Sfântul Serafim de Sarov  ,,Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu,,

 Rugăciunea, postul, privegherea şi toate celelalte fapte creştineşti, indiferent cât de bune pot fi ele în sine, nu constituie scopul vieţii noastre creştine, deşi ele servesc drept mijloace indispensabile de a atinge acest ţel. 
Adevăratul scop al vieţii noastre creştine constă în dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. 
Cât despre posturi, rugăciuni, privegheri, milostenii şi orice faptă bună făcută în numele lui Hristos, ele reprezintă doar- mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt. Dar ia aminte, fiul meu, numai fapta bună în numele lui Hristos ne oferă darurile Sfântului Duh. 
Tot ceea ce nu este făcut din dragoste pentru Hristos, chiar dacă poate fi bun, nu ne aduce nici răsplată în viaţa cealaltă şi nici harul lui Dumnezeu în aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Cel ce nu adună cu Mine, risipeşte" (Luca 11: 23). 
O faptă bună nu poate fi numită altfel, deoarece, chiar dacă nu este făcută în numele Domnului, totuşi ea este bună. Sfânta Scriptură spune: "în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El" (Fapte 10: 35). 
După cum vedem din sfânta istorisire, omul care lucrează dreptatea este atât de plăcut lui Dumnezeu încât, de exemplu, îngerul Domnului i-a apărut la ceasul rugăciunii lui Corneliu, sutaşul drept şi temător de Dumnezeu şi a spus: «Trimite bărbaţi la lope, la Simon tăbăcarul; acolo îl vei afla pe Petru, iar el îţi va spune cuvintele vieţii celei veşnice, prin care tu şi toată casa ta vă veţi mântui» 

Astfel, Domnul face uz de toate mijloacele Sale dumnezeieşti ca răsplată pentru faptele tale bune, ocazia de a nu-ţi pierde răsplata în viaţa ce va să fie. Dar îngăduinţa din partea lui Dumnezeu a faptelor bune ce nu sunt făcute în numele lui Hristos se limitează la aceasta: Creatorul oferă mijloacele de a le face vii (Evr. 6:1). Stă în puterea omului să le facă vii sau nu.

 De aceea Dumnezeu le-a spus iudeilor: "Dacă aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră" (Ioan 9: 41). Dacă un om precum Corneliu se bucură de atenţia lui Dumnezeu pentru faptele sale, deşi acestea nu sunt făcute în numele lui Hristos, şi apoi crede în El, astfel de fapte îi vor fi socotite ca fiind făcute din dragoste pentru Hristos, doar prin credinţa în El. Dar în situaţia opusă omul nu are dreptul să se plângă că binele său nu are nici un folos. 
Nu are într-adevăr niciodată vreun folos, doar cu excepţia când el este făcut în numele Său, întrucât binele făcut pentru El nu numai că merită o cunună a credincioşiei în veacul ce va să fie, dar şi în această viaţă ne umple de harul Duhului Sfânt. în plus, aşa cum se spune: "Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate le-a dat în mâna Lui" (Ioan 3: 34-35).

 În dobândirea acestui Duh a lui Dumnezeu constă adevăratul ţel al vieţii noastre creştine, în timp ce rugăciunea, privegherea, postul, milostenia şi alte virtuţi creştineşti lucrate în numele lui Hristos sunt doar mijloacele pentru dobândirea Duhului lui Dumnezeu. 
 Dobândirea este acelaşi lucru cu a obţine ceva, răspunse el. Înţelegi, desigur, ce înseamnă să dobândeşti bani. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este exact acelaşi lucru. Ştii destul de bine ce înseamnă în sens lumesc, a dobândi. Dobândirea Duhului lui Dumnezeu este de asemenea un lucru de o importanţă capitală, dar e dătător de har şi veşnic şi este dobândit aproape în aceleaşi moduri ca şi capitalul monetar social şi politic. 

Dumnezeu Cuvântul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos compară viaţa noastră cu o piaţă, iar lucrarea vieţii noastre pe pământ El o numeşte neguţătorie şi ne spune nouă tuturor: "Neguţătoriţi până ce voi veni" (Lc. 19: 13) "răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt" (Efes. 5: 16). Adică, fă în aşa fel încât să capeţi binecuvântări cereşti în aproape tot timpul vieţii tale prin bunuri pământeşti. Bunurile pământeşti sunt virtuţile lucrate în numele lui Hristos şi revărsarea asupra noastră a harului Atotsfântului Duh. 

"În parabola fecioarelor celor înţelepte şi a celor neînţelepte, atunci când celor neînţelepte le lipsea ulei, s-a spus: «Mergeţi şi vă cumpăraţi în piaţă». Dar, pe când ele erau duse să cumpere, uşa cămării de nuntă era deja închisă, iar ele nu au mai putut intra". Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor celor neînţelepte semnifică lipsa faptelor bune în viaţa lor. O astfel de interpretare nu este prea bună. De ce să le fi lipsit faptele bune dacă ele sunt numite fecioare, chiar dacă neînţelepte? 
Fecioară reprezintă suprema virtute, o stare îngerească şi ar putea înlocui toate celelalte virtuţi. Eu cred că ceea ce le lipsea era harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu. 
Aceste fecioare practicau virtuţile, dar în ignoranţa lor duhovnicească ele presupuneau că viaţa creştină constă doar în lucrarea virtuţilor. Lucrând o faptă bună ele credeau că împlineau voia lui Dumnezeu, dar lor le păsa prea puţin dacă dobândeau prin aceasta harul Duhului Sfânt. 
Aceste moduri de vieţuire bazate doar pe facerea binelui fără o atentă cercetare dacă ele aduc harul Duhului Sfânt sunt pomenite în cărţile patristice: «Există un alt mod de viaţă care este socotit bun la început, dar ei sfârşeşte în fundul iadului». 

Sfântul Antonie cel Mare în scrisorile sale către monahi spune despre astfel de fecioare: «Mulţi monahi şi fecioare nu au nici o idee despre diferitele tipuri de voinţă care acţionează în om, şi nu ştiu faptul că noi suntem influenţaţi de trei voinţe: cea dintâi este desăvârşita şi mântuitoarea voinţă a lui Dumnezeu; cea de-a doua este propria noastră voinţă umană care, chiar dacă nu este distructivă, nu este nici mântuitoare. Iar această a treia voinţă a vrăjmaşului îl învaţă pe om fie să nu facă nici o faptă bună, fie să le facă din orgoliu, sau să le facă de dragul virtuţii în sine şi nu de dragul lui Hristos. »
 Cea de-a doua, propria noastră voinţă, ne învaţă să facem totul spre a ne flata patimile, sau ne învaţă, ca şi vrăjmaşul, să facem bine de dragul binelui şi să nu ne îngrijim de harul care este dobândit prin-lucrarea binelui. 
Dar cea dintâi, voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu constă în lucrarea binelui doar pentru dobândirea Sfântului Duh, ca pe o comoară nesecată, veşnică ce nu poate fi corect evaluată. Dobândirea Sfântului Duh este, ca să spunem aşa, untdelemnul care le lipsea fecioarelor neînţelepte. 
Ele au fost numite astfel fiindcă ele uitaseră de rodul necesar al virtuţii, harul Sfântului Duh, fără de care nimeni nu este şi nici nu poate fi mântuit, căci: «Orice suflet este întărit de Sfântul Duh, înflăcărat de puritate şi iluminat mistic de către Unitatea Treimică».
 Acesta este untdelemnul din candelele fecioarelor celor înţelepte care putea să ardă mult timp şi strălucitor, iar aceste fecioare cu candelele lor aprinse puteau să-L întâmpine pe Mirele Care a venit la miezul nopţii şi puteau intra în cămara de nuntă a bucuriei împreună cu El. 
Dar cele neînţelepte, deşi s-au dus la piaţă să cumpere untdelemn atunci când au văzut că li se stingeau candelele, nu s-au putut întoarce la timp, căci uşa era deja încuiată. 
Piaţa este viaţa noastră; uşa cămării de nuntă care a fost închisă şi care a împiedicat drumul Mirelui este moartea omenească; fecioarele cele înţelepte şi cele neînţelepte sunt sufletele creştine; untdelemnul nu reprezintă faptele cele bune ci harul Atotsfântului Duh al lui Dumnezeu care este dobândit prin intermediul lor şi care schimbă sufletele de la o stare la alta - adică de la stricăciune la nestricăciune, de la moartea duhovnicească la viaţa duhovnicească, de la întuneric la lumină, din grajdul vieţii noastre (acolo unde patimile sunt legate precum animalele mute şi fiarele sălbatice) într-un Templu al Dumnezeirii, în cămara de nuntă strălucitoare a veşnicei bucurii întru Hristos Iisus, Domnul nostru, Creatorul, Mântuitorul şi veşnicul Mire al sufletelor noastre. 

Cât de mare este compasiunea lui Dumnezeu faţă de mizeria noastră, adică neatenţia noastră faţă de purtarea Sa de grijă pentru noi, atunci când Dumnezeu spune: "Iată, stau la uşă şi bat" (Apoc. 3: 20), înţelegând prin "uşă" cursul vieţii noastre, uşă care nu a fost încă închisă de către moarte! 
«În ceea ce vă voi afla, într-aceea vă voi judeca» zice Domnul.
 Vai nouă dacă El ne va afla plini de necazurile şi grijile acestui veac! 
Căci cine-I va putea suporta necazul, cine va rezista mâniei de pe chipul Său? De aceea s-a spus: "Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită" (Marcu 14: 38), adică să nu cumva să vă lipsiţi de Duhul lui Dumnezeu, căci privegherea şi rugăciunea ne aduc harul Său. 
Desigur, orice faptă bună făcută în numele lui Hristos ne oferă harul Sfântului Duh, dar rugăciunea ni-l oferă mai mult ca orice, căci ea ne este întotdeauna la îndemână, ca să spunem aşa, ca un instrument de dobândire a harului Duhului. De exemplu, ai vrea să mergi la Biserică, dar nu ai nici o Biserică pe aproape sau slujba s-a terminat; ai vrea să faci milostenii unui cerşetor, dar nu găseşti nici unul, sau nu ai nimic de dat; ai vrea să-ţi păstrezi fecioria, adică să rămâi necăsătorit, dar nu ai tăria aceasta din pricina temperamentului, sau din pricina violenţei vicleşugurilor vrăşmaşului cărora nu le poţi face faţă din pricina slăbiciunilor tale omeneşti; ai vrea să faci orice altă faptă bună în numele Domnului, dar fie că îţi lipseşte puterea, fie ocazia de a o face. Acest lucru nu se potriveşte în cazul rugăciunii. 
Rugăciunea este întotdeauna la îndemâna oricui, bogat sau sărac, nobili sau oameni simpli, puternici sau slabi, sănătoşi sau bolnavi, drepţi sau păcătoşi. Puteţi judeca cât de mare este puterea rugăciunii chiar şi în cazul unui om păcătos, atunci când este făcută din toată inima după următorul exemplu din Sfânta Tradiţie. 
Atunci când la rugămintea unei mame deznădăjduite căreia îi murise unicul ei fiu, o prostituată pe care ea a avut şansa s-o întâlnească, încă necurată după săvârşirea ultimului ei păcat, fiind adânc mişcată de profunda întristare a mamei, a strigat cu lacrimi, rugându-se Domnului: «Nu pentru o biată păcătoasă ca mine, ci pentru lacrimile unei mame întristate după fiul ei şi cu tărie încrezându-mă în bunătatea Ta cea plină de iubire şi în puterea Ta cea nemărginită, Hristoase Dumnezeule, înviază-i fiul, o, Doamne!»
 Iar Domnul l-a înviat. 
Mare este puterea rugăciunii, iar ea aduce cu sine mai ales Duhul lui Dumnezeu şi poate fi practicată cel mai simplu de absolut oricine. Noi vom fi binecuvântaţi dacă Domnul Dumnezeu ne află treji şi plini de darurile Sfântului Său Duh. 

Atunci noi putem nădăjdui plini de îndrăzneală "că vom fi răpiţi... în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh" (I Tesal. 4: 17). "Care vine pe nori, cu putere multă şi cu slavă" (Mc. 13: 26) "pentru a judeca viii şi morţii" (l Pet. 4: 5) şi "va răsplăti fiecăruia după faptele sale" (Matei 16: 27).


Sfântul Serafim de Sarov   ,,Despre dobândirea Duhului Sfânt ,,
citeste cartea ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Serafim%20de%20Sarov%20-%20Despre%20dobandirea%20Duhului%20Sfant.pdf