Importanta Rugaciunii noaptea indemn al Sf Ioan Gura de Aur

Nici o armă a diavolului nu-i atât de tare ca deznadejdea. Diavolul nu se bucură atâta când păcătuim, cât se bucură când deznădăjduim.

 Cumplit lucru este să păcătuieşti dar cu mult mai cumplit, să te lauzi cu păcatele. 

Dacă lăudându-te cu dreptatea, pierzi dreptatea, apoi cu mult mai multă pagubă ai dacă te lauzi cu păcatele; păcatul acesta e mai mare decât păcatele cu care te lauzi. De aceea spune Domnul: "Când veţi face totul spuneţi: Slugi netrebnice suntem". (Luca 17, 10). Deci, dacă trebuie să se smerească cei care îndeplinesc toate poruncile, apoi cu mult mai mult cel ce păcătuieşte trebuie să plângă şi să se numere printre cei din urmă. Nu? 

Suntem legaţi unii de altii ca mădularele de trup. La trup, dacă e rănit piciorul, simte durerea şi capul. Şi ce este mai de preţ decât capul? Şi totuşi capul uită de vrednicia sa în timp de nenorocire. Fă şi tu tot aşa!
[...] "să ne bucuram cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng”( Romani 12, 15)

 “E nevoie de rugaciune si marturisire ca să piară boala din tot oraşul". 

 "Oare, nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?”( I Corinteni 5, 6)

 "Dacă răul înaintează, va cuprinde şi celelalte mădulare; trebuie deci să vă îngrijiţi aşa de păcatul acesta, ca şi cum aţi avea de luat hotărâri cu privire la nişte rele obşteşti. Să nu-mi spui mie că numai acela a păcătuit, ci gândeşte-te la aceea că răul e un puroi, care ameninţă să se întindă în tot trupul".

 Şi după cum când arde o casă, sar în ajutor şi se grăbesc şi cei care n-au suferit nici un rău, nu mai puţin decât cei cu casa aprinsă, ca nu cumva focul să se întindă şi să ajungă şi la uşile lor, tot aşa şi Pavel îi trezeşte pe corinteni, spunându-le: "Păcatul săvârşit între voi e un foc; să ieşim întru întâmpinarea răului; să stingem focul, înainte de a cuprinde Biserica.

 Dacă nu-ti pasă de păcat, pentru că este în trupul altuia, află că şi tu eşti bolnav, căci acela este mădular al întregului trup". 

Dar gândeşte-te şi la aceea că, dacă trândăveşti, dacă treci cu vederea răul, răul te va cuprinde şi pe tine. Deci dacă nu pentru fratele tău, fii treaz măcar pentru tine! Opreşte ciuma, pune stavilă puroiului, zăgăzuieşte întinderea lui!

"Arătati-i prietenie trainică şi statornică, dragoste fierbinte, clocotitoare şi înflăcărată, care să contrabalanseze ura voastră de mai înainte; purtati-vă cu el cu bunăvoinţă!'. 

 "întăriţi în el dragostea",  "Ca nu cumva să fie doborât de mai multă tristeţe unul ca acesta". (II Corinteni 2, 7)" 

 Corabia este în mijlocul furtunii, să ne grăbim s-o salvăm înainte de a se scufunda!

 După cum corabia se scufundă când marea se ridică şi valurile se înaltă de pretutindeni, tot aşa şi sufletul se sufocă iute dacă nu are pe cineva să-i întindă mâna de ajutor, când e înconjurat de pretutindeni de tristeţe; căci tristeţea, mântuitoare pentru iertarea păcatelor, e pierzătoare când depăşeşte măsura".

 

Uită-te cu câtă precizie a grăit Pavel! N a spus: "Să nu-1 piardă diavolul!". - Dar ce? - "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". II Corinteni 2, 11)

 Iar lăcomia este dorire de bunuri străine. 

Arătând deci că păcătosul din Corint a scăpat de diavol şi că, prin pocăinţă, a ajuns iar în turma lui Hristos, Pavel a spus: "Ca să nu ne lăsăm prinşi de lăcomia satanei". "Dacă diavolul mai pune gheara pe el, vrea să spună Pavel, atunci răpeşte mădularul nostru, ia oaia turmei lui Hristos, că acela, prin pocăinţă, lepădase păcatul". 

Pavel ştia ce a făcut diavolul cu Iuda; de aceea s-a temut să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu păcătosul din Corint. - Dar ce a făcut diavolul cu Iuda? - Iuda s-a pocăit, că a zis: "Am păcătuit vânzând sânge nevinovat!". (Matei 27,4) 

Dumnezeu ne cere să-I dăm numai puţin prilej şi ne iartă mulţime de păcate. 

Am să vă vorbesc şi de o pildă care întăreşte spusele mele. 

Erau doi fraţi; şi-au împărţit între ei averea părintească; unul a rămas acasă, iar celălalt s-a dus în altă ţară, a mâncat partea lui de avere şi nu mai putea îndura ruşinea foamei.(Luca 15, 11-32) 

M-a îndemnat gândul să vă spun această pildă, ca să vedeţi că ni se iartă şi păcatele săvârşite după botez, dacă suntem cu luare aminte. Nu vă spun asta ca să vă trândăviţi, ci ca să alungaţi din sufletul vostru deznădejdea. Că deznădejdea aduce peste noi mai multe rele decât trândăvia.

 Fiul acesta este icoana celor ce au căzut în păcate, după ce s-au botezat. Că fiul cel plecat de acasă înfăţişează pe cei căzuţi după botez, se vede din acestea: este numit fiu; şi nimeni nu-i numit fiu dacă nu-i botezat; locuia în casa părintească şi i s-a împărţit toată averea părintească; înainte de botez, nimeni nu poate lua cele părinteşti, nici nu poate primi moştenire.

 Deci totul ne arată că fiul acesta făcea parte din ceata credincioşilor. Era apoi frate cu fiul cel bun; iar frate nu poate fi nimeni fără naşterea de a doua, cea duhovnicească. 

- Ce-a spus, dar, fiul acela, care ajunsese atât de ticălos? 

- "Mă voi întoarce la tatăl meu!" (Luca 15, 18). 

Tatăl lui 1-a lăsat să plece în tară străină şi nu 1-a oprit, tocmai ca să cunoască bine, prin proprie experienţă, de câte binefaceri nu s-ar fi bucurat de rămânea acasă. 

De multe ori Dumnezeu, când nu ne convinge cu cuvintele, ne lasă să ne învăţăm minte cu faptele. 

Aşa făcea cu iudeii. Când nu-i convingea şi nici nu-i abătea de la răutatea lor cu miile de cuvinte grăite prin prooroci, îi lăsa să fie instruiţi prin pedepse şi le spunea: "Lepădarea ta de credinţă te va pedepsi şi răutatea ta te va mustra". (Ieremia 2, 19)

 Ar fi trebuit ca iudeii să-L creadă pe cuvânt înainte de împlinirea ameninţărilor; dar pentru că erau atât de nesimţiţi că nu credeau în îndemnurile şi sfaturile Lui, de aceea îngăduie să fie instruiţi prin fapte, ca aşa să-i redobândească iarăşi. 

Fiul cel risipitor a plecat deci în tară străină; acolo a învăţat prin fapte ce mare rău este să pleci din casa părintească; de aceea, s-a întors. 

Tatăl lui nu i-a purtat ură, ei 1-a primit cu braţele deschise. 

- Pentru ce?

 - Pentru că era tată, şi nu judecător. 

Şi au fost în casă dansuri, ospeţe, sărbătoare. Toată casa era veselă şi plină de bucurie. 

- Ce spui? Acestea sunt răsplătile păcatului?

 - Nu ale păcatului, omule, ci ale întoarcerii! Nu ale răutăţii, ci ale pocăinţei! Nu ale desfrânării, ci ale schimbării în mai bine! Mai mult! Fratele cel mai mare s-a supărat de toate acestea. Tatăl 1-a potolit şi pe el cu blândeţe, spunându-i: "Tu totdeauna ai fost cu mine; pe când acesta, pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat”( Luca 15. 31. 32).

 "Când trebuie să mântui pe un om pierdut, îi spune tatăl, nu-i timp de judecată, nici de cercetare amănunţită, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteală de viata lui dezordonată şi nici nu-1 pedepseşte, ci-i dă doctorii ca să-1 vindece. Iar dacă ar fi trebuit totuşi să-1 pedepsesc pe fratele tău, apoi îndestulătoare pedeapsă i-a fost şederea lui în tară străină. 

 A fost atâta vreme despărţit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispreţul, cu cele mai grele necazuri. 

De asta îţi spun: "Pierdut a fost şi s-a aflat, mort a fost şi a înviat", nu te uita la veselia şi sărbătoarea din casa noastră, ci gândeşte-te la nenorocirea lui cea mare de mai înainte! 

Vezi un frate, nu un străin!". Fiul s-a întors la tatăl lui; la tatăl lui, care nu-şi putea aminti de nici una din faptele lui de mai înainte. Dar, mai bine spus, îşi amintea numai de acelea care-1 puteau atrage spre compătimire, spre milă, spre dragoste, spre grija aceea pe care o au numai părinţii. De asta nici n-a spus ce-a făcut fiul lui, ci ce-a pătimit; n-a adus vorba că a mâncat averea, ci că a îndurat mii şi mii de necazuri. Tot cu atâta râvnă a căutat Domnul şi oaia cea pierdută. Dar, mai bine spus, cu mai multă râvnă. Acolo s-a întors fiul de capul lui; aici a plecat Păstorul după oaie; a găsit-o şi a adus-o; şi S-a bucurat de ea mai mult decât de toate cele din staul. Uită-te şi cum a adus-o în staul! N-a bătut-o, ci a pus-o pe umerii Lui, a purtat-o şi a adus-o iarăşi în turmă.(Luca 15,4-5) Ştiind dar că Dumnezeu nu numai că nu-Şi întoarce fata de la cei ce se întorc la El, ci că-i primeşte tot aşa de bine ca şi pe cei virtuoşi, că nu numai că nu-i pedepseşte, ci că merge chiar în căutarea celor rătăciţi şi că Se bucură de găsirea acestora mai mult decât de cei care nu s-au rătăcit, să nu deznădăjduim când ne simţim încărcaţi de păcate, nici să ne încredem când ştim că facem fapte bune, ci să ne temem când le săvârşim, ca să nu cădem din pricina încrederii în noi; iar când păcătuim, să ne pocăim. 

Vă spun şi acum ce vă spuneam şi la început. Amândouă acestea ne fac să ne pierdem mântuirea: încrederea, pe cel din picioare; deznădejdea, pe cel căzut. De aceea Pavel, ca să întărească pe cei din picioare, spunea: "Celui ce i se pare că stă, să ia aminte să nu cadă" (l Corinteni 10, 12); şi iarăşi: "Mă tem ca nu cumva, propovăduind altora, însumi să mă fac netrebnic" (l Corinteni 9, 27). 

Ca să ridice pe cei căzuţi şi să-i îmboldească spre mai multă râvnă, Pavel le scria corintenilor, spunându-le: "... ca nu cumva să plâng pe mulţi din acei ce au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit (II Corinteni 12, 21). 

Prin aceste cuvinte a arătat că nu sunt vrednici atâta de plâns cei ce păcătuiesc cât cei care nu se pocăiesc de păcatele lor. Iar profetul le spunea acestora: "Oare cel ce cade nu se scoală sau cel ce se abate nu se întoarce?" (Ieremia 8, 4). De aceea şi David îi îndemna pe aceştia, spunând: "Astăzi, de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca în timpul răzvrătirii"(Ps.94,8-9;Evrei 3,7-8). Atâta vreme cât se spune "astăzi", să nu deznădăjduim, ci să avem bune nădejdi în Stăpânul nostru, gândindu-ne la noianul bunătăţii Lui. Să scuturăm de pe noi orice cuget rău; să începem să facem fapte bune cu multă râvnă şi nădejde; să arătăm covârşitoare pocăinţă, ca, lăsând aici pe pământ toate păcatele, să putem sta cu îndrăznire înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi (să putem) dobândi împărăţia cerurilor, pe care, facă Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui, împreună cu Sfântul Duh, slavă, putere, cinste, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin

Sfântul Ioan Gură de Aur, OMILIILE DESPRE POCAINTA
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BISERICII ORTODOXE ROMANE BUCURESTI - 1998
Ediţie electronică APOLOGETICUM 2005