfântului Mare Mucenic Eustatie Plachida (20 septembrie), lui Neanias în drumul său către locul de chinuire a creştinilor (acesta este Sfântul Mare Mucenic Procopie, 8 iulie), lui Paternutie în timp ce dormea (9 iulie) şi la mulţi alţii.

Uneori, El are bunătatea de a trimite persoane sfinte din cealaltă lume atât în stare de trezie cât şi în vis, fie sub propriul lor chip, fie sub vreun alt chip. Astfel, Maica Domnului a apărut de multe ori, singură sau cu Fiul Cel mai înainte de veci, sau însoţită fie de un sfânt, doi sau mai mulţi. Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina, de pildă, a fost convertită de apariţia în vis a Maicii Domnului cu Pruncul, care i-a dat un inel de logodnă (25 noiembrie). Şi îngerii au apărut de nenumărate ori, fie singuri, fie în ceată. De pildă, o oştire de Sfinţi îngeri i-a apărut Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos, împotrivindu-se unei hoarde de puteri ale întunericului (2 octombrie). Sfinţii au apărut de multe ori; de pildă, Episcopul Mitrofan i-a apărut unui medic luteran, unei fetiţe bolnave, ca şi altora.

Uneori lumea de dincolo şi mai ales ierarhiile şi puterile ei, se înfăţişează minţii necunoscătoare în vreun chip izbitor, cum s-a văzut în pilda Sfântului Andrei mai sus amintită şi în multe altele, în aceste cazuri, oameni întorcându-se la Dumnezeu au văzut fie fericitele cete ale celor drepţi, cum i-au apărut împăratului Indiei şi fratelui acestuia după ce împăratul îi dăduse Apostolului Toma aur cu care să îi ridice un palat, pe care el l-a dat săracilor (6 octombrie); fie groaznicele chinuri ale păcătoşilor, pe care le-a văzut Isihie Hozevitul (3 octombrie); fie săvârşirea judecăţii în ceasul morţii, cum s-a întâmplat cu Petru Vameşul, care a aruncat cu o pâine în faţa unui cerşetor (22 septembrie); fie s-a întipărit gândul la moarte şi la soarta omului de după aceea, cum a fost cazul cu împăratul loasaf (19 noiembrie), Sfântul Clement (24 noiembrie) şi un tânăr desfrânat, al cărui părinte a făgăduit să vină în fiecare noapte în încăperea în care zăcea, după moartea sa.

Uneori, vreunuia i se îngăduie să cunoască în chip nemijlocit o putere nevăzută printre alte puteri şi fapte văzute. Este o putere reală, dar cu totul deosebită de acestea din urmă, venind din cealaltă lume. În general, din această categorie fac parte toate minunile, a căror înrâurire avută în diferite convertiri e cu neputinţă de stabilit. Până şi Mântuitorul a spus că necredincioşii nu vor putea fi încredinţaţi dacă nu vor vedea semne şi minuni (vezi Ioan 4, 48). Cele mai multe s-au arătat după Hristos Mântuitorul, în vremurile de început ale creştinismului, prin Apostoli, iar mai târziu prin sfinţii mucenici. Neîndoielnica lucrare a nevăzutei puteri dumnezeieşti pe pământ adesea a convertit sate şi oraşe întregi, dar nu a fost întotdeauna în întregime materială, într-adevăr, sângele martirilor stă la temelia Bisericii. Mai sunt apoi şi acele împrejurări în care s-a arătat puterea dumnezeiască însăşi, fără vreun mijlocitor omenesc, precum în timpul convertirii Sfintei Maria Egipteanca, sau prin mijlocirea sfintelor icoane, moaşte şi celelalte. Astfel, iudeii din Beirut s-au convertit prin lucrarea minunată a icoanei Răstignirii Domnului.

În toate aceste arătări, mintea, tulburată de tot felul de lucruri şi farmece din lume şi robită fără nădejde de scăpare în puterea orânduirii celor din afară văzute, simţuale, se vede în faţa apariţiei izbitoare, neaşteptată şi fulgerătoare a puterilor şi fiinţelor superioare, din lumea nevăzută. Se smulge într-o clipită din legăturile ei, intră cu putere în celălalt fel posibil de viaţă şi trăire şi, copleşită, se statorniceşte în acesta. Acelaşi lucru se întâmplă prin stârnirea electricităţii dintr-un corp de către electricitatea altuia. Aceasta din urmă o smulge din legăturile materiei şi, după ce o atrage către suprafaţă, o păstrează la sine.

2. Duhul este adus pe calea cea dumnezeiască şi o vede lăuntric

După cum am văzut, duhul este închis şi înfăşurat în numeroase legături. Dar prin însăşi firea lui, el este văzătorul căii dumnezeieşti. Puterea aceasta a sa e gata să se arate neîntârziat şi într-adevăr se arată de îndată ce piedicile care o stinghereau au fost îndepărtate. Astfel, pentru trezirea duhului adormit din om şi aducerea lui până la vederea căii dumnezeieşti, harul dumnezeiesc fie 1) lucrează nemijlocit asupra lui şi, manifestându-şi puterea sa, îi dă prilejul de a rupe legăturile care îl ţineau, fie 2) lucrează în chip indirect asupra lui, îndepărtând învelişurile grosolane şi mrejele lor, dându-i astfel slobozire spre îndreptare.
sursa https://cartiortodoxe.com