Tămăduirea patimii mâniei

Mânia mântuitoare şi mânia pierzătoare

„Negreşit avem sădită în noi mânia spre o destul de bună slujire, la care este folositor şi sănătos să recurgem numai atunci când fierbem de mânie împotriva pornirilor ticăloase ale inimii noastre şi ne indignăm că cele, de care ne ruşinăm a le face sau vorbi în faţa oamenilor, s-au furişat în ascunzişurile inimii noastre.
Fireşte, prezenţa îngerilor şi a lui Dumnezeu însuşi, Care pătrunde cu vederea pretutindeni şi în toate şi Căruia nu-i pot rămâne ascunse în nici un chip tainele conştiinţei noastre, ne cutremură de spaimă.
Tot astfel, ne aduce bună slujire când ne pornim împotriva mâniei însăşi, care s-a furişat în noi contra fratelui şi alungăm întâi toate îmboldirile ei ucigaşe, fără a-i îngădui să aibă lăcaş în adâncul inimii noastre. La fel ne învaţă să ne mâniem chiar profetul, care o alungase într-atât din simţurile lui, încât nici propriilor lui duşmani n-a voit să le răspundă după legea talionului, zicându-le: «Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Efeseni 4, 26).
Prin urmare, ni se porunceşte să ne mâniem cu folos împotriva noastră înşine şi împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi şi să nu greşim împingându-le pe acestea spre fapte vătămătoare. în sfârşit, acelaşi sens îl lămureşte mai deplin versetul următor: «De cele ce ziceţi în inimile voastre căiţi-vă în aşternuturile voastre» (Ps. 4, 5), adică tot ce gândiţi în inimile voastre sub năvala neaşteptată a îmboldirilor ticăloase, îndreptaţi şi lecuiţi prin cumpănită chibzuinţă şi alungaţi, printr-o foarte fierbinte căinţă, toată izbucnirea furiei pătimaşe, ca şi cum aţi fi gata de culcare". (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)
Insă ce trebuie să mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fără să roşesc eu în-sumi, a căror înverşunare nici la apusul soarelui nu-şi află potolire, ci şi-o prelungesc timp de multe zile?
O ură ascunsă îi roade împotriva celor pe care le-a căşunat, şi oricât ar tăgădui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cât sunt de copleşiţi de ea. Nici nu li se mai adresează cu grai blând, dar să mai stea de vorbă cu obişnuita bunătate; şi cu toate astea
socotesc că nu săvârşesc nici un păcat dacă pornirea lor nu caută răzbunare. Totuşi, dacă din lipsă de curaj ori, sigur, din neputinţă n-o dau pe faţă şi n-o pun în lucrare, atunci, întorcând otrava mâniei asupra lor înşişi, spre propria pierzanie, o clocesc mulţi în inimi şi o rumegă pe tăcute în ei; în loc să alunge îndată otrava supărării prin puterea virtuţii, ei o mistuiesc zi de zi". (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)

Or, cum să îngăduie Domnul să păstrăm în noi mânia, fie chiar pentru o clipă, El, Care nu admite să-I fie oferite nici măcar jertfele spirituale ale rugilor noastre, dacă ştim că cineva are vreun necaz pe noi? «Deci, zice El, dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo iti vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău» (Matei 5, 23-24).
De aceea, cum ne vom îngădui să păstrăm supărare împotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar până la apusul soarelui, dacă nici măcar, când este supărat fratele pe noi, nu ne este îngăduit să adresăm rugăciuni Domnului? Or, Apostolul ne îndeamnă: «Rugaţi-vă neîncetat» (I Tesaloniceni 5, 17) şi «în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără mânie şi fără şovăieli» (I Timotei 2, 3).
Deci rămâne ca sau să nu ne mai rugăm, cât timp păstrăm în inimi o astfel de o-travă, şi atunci ne facem vinovaţi de călcarea acestei porunci apostolice şi evanghelice, după care ni se cere să ne rugăm neîncetat şi în tot locul; sau, dacă închizând ochii la această inter-zicere, cutezăm să-I înălţăm rugăciuni, să ţinem seamă că nu rugi Ii adresăm Domnului, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire.
Şi fiindcă de cele mai multe ori noi le arătăm desconsiderare fraţilor pe care i-am jignit şi întristat, sau, cel puţin privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovaţi de asta, Doctorul sufletelor şi Cunoscătorul celor ascunse dinlăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceşte nu numai să-i iertăm pe fraţii noştri care ne-au supărat şi să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă ştim că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga şi să ne grăbim mai întâi a-i împăca.
După ce le-am potolit mânia, putem înălţa nepătate darurile rugaciunilor noastre.
Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I împăcat să-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare.
Cel ce doreşte şi aşteaptă mântuirea tuturor robilor Săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva.
De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia". (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inimă şi sădirea, în loc, a virtuţii răbdării„Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiţi de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a ştiinţei şi, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău şi-a găsit sălaş în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca şi cum ar împinge-o în afară". (Ibidem, cap. 12, p. 217)
„Legea Veche... ne pune în vedere acelaşi lucru: «Să nu duşmăneşti, zice, pe fratele tău în inima ta» (Levitic 19, 17), şi iarăşi: «Să nu ai ură asupra fiilor poporului tău» (Levitic 19, 18) şi tot aşa: «Drumurile celor care-şi amintesc de fapta rea duc spre moarte» (Pilde 12, 28).
Deci şi acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, o dată ce se cere alungată cu totul ura şi răzbunarea până şi din minte, dar din inimă?...
Indreptarea şi liniştea noastră deplină nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoinţă străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putinţa noastră, ci mai degrabă în tăria noastră.
De asemenea, nici înăbuşirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârşirea morală a altuia, ci să coboare din forţa noastră spirituală, care se dobândeşte nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă - răbdare.
Uneori, biruiţi de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neaşezaţe şi neînţelepte şi de plângem că avem nevoie de singurătate, ca şi când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina semenilor izvorăsc cauzele supărărilor.
Tot dând pe alţii vina propriilor greşeli, nu vom putea ajunge niciodată la o adevărată răbdare şi desăvârşire...
Căci singurătatea, pe cât e în măsură să descuie poarta spre cea mai sublimă contemplaţie celor ce şi-au curăţat viaţa, iar prin vederea cea mai neîntinată să pătrundă la cunoaşterea tainelor spirituale, tot aşa celor ce nu şi-au îndreptat-o îndeajuns, nu numai că le păstrează întregi patimile, dar chiar le sporeşte.
Câte un om pare răbdător şi sfios până s-a întovărăşit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, îl şi vezi revenit îndată la firea lui de înainte.
Viciile ce stăteau ascunse au şi erupt ca nişte cai fără zăbală, care, după o prea lungă odihnă, ţâşnesc năvalnic şi sălbatic din boxe la alergări, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevăr, întrerupând legăturile noastre cu semenii, şi mai mult se aprind în noi patimile, dacă n-au fost sugrumate de mai înainte. Lenevia pe care o hrăneşte lipsa de griji ne face să pierdem chiar şi umbra de răbdare, pe care părea să o avem pentru moment...
Ca şi când toate neamurile de şerpi veninoşi şi de fiare n-ar continua să rămână primejdioşi chiar dacă stau retraşi în vizuinile lor; dacă deocamdată nu vatămă pe nimeni, nu înseamnă prin asta că nu sunt periculoşi, căci nu blândeţea, ci izolarea lor îi face nevătămători. De aceea, pentru cei ce caută desăvârşirea, nu-i de ajuns să nu se mânie contra unui om... nu va fi de ajuns să lipsească oamenii împotriva cărora să se aprindă mânia.
Dacă nu vom dobândi mai întâi virtutea răbdării, ea se poate porni chiar împotriva lucrurilor mute, căci, aflând lăcaş în inimile noastre, nu ne îngăduie nici să ne bucurăm de o continuă linişte, nici să fim la adăpost de alte patimi...
De aceea, dacă râvnim să ajungem la acea înaltă răsplată divină, despre care se spune: «Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 8), trebuie să suprimăm mânia nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul.
Negreşit, nu ne va fi de nici un folos să înăbuşim manifestarea în cuvânt sau în faptă a pornirii noastre mânioase, dacă Dumnezeu, Căruia nu-I rămân neştiute cele ascunse ale inimii, o găseşte cuibărită acolo.
Cuvântul Evangheliei ne porunceşte să stârpim mai degrabă rădăcinile viciilor decât roadele, care fără îndoială vor dispărea după ce le-a fost nimicită vatra. Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafaţa faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare şi sfinţenie deplină.
De aceea, ca să nu se săvârşească omoruri, este suprimată mânia şi ura, fără de care în nici un chip nu se va putea întâmpla vreo ucidere: «Căci, oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă» (Matei 5, 22) şi «Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni» (I Ioan 3, 15). Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său,... numai pentru patima mâniei este declarat el ucigaş de Domnul Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârşirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit şi dorit.
Este tocmai ceea ce însuşi Domnul spune prin gura profetului: «Eu însă faptele şi gândurile acelora vin să le strâng la un loc cu toate popoarele şi toate limbile» (Isaia 66, 18), şi iarăşi «care (fapte şi gânduri) îi învinovăţesc sau îi şi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor»" (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)
„Tămăduirea deplină de această boală va cere mai întâi: să credem că nu este îngăduit în nici un chip a ne mânia, pentru cauze drepte sau nedrepte, ştiind că vom pierde îndată lumina judecăţii, tăria unui sfat sănătos, şi însăşi cinstea şi spiritul dreptăţii, după ce partea cea mai intimă a inimii noastre va fi orbită de întunecimile acestei patimi.
Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburându-se şi duhul mâniei având lăcaş în noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfânt. In cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm şi nici să-L implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpâneşte, şi mai presus de toate, având zilnic în faţa ochilor starea schimbătoare a condiţiei omeneşti, trebuie să credem că vom pleca din trup şi nu ne va fi de nici un folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile nici sila de bogaţi, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza mâniei si urii ni se făgăduieşte de către Judecătorul lumii osândă veşnica. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

sursa http://priulianaros.blogspot.ro